Cap Kaliakra, un popas obligatoriu în Dobrogea bulgărească

Finalul de Mai a fost sinonim de câțiva ani încoace cu ideea de vacanță timpurie sub forma unui city break /weekend break (Lombardia 2013 sau Puglia 2015), iar de câteva ori chiar cu vacanța adevărată. Fix în urmă cu doi ani plecam în prima noastră vacanță în trei, în Creta cea de neuitat, iar anul trecut tot pe vremea asta ajungeam pentru prima dată în Bulgaria, în zona Dobrogei de la sud de Dunăre, în Cadrilaterul ce a aparținut odată României și mai ales Reginei Maria. Vacanța noastră de anul trecut de la final de Mai avea să fie ultima la mare de până în prezent și încă nu știm cum se va configura vara ce stă să vină sub imperiul unui virus ticălos ce încă “se distrează” cu și printre noi. Și totuși, a fost odată un popas la Cap Kaliakra în 31 mai 2019 și nici nu-mi imaginam că va trece exact un an până să scriu despre el…

Capul Kaliakra este situat în nord-estul Bulgariei, la 60 km de Varna și 80 km la sud de Constanța, în Dobrogea. Este compus din straturi calcaroase orizontale formând o fâșie stâncoasă care se îngustează subit, deasupra apelor Mării Negre. Nu cred că este cineva care să se fi îndreptat spre litoralul bulgăresc al Mării Negre fără să se fi oprit aici. Un popas la Cap Kaliakra este absolut obligatoriu, căci peisajul îți taie respirația și este unul din cele mai frumoase puncte de belvedere de la Marea Neagră.

Pe vremea dacilor, se ridica aici o cetate pe care grecii au redenumit-o mai târziu Kali Akra, care înseamna “bunul adăpost” împotriva vânturilor ce făceau ocazional ravagii în zonă. Între anii 1913-1940 această zonă a făcut parte din județul Caliacra al României. În 1930, naturalistul român Grigore Antipa a întemeiat aici o stațiune de cercetări zoologice marine a Institutului Bio-Oceanografic din Constanța, ale cărei ruine se mai văd încă la dreapta șoselei care duce la cetate.

Locul este unul despre care circulă multe legende, făcându-l deosebit de interesant pentru cei care caută poveștile peste tot unde ajung. O să găsiți cât e internetul de mare diverse legende care mai de care și sigur cel puțin una din ele o să fie pe gustul vostru. Probabil cea mai populară legendă despre acest loc este cea a celor 40 de tinere, care au preferat să-și lege părul și să sară în Marea Neagră, decât să se lase capturate de otomani. Un obelisc dedicat acestei legende este plasat la intrarea în cetate, numită Poarta celor 40 de fecioare.

O altă legendă care mie îmi place cel mai mult spune povestea pelerinei Sfântului Nicolae, patronul marinarilor, pelerină ce apare în toate reprezentările grafice ale sfântului cel bun. Acesta fugea de otomani când Dumnezeu a prefăcut marea în pâmânt, pentru a putea scăpa, iar întinderea de uscat formată în urma lui i-a creat pelerina. Din păcate, Sfântul a fost în cele din urmă capturat și a fost construită aici o capelă în 1993, simbolizând mormântul său. [Mormântul și moaștele Sfântului Nicolae, se află de fapt la Bari (Italia) în catedrala care îi poartă numele, singura catedrală din lume jumătate catolică, jumătate ortodoxă].

O a treia legendă este despre Lysimac, un urmaș al lui Alexandru cel Mare, care a confiscat comoara regală și a evadat la Kaliakra, murind într-o furtună majoră pe mare împreună cu întreaga sa flotă.

Legenda mai spune că am ajuns și noi la Cap Kaliakra, într-o foarte călduroasă zi de 31 Mai, una ce nu seamănă deloc cu ziua mohorâtă de azi, care arată mai degrabă ca un final de Octombrie. A fost poate prea cald, dacă așa ceva ar exista la mine în vocabular :) Ne îndreptam spre Balcic, locul de suflet în care îmi doream să ajung de prea mulți ani, când ne-a apărut în cale indicatorul spre Kaliakra. Urma să oprim oricum, dar cumva nu ne gândeam că se află chiar atât de aproape de granița cu România, dar e acolo, peste drum cum ar veni. Tocmai trecuse de noi și o ploaie torențială de vară, cu tunete și fulgere și tot ce trebuie, aerul se umezise de-a binelea, iar șiruri nesfârșite de mașini înaintau spre intrarea la cetate.

Ne-am dat seama că nu avem leva și probabil că urma să plătim o taxă de intrare. Când am oprit mașina, am fost abordați direct în română și lămuriți rapid că putem plăti în lei (așa am putut plăti și în Balcic aproape peste tot). Ne-a costat 10 lei de adult, copiii până în 3 ani intrând gratuit. Parcarea nu se plătește în plus și la vremea aceea era destul de liberă, poate și pentru că este destul de generoasă. Din parcare altceva nu-ți rămâne de făcut decât să iei la picior toată zona. Speram să dăm peste mai mulți maci, căci văzusem în fotografii că locul este plin de maci primăvara, dar cum perioada a fost destul de caldă le trecuse pesemne vremea. Vegetație este din belșug, copiii fiind tentați să alerge prin ea. Totuși pantele abrupte te fac să-i potolești, cum nu există parapeți, nu mi s-a părut foarte sigur pentru ei să alerge de colo colo. Așa că ne-am cam plimbat de mânuță, iar pe la 2 ani, asta pune uneori probleme.

Peisajul este minunat, merită oprirea din plin, iar terasa de la capăt vine ca un fel de recompensă ca ai străbătut tot druml. Cetatea se poate vizita și în interior, unde există un muzeu, dar din motive de copil de 2 ani care alerga neîncetat (mai ales că stătuse prin mașină multă vreme zilele de dinainte) noi n-am servit. Așa că am făcut tot pe jos cale întoarsă, printre tarabele cu suveniruri, ajungând la mașină aproape bronzați. Noroc că am avut inspirația să iau ceva pe umeri, altfel îmi începeam weekend-ul pe jumătate roșie.

Sfat: Cred cu tărie că orice vacanță la mare în Bulgaria TREBUIE să înceapă din acest loc! 

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.