Ah, Parisul! Niciodată suficient să-l vizitez, să-l percep, să-l cunosc și totuși, fac încercare după încercare, la fel cum la o vreme după ce m-am lăsat sedusă de el, fac încercare după încercare în a scrie ce m-a făcut să simt, să văd, să înțeleg, cum m-am străduit să iau cu mine acasă o parte din el, când tot ce s-a întâmplat de fapt, e că mereu am lăsat la el o parte din mine. Locurile magnetice, locurile după vibrația sufletului nostru, la fel ca oamenii de acest fel, exercită asupra noastră o putere care dezechilibrează pe undeva, dar într-un mod care te crește și te îmbogățește, într-un mod care te face să găsești cele mai frumoase răspunsuri (niciodată general valabile, însă) la întrebări pe care nici nu știai că le ai. Și iată! În octombrie, m-am întors la Paris, m-am întors pe dos pe’acolo, apoi m-am întors acasă și am lăsat ca în capul meu să se întoarcă pe toate părțile tot ce am reușit să fac în 3 zile, tot ce am reușit să las cu tot ce am reușit să iau într-un amestec cât de cât omogen. Oricum, rămân la părerea dintr-un articol mai vechi despre Paris, pe care vă invit să-l citiți înainte de a merge mai departe cu povestea, deși mă văd nevoită să subliniez că în urmă cu 12 ani eram mai sentimentală, mai visătoare și mai plină de metafore… iar acum sunt mai mult curioasă să văd cum pot combina metaforele în această etapă a vieții mele :)