Spectacolul lumii: Italia

Titlu: Spectacolul lumii

Autor: Ioan Grigorescu

Editura: Neverland, 2011

Nr. pagini: 288 (Italia, 222)

Preţ: 29 de lei în librariaonline.ro

Ioan Grigorescu a fost realizatorul uneia dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune, Spectacolul lumii, cu peste 400 de episoade, filmate în peste 50 de țări. A filmat 37 episoade în perioada 1993-1994 și 222 de episoade în perioada 1999-2005. „Regretul cel mai mare nu este că nu voi mai fi, căci asta se întâmplă tuturor… Mi-ar fi plăcut să am, poate, o viață mai sedentară, dar eu nu pot fi un călător imobil”… spunea Ioan Grigorescu.

Volumele din Spectacolul lumii, apărute la editura Neverland, reunesc textele lui Grigorescu despre Italia, Spania, Franţa, Anglia şi USA. Eu am citit numai partea despre Italia: Arta de a călători, deşi în acelaşi volum se află descrisă şi Spania: Revelaţia ireparabilei pierderi. Textele nu sunt facile, dar sunt profunde şi cuvintele sunt foarte bine alese. Am savurat Italia pe pâine odată cu fiecare frază încheiată; mici porţii vă ofer şi vouă astăzi cu îndemnul de vă procura aceste cărţi cât mai repede pentru a putea deveni aşa cum autorul şi-ar fi dorit, nişte călători sedentari, asta doar până le terminaţi de citit, căci apoi, tot ele, vă vor pune suficient foc în tălpi, încât să o luaţi din loc… Călătorie plăcută!

N-ai văzut mai nimic din Florenţa, mi-am spus, părăsind capitala Toscanei. Şi am vrut să revin, dar nu mi-a mai fost dat. Metropola de pe Arno, în care s-a aprins flacăra Renaşterii, mi-a rămas în memorie ca o făgăduinţă neîmplinită.[…] Aştept şi eu împlinirea sorocului pentru a revedea Florenţa, oraşul ce mi-a rănit inima cu o dragoste târzie, dar cu atât mai puternică.[…] Florenţa doare în amintire, ca o vrajă nedezlegată ce-ţi prinde sufletul în mrejele ei, pentru a nu te mai părăsi niciodată.

Mai multe poze aici

Nicăieri ca la Florenţa nu am simţit ce au însemnat de-a lungul veacurilor deşertăciunea puterii, chiar neputinţa puterii, seducătoarea, dar înşelătoarea ei vrajă, ameţeala provocată de ea în sufletele celor ce o deţin, în opoziţie cu incomensurabila şi veşnic dăinuitoarea forţă a artei, cea care serveşte drept hrană spiritului, sfidând neantul…

Trebuie să ai un suflet renascentist pentru a pricepe Florenţa.

I s-a zis acestui oraş Caput Mundi şi s-a afirmat că toate drumurile lumii ar duce spre el. O urbe grea de atâta istorie, purtând în pântec o sarcină dificilă – eternitatea- imposibil de avortat. […] Piatra are o memorie indestructibilă, ea a păstrat în muţenia ei ecoul conştiinţei de sine a unei epoci, a conservat gândirea artistică, strângând în ea neuitarea. Iar Roma este oraşul unde şi pietrele prind glas. 

Mai multe poze aici

Poveştile nu prea acceptă înecarea copiilor, aşa că şi de astă dată, oşteanul care a primit porunca să-i arunce în valurile Tibrului pe cei doi nevinovaţi îi va pune într-un coş de papură şi îi va lăsa să fie duşi pe undele fluviului, vii şi nevătămaţi. Şi se va ivi, ca în atâtea alte poveşti, şi salvarea. Ea este lupoaica milostivă ce şi-a pierdut puii, drept care îi va adopta pe cei doi orfani şi îi va alăpta ca o mamă. Apoi vine ciobanul, poate acelaşi care l-a salvat şi pe Oedip, va lua copiii şi îi va creşte până când vor deveni doi tineri voinici şi vor avea revelaţia obârşiei lor. Îşi vor găsi bunicul, pe Numitor, îl vor pedepsi pe uzurpatorul Amulius, iar ei înşişi vor fonda o nouă cetate aproape de locul de pe Tibru unde au fost salvaţi de lupoaică.

