După ce am văzut cât de bine am rezonat la articolul Cele mai frumoase 15 străduțe pe care le-am văzut în Europa, am copt un articol pe același calapod, un Top 10 piazzette drăguțe pe care le-am văzut pe bătrânul continent. Din nou un diminutiv, pentru că nu veți vedea în cele de urmează piețe mari, aglomerate și celebre ci piețe micuțe, cochete, înghesuite undeva între străzi înguste și uneori necunoscute.
Cred că mi-am propus un articol de acest gen cam de două luni și mereu pe când să-i fac loc în program intervenea câte ceva. Dar weekend-ul trecut am lucrat la el și în seara asta vă pot prezenta o variantă finală a ceea ce am vrut să fie un Top 15 al celor mai drăguțe străduțe, pe care am apucat să le văd până acum prin Europa noastră frumoasă…
Mă trezesc azi dimineață așa de târziu, de parcă pierdusem noaptea de dinainte. Clau era la masa de lucru, adică la cea din bucătărie 
Nu ne pregătea micul dejun de data asta, făcea ceva chiar mai frumos: “tocmai ți-am pus în draft un articol despre Florența, vezi dacă îți place”. Așa că mi-am început ziua, cu un cappuccino slovac citind cel mai frumos text de anul acesta despre un loc care ne-a cucerit așa de tare pe amândoi, că va fi ceva ce vom împărți pentru totdeauna… no matter what!
O luară pe drumul pe care mergea el întotdeauna, în unghi ascuțit spre Ponte alle Grazie, traversând râul Arno și urcând spre bătrânul fort. Stând pe parapetul de piatră, era ca și cum își legănau picioarele în râul ce traversa orașul. Michelangelo îi arătă vila tatălui ei în Fiesole, cu Badia chiar lângă ea, zidul cu opt turnuri ce apărau orașul la poalele dealului Fiesole, înghesuiala albă și strălucitoare a Baptistierului, Domului și Campanilei, Signoria, cu turle înalte din piatră aurie, orașul oval închis de ziduri și râu, și pe partea lor, Palatul Pitti, luminat de lună, construit cu piatra din propria carieră din grădina Boboli, chiar sub parapet. Stăteau aproape unul de celălalt, mângâiați de lună. Erau prinși de frumusețea orașului și de dealurile care îi îmbrățișau la fel de drăgăstos cum era Florența îmbrățișată de zidurile ei. Degetele lor se căutară încet pe suprafața aspră a pietrei, se atinseseră și se împletiră… (Irving Stone – Agonie și Extaz)
Dragii moșului babei, au trecut 3 (trei) ani de când am cunoscut-o pe Florența asta care mi-a rămas la inimă. Și n-am mai putut-o uita, uite așa s-a lipit nebuna, de mine, de îmi controla toate gândurile. Noroc, vă spun eu, noroc, că nu a devenit o obsesie și noroc că am ajuns să o mai văd o dată înainte să devină, că știți și voi cum e cu iubirile astea neconsumate… te consumă… până la urmă…
Încep să scriu aceste rânduri în trenul ce tocmai a plecat de la Firenze cu destinația Treviso. Sunt obosită în măsura în care sunt și încântată de tot ce mi-au adus aceste ultime zile din decada ce începea cu 2. Căci de ultima dată când ne-am auzit s-au mai întâmplat câteva lucruri în frunte cu faptul că am schimbat prefixul, sau nu, în frunte cu faptul că am schimbat prefixul la Florența, căci peste ani asta va fi adevărata conotație. E cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, chiar dacă știam de el și nu a mai fost o supriză în adevăratul ei sens. Dar, DA! mi-am petrecut cea mai frumoasă aniversare de până acum și nu o voi uita niciodată indiferent de ce va urma…
La mine e încă toamnă, deși prin alte părți de țară deja avem strat generos de zăpadă. Mă bucur că încă e toamnă, chiar dacă e friguroasă, pentru că pur și simplu parcă nu-s pregătită pentru iarnă și zăpadă, nu vreau să vie… încă. N-am cum să o amân, știu, dar mi-am spus că pot amâna măcar retrospecivele de final de an, că prea repede s-au schimbat anotimpurile. Însă se pare că și ele sunt pe val, mult nu le mai pot ignora nici pe acestea, va trebui să mâ gândesc la ale mele, dar azi m-am gândit la o altfel de retrospectivă. Așadar, să ne așezăm la o cafea 