Cultura cafenelelor

Săptămâna asta, aproape că nu a fost dimineaţă în care să nu mă inspire o imagine cu o cafenea din Paris. Recunosc, foarte reconfortantă a fost această inspiraţie. Totul a pornit de la o discuţie avută sâmbăta trecută în timp ce ne plimbam cu musafirii prin oraş. Concluzia la care am ajuns este că până în prezent românii nu au aşa numita “cultură” a cafenelelor şi a teraselor (deşi a teraselor o mai dregem cumva pe timp de vară), însă cea a cafenelelor este departe, foarte departe de mentalitatea noastră.

Nu are sens să vă povestec eu acum cât de ataşaţi sunt francezii şi italienii de cafenelele lor, dintre ei ştiind că francezii le divinizează chiar, fac parte din viaţa lor de zic cu zi fără excepţie, în Franţa şi cu precădere în Paris, cafenelele au devenit în timp adevărate obiective turistice, nu ai văzut Parisul dacă nu ai intrat în barem câteva cafenele.

Eu recunoscc că data trecută în Paris am intrat de nevoie (gen cappuccio sau croissant) în două cafenele mai puţin celebre pentru că la acea vreme nu ştiam de fapt care este treaba cu ele. Mi se păreau drăguţe şi cochete şi mi se păreau asaltate şi fotografiate mai ceva ca podurile peste Sena, dar odată întoarsă de acolo am realizat că am făcut o gafă în programul meu de turist avid după nou în oraşul luminilor şi am uitat de marea dragoste locală: cafenelele pariziene aşa cum există ele din vremea marilor creaţii. Tocmai de aceea, cu frustrarea că românii nu le au cu acest gen de localuri şi tocmai că nu am apreciat valoarea lor atunci când am avut şansa, data viitoare în Paris, cafenelele se vor afla printre principalele puncte de atracţie, nu le voi rata, aşa că mă documentez din cele mai bune articole de acest gen scrise pe la noi.

1. Vulpitza, îndrăgostită de Paris, ne-a scris 3 articole despre cafenelele pe care le adoră ca o adevărată localnică ;) Cafe de Flore, Cafe Des Deux Moulins şi Laduree.

2. Fetele de la Viajoa ne propun un slalom prin Parisul cu miros de cafea proaspătă…

3. În ghidul unei vacanţe romantice la Paris, turistul prin Europa ne propune un tur prin cafenelele intime ale Parisului.

Citiţi, savuraţi şi nu uitaţi unde trebuie să vă opriţi atunci când ajungeţi în oraşul luminilor şi al… cafenelelor ;)

Foto

Poate mergeţi la un târg de vacanţe sau poate la un film franţuzesc

Azi pentru Clujenii mei am două recomandări de weekend (asta dacă au în gând să petreacă weekendul acesta demn de luna mai, în oraş). Am zis pentru “clujenii mei”, căci pentru “bucureştenii mei” am făcut chiar mai multe recomandări :D

În primul rând vă trimit la târgul Touristica, care se desfăşoară începând de azi şi până duminică la Polus Center. Din anii precedenţi vă pot spune că târgul de primăvară este mult mai bun ca cel de iarnă, de la târgul de primăvară mereu m-am întors cu zeci de pliante în faţa cărora vizam săptămâni bune după târg. Parcă, cumva şi agenţiile sunt mai interesate de programele turistice pentru vară decât de cele pentru iarnă. Eu recunosc că voi merge chiar azi după amiază şi recomand tuturor ziua de vineri în care şi expozanţii sunt mai proaspeţi şi vizitatorii sunt mai puţini. Deşi târgul ţine până duminică, din experienţă vă spun că sâmbăta este foarte aglomerat, te loveşti de oameni, stai la coadă la standuri, iar duminica deja (o singură dată am fost duminica) toată lumea e în culmea plictiselii şi în plus unii expozanţi se retrag deja chiar după ora 12…

Dacă totuşi vânătoarea de vacanţe ieftine nu este pe placul vostru sau pur şi simplu urâţi târgurile şi nu vă interesează partea turistică a vieţii :) atunci se prea poate ca mai boemi din fire să preferaţi unul din filmele ce rulează la Cinema Victoria, în cadrul Zilelor Filmului Francofon de la Cluj. Din păcate mai sunt doar două zile de Festival, azi şi mâine, căci evenimentul a început pe 20 martie, însă eu zic că nu este timpul pierdut. Puteţi viziona, “Incendies”, care a reprezentat Canada la Oscar 2011, sau “Les vivants” mai ales că Eduard Locatero, realizatorul documentarului va fi prezent la Cluj şi va participa la vizionare. Preţul biletelor este de 8 lei, preţ întreg sau 15 lei pentru intrare la trei filme şi 25 de lei pentru intrare la şase filme. Eu nu ştiu dacă ajung, dar e de luat în considerare.

Un weekend pe inimile voastre vă doresc ;)

Provence: O carte, un film, un blog, un ghid, o iubire…

O mare, mare nebunie îmi populează gândurile din primul moment în care nişte imagini (şi nişte cuvinte şi mai apoi omul din spatele acestora) mi-au neliniştit într-un sens atât de plăcut fiinţa, pentru totdeauna. Firesc şi fără nicio urmă de încăpăţânare, Provence a intrat în mine şi nu cred că va ieşi, nici după ce o să ajung acolo (nu ştiu când, căci ai nevoie de măcar 2 săptămâni sau cel puţin eu măcar de atâta aş avea nevoie).

A început deci cu blogul dedicat Provence-ului, a continuat cu un ghid care să mă facă să visez de-a binelea plănuind o vacanţă pe zile, a urmat cartea Un an în Provence a lui Peter Mayle, iar cireaşa de la tort a fost filmul A Good Year cu Marion Cotilard şi Russel Crowe (asta după ce citisem în 2010 cartea cu acelaşi nume, dar nu mă cucerise definitv ca şi filmul, poate şi din cauză că filmul a venit ca o “incununare” a nebuniei care mă pornise).

Dacă blogul mă face să visez de fiecare dată când îl citesc şi o fac des, mai ales şi mai ales când mă simt aiurea, deprimată şi obosită de făcut numai planuri, dacă filmul m-a entuziasmat peste măsură într-o duminică după amiază când s-au aşternut peste oraş ultimii fulgi de anul acesta, dacă ghidul stă acolo cuminte şi aşteaptă să fie răsfoit la faţa locului, cartea lui Peter Mayle în schimb, a stârnit în mine desăvârșit, ideea că poate mai este un singur loc în Europa pe care să-mi doresc să-l văd mai mult ca şi Coasta Amalfi şi acela este Provence-ul. Cartea nu este genială, nu este o capodoperă şi nici pot zice că este cea mai bună cartea de gen pe care am citit-o, dar pentru cineva care i-a înebunit pe toţi cei din jur cu Provence-ul, cartea este lectură obligatorie. În plus este comică şi tonică, povesteşte cu foarte mult umor despre viaţa unui cuplu de englezi care au hotărât să-şi ia o locuinţă şi să trăiască un an în Provence (din ianuarie, până în decembrie). Cuplu este format chiar din autor şi soţia lui, iar acel an în Provence le schimbă viaţa pentru totdeauna, aşa cu  putem vedea din continuările cărţii (Din nou în Provence şi Provence pentru totdeauna), pe care tocmai le citesc.

Dacă ai vreo îndoială referitoare la faptul că Franţa nu ar fi raiul gurmanzilor şi al acelui joie de vivre, atunci cartea britanicului Peter Mayle cu siguranţă te va face să nu mai ai nicio îndoială. Dacă mai ai vreo îndoială asupra faptului că francezii sunt cei mai comici locuitori ai Europei, sau dacă te mai îndoieşti că lanurile de lavandă arată ca în vederi, ori mistralul chiar este cel mai răutăcios vânt posibil, cartea aceasta îţi va demonstrata tot ce trebuie demonstrat despre Provence.

Întrebarea este desigur, când merg, iar răspunsul este evident, nu știu, din cauza… atâtor alte cauze. Ce fac până atunci în afară de a jerpeli ghidul acela de care v-am zis şi în afară de intra obsesiv pe blogul minunat pe care îl recomand din suflet oricui are o zi fără ţintă, ce fac? Păi în primul rând mi-am mai achiziţionat de la DeAgostini un număr din colecţia În jurul lumii, numărul despre Provence: Un ţinut pitoresc şi nu am găsit până acum momentul potrivit ca să-l văd, căci îmi trebuie linişte, pace, niciun alt gând care să tulbure şi o dispoziţie care să mă facă să sorb fiecare imagine, altfel nu vreau să-i stric farmecul.

Şi tot până atunci, Provence pentru mine va reprezenta la modul superlativ Toscana Franţei, o Toscană care sper să mă uimească la faţa locului mai mult chiar decât Toscana Italiană a reuşit să o facă, iar asta e greu. Deci cum să procedez cu o iubire de genul acesta: să o alimentez ca să nu moară, dar să nu o supraevaluez ca să nu mă dezamăgească?!?

Ziua mondială a poeziei; două poeme turistice

Azi este ziua mondială a poeziei şi cum ador poezia atât pe cea de pe hârtie cât şi pe cea din viaţă, una hrănindu-se din cealaltă, nu am putut să ratez această zi fără să vă ofer câteva versuri mai ales că am găsit două poezii “turistice” foarte frumoase şi… pitoreşti ;)

Prima este poezia lui Ion Minulescu – Turism, din volumul Nu sunt ce par a fi :)

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi…
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi…

Aşa sunt toate fetele la munte…
În prima zi –
Oricare-ar fi –
Se lasă sărutate doar pe frunte…
A doua zi,
Până şi cele mai ursuze
Se lasă sărutate chiar pe buze…
Iar în a treia
Sau a parta zi
Se lasă duse sub un brad
Unde se-mpiedică, mai toate,
Şi leşinate-n braţe-ţi cad,
Ca nişte biete curci plouate…
Deşi – prin munţi, în fiecare vară,
La fel, turiştii urcă
Iar fetele… coboară…

Şoseaua urcă spre Voineasa
Şi Lotrul curge spre Brezoi…
Iar mirele
Şi cu mireasa
Din carul nou cu patru boi –
Un dar de ziua nunţii lor –
Zâmbesc şireţi
Şi fericiţi,
Că graţie turiştilor
Au fost uniţi
În vecii… vecilor!…

Iar a doua poezie aleasă îi aparţine mai tânărului Mircea Cărtărescu, intitulată Pompei,

mă plimb printre ruinele tale, femeie.
fireşte, cerul este albastru, ca lângă mediterana,
dar cum este posibilă atâtă distrugere?
aleile şerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate şi 
zidurile rămase-n picioare,
pinii răsar de unde nu te aştepţi, vizibili prin câte o fereastră, o boltă 
o curte interioară cu un ciot de havuz. 
sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe 
tencuiala slinoasă? 
menadele sunt roşu-cărămizii – cu ce ruj au fost mâzgălite? 
ce amintire, din ce oraş, din ce seară, le umflă sânii rotunzi? 
norii trec pe deasupra ca nişte furouri mototolite 
furtunile trec şfichiuind bucăţile de cornişă
ca nişte cearceafuri ude de transpiraţie. 
fireşte, au mai rămas schiţe vagi de tricliniu, 
graminee foşnind lânga pulpa satirului –
dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz şi dispreţ, 
unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde 
sunt termele 
de faianţă şi fard ale snobismului tău?

sunt vitrine apoi, cu oameni pietrificaţi, cu câini surprinşi de 
catastrofă încolăciţi
dormind sau abia făcând ochi
cu străzi pe unde umblam bârfind, spunând bancuri, punându-ne piedică
uitându-ne prin garduri la maşinile garate prin curţi,
la pensionarii pictând cu terebentină şi duco tablouri de gang,
totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de şist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi şi hamali, cu nasu-n prospecte –
găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ
incolăcită de râme şi urechelniţe.
rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite, 
printre dărăpănăturile astea,
printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta

Mari oraşe ale lumii

Titlu: 100 Mari oraşe ale lumii

Autor: Nadejda Ionina

Traducere: Raluca Rădulescu

Editura: Europress, 2009

Număr de pagini: 512

Preţ: 45 Ron

Săptămâna trecută am primit de la Europress Group o carte pe care mi-o doream de multă vreme, 100 Mari oraşe ale lumii, o carte document în care cele mai fabuloase urbi ale Terrei şi-au făcut loc pentru desfătarea sufletului. Cartea nu este o enciclopedie colorată ci un studiu bine documentat nu cu scop turistic sau pur informativ ci cu valoare istorică şi documentară.

“Publicând această carte, pe care cititorul o ţine acum în mână, am vrut să spunem povestea istoriei şi a sorţii oraşelor antice dispărute şi în egală măsură a celor care şi-au purtat peste veacuri şi milenii înfăţişarea eternă.”

Cartea poate fi citită ca un roman numai în măsura în care cunoştinţele de istorie ale fiecăruia sunt destul de solide pentru a putea parcurge paginile cu uşurinţă, în rest este o muncă să duci la capăt această carte. Sper ca pe viitor să pot să vă prezint anumite oraşe aşa cum apar ele aici, insistând pe oraşele care încă ne sunt accesibile şi pentru care informaţiile din această carte ne-ar putea fi de folos la faţa locului. Până atunci însă vă transcriu câteva cuvinte bine alese din introducerea acestui document de excepţie:

“În fiecare dintre noi se ascunde un călător-aventurier care stă şi îşi aşteaptă momentul pentru a se arăta fiindcă dorinţa omului de a cunoaşte locuri noi, ţări sau oraşe noi este indestructibilă. În imaginaţia noastră se amestecă în mod straniu viziuni ale unor ţări străine şi necunoscute şi întâlniri pe care noi le aşteptăm emoţionaţi. Trecutul se ascunde de noi prin anii care au trecut, prin secole şi milenii, dar cu ajutorul obiectelor găsite în urma săpăturilor arheologice sau a izvoarelor scrise, cercetătorii află despre evenimentele din cele mai îndepărtate timpuri. Se ştie că într-un oraş necunoscut, la început, omul se rătăceşte fără să vrea, chiar şi cei mai experimentaţi călători simt acest lucru pentru câteva clipe. Atât de multe senzaţii şi impresii noi năvălesc peste noi, încât este greu să ne hotărâm cu ce să începem cunoaşterea oraşului…”

Foto

Cum să vezi ca un turist, oraşul în care locuieşti (azi: Clujul)

Am zis de multe ori: dacă locuieşti într-un oraş frumos ajungi după o vreme să îl consideri pe nedrept, banal. Îmi amintesc şi azi cât de frumos mi s-a părut Clujul prima dată când l-am văzut. Avem 17 ani, eram îndrăgostită cum numai la 17 ani poţi fi (imaginaţi-vă că mai am şi acum presat trandafirul pe care l-am primit atunci.. în Cluj), eram nerăbdătoare să descopăr locuri noi, eram probabil la începuturile mele de turist, fără să ştiu de fapt cum este să fii un turist şi eram… mică :D

Aşadar am văzut Clujul de undeva de sus de la Cetăţuie şi am zis că daaaa, e dragoste la prima vedere. De atunci şi până m-am mutat definitv (cică) în Cluj a mai trecut ceva vreme, dar când am venit ca să rămân, parcă a murit ceva în acea dragoste (cumplit destinul ăsta al omului), adică mi se părea totul foarte accesibil, tangibil, al meu cumva… murise mitul, asta ca să nu o mai lungim. Nu că nu mai era Clujul la fel de “mândru”, ba poate chiar era mai fain, dar… noah, eu era de vină. După ce am facut şcoli pe aici, după ce m-am angajat (întâi ca PR la o agenţie imobiliară, deci am învătat sute de străzi într-un an şi ceva cât am lucrat acolo), era poate normal ca din mit să mai moară, mai ales că îmi făurisem vise noi la poalele dealului Feleacului.. eh….

Dar, nu am vrut şi nu vreau să rămână aşa… astfel că de câte ori am avut ocazia, mi-am propus să văd oraşul “meu” şi altfel, adică ceva în genul: poate într-o zi nu va mai fi al meu, aşa că hai să mă bucur de el acum, să merg cu ochii pe sus pe la clădiri, nu pe jos pe la asfalt sau gropi, să urc la Cetăţuie atunci când timpul mi-o permite, ca să îmi amintesc cum m-am îndrăgostit de acoperişuri fierbinţi, să mă opresc uneori din rutina de zi cu zi şi să mă aşez pe o bancă pe malul Someşului, să intru prin Biserici şi Catedrale şi să le văd ca şi cum aş intra în ele pentru prima dată, să văd 360 de grade într-o piaţă, nu să am ochelari de cal şi să îmi urmez robotizat şi anost drumul…”

Şi vreau să vă spun că mai mult sau mai puţin, aşa am făcut, în plus am profitat de fiecare ocazie când aveam musafiri ca să mă comport şi eu ca un musafir prin oraş, să văd mereu cu ochi curioşi locuri pe lângă care am trecut de alte zeci sau sute de ori, să mă opresc la o terasă şi să mă comport ca şi cum aş fi la o terasă pe malul Senei sau la umbra platanilor, să respir şi să-mi dau răgaz. Să mă simt poate, ceva mai bine ca şi musafirii pe care i-am luat în “turul Clujului” şi paradoxal, dar cred că le-am insuflat ceva din asta şi lor făcându-i să se simtă bine primiţi pe aici (sper!) :)

Sâmbăta trecută a fost un astfel de moment, am avut musafiri şi pe lângă musafiri am avut şi o vreme minunată, cu 20 de grade de primăvară adevărată pe care am aşteptat-o ca pe pâinea caldă… Am pornit în oraş şi am văzut… atât de multe, încât mi-a venit ideea de a le dezvolta mai pe larg pe toate în postări separate pentru că deşi aici lângă mine, niciodată nu am vorbit despre ele ca despre nişte obiective turistice: “Catedrala” Catolică Arhanghelul Mihail, Biserica Piaristă, Biserica Franciscană, Piaţa Unirii, Piaţa Muzeului, Bulevardul Eroilor, Piaţa Lucian Blaga, Hotelul Melody, Cetăţuia şi Doamne câte ar mai fi şi în ce lumină frumoasă le-am văzut zilele trecute, îmi părea rău că nu sunteţi toţi aici cu mine să le vedeţi şi voi… Dar dacă o să veniţi, o să fiu aici pentru voi … şi pentru mine ;)

Promit să vă arat poze (din Cluj) mai multe pe viitor ;)