Cele mai frumoase 10 parcuri pe care le-am văzut în Europa

Și câte or mai fi și m-or aștepta să le văd!! :) Dar, doar nemulțumită nu sunt de câte am văzut până acum, așa că azi, într-o superbă zi de primăvară, vă invit la o plimbare, din păcate doar virtuală, prin zece din cele mai frumoase parcuri pe care le-am văzut eu în Europa. Unde frumos înseamnă senin, cu atmosferă caldă, îmbietor la relaxare și plăcut de privit și simțit…

DSCF4754

Citește mai departe

Cele mai drăguțe 10 piazzette pe care le-am văzut în Europa

După ce am văzut cât de bine am rezonat la articolul Cele mai frumoase 15 străduțe pe care le-am văzut în Europa, am copt un articol pe același calapod, un Top 10 piazzette drăguțe pe care le-am văzut pe bătrânul continent. Din nou un diminutiv, pentru că nu veți vedea în cele de urmează piețe mari, aglomerate și celebre ci piețe micuțe, cochete, înghesuite undeva între străzi înguste și uneori necunoscute.

aaaa

Citește mai departe

Cele mai frumoase 15 străduțe pe care le-am văzut în Europa

Cred că mi-am propus un articol de acest gen cam de două luni și mereu pe când să-i fac loc în program intervenea câte ceva. Dar weekend-ul trecut am lucrat la el și în seara asta vă pot prezenta o variantă finală a ceea ce am vrut să fie un Top 15 al celor mai drăguțe străduțe, pe care am apucat să le văd până acum prin Europa noastră frumoasă…

1

Citește mai departe

Despre Franța cu dor, din cărți și din teren

Săptămâna trecută m-a întrebat cineva dacă am fost la Paris. Și i-am spus că am fost, de două ori chiar și că aș mai merge oricând. În plus, i-am spus că am petrecut o scurtă perioadă în Franța și deseori mi-e dor de acea perioadă, aș repeta-o și pe ea oricând. Interlocutorul meu nu era, însă, chiar de acord cu mine pe principiul: “de ce ai mai merge în Franța? de ce ai merge de nu știu câte ori la Paris? când lumea e largă și noi avem timp puțin?” Recunosc că am fost puțin dezamăgită :(

fe4c569a3ab4f69d72f19fa9e6e087d6

Citește mai departe

Vizitând oraşe pe bicicletă

N-am putut să nu observ cât “de la modă” e această practică. În cele mai multe privinţe mă bucură şi consider şi eu că este o practică excelentă, însă mărturisec că am încercat-o o singură dată, la Verona. Atunci am descoperit oraşul pe bicicletă şi pe deasupra şi gratis. Clau a mai încercat ceva similar în Norvegia şi îmi tot povesteşte ce fain a fost şi eu mă înverzesc de ciudă că n-am experimentat împreună :)

Oricum sunt sensibilă la tot ce înseamnă o bicicletă, astfel că o caut peste tot pe unde ajung, în plus mi se mai şi pare fotogenică, aşa că m-am trezit cu ceva poze cu mademoilsele la biciclete în prim plan. Hai să vă arat câteva şi să vă spun povestea, (da, e o poveste fiecare) ;)

Ziceam de Verona, aici ne-am luat bicicletele de la gară unde le-am şi predat la final, le puteam ţine câteva ore (3-4, nu mai reţin exact). Am garantat cu buletinul (unul singur a fost suficient pentru două biţe). Am stabătut tot oraşul pe ele, până la Arenă, apoi până la Piazza Garibaldi, până la Julieta acasă, la podul cu lacăte etc. Ne-au fost foarte utile, mai ales că în acea zi am văzut două oraşe: Verona şi Padova… Amintirea cu bicicletele de la Verona o să o am multă vreme.

La Montpellier bicicleta e regină, e PESTE TOT şi o poţi închria de oriunde contra unei sume decente (mi se pare că era cam 2 euro/zi). Să vedeţi cum arata parcările de la Unniversităţi în Montpellier, eu m-am şi speriat prima dată, am avut un şoc, mai ales că pe vremea aceea prin Cluj nu existau standuri de închiriat biciclete (acum există). Ce îmi plăcea cel mai mult la biţele astea franţuzeşti era culoarea demenţială, îţi venea să le iei acasă pe toate. Una dintre cele mai vii imagini din Montpellier a rămas asta cu bicicletele.

Tot în Franţa am făcut şi cea mai faină poză cu două biciclete “îndrăgostite”. Aşa mi-am imaginat eu că sunt, stăteau rezemate de un felinar pe faleza din Palavas şi priveau marea. M-am îndrăgostit şi eu de imaginea asta, îmi revine mereu în minte când mă gândesc la acea perioadă.

Ultimile biciclete fotografiate care merită arătate le-am găsit anul trecut la Florenţa, pe o stradă îngustă şi plină de istorie. Stăteau liniştite lângă un zid îngălbenit de vreme şi m-au făcut să mă gândesc la cine le-a lăsat acolo şi ce treabă or avea cei care le-au abandonat fără nicio pază pentru o vreme… De dragul lor, ieri mi-am pus imaginea asta pe desktop.

Promit să merg într-o zi să le fotografiez şi pe cele din Cluj… poate chiar dau o tură toamna asta, că n-am mai urcat pe o biţă de ceva vreme… Voi?

Zbor printre fulgere

Mi se aşterne un zâmbet pe faţă când îmi amintesc de acest episod, deşi la vremea respectivă nu mi s-a părut amuzant. Eu ador să zbor, senzaţia pe care o am când constat că avionul se înalţă, când ştiu că picioarele mele pe pământ sunt doar o amintire, îmi dă speranţa că totul este posibil. Mă simt chiar bine în avion, nu mi-e frică, nu mi-e rău şi deşi nu am făcut zboruri în afara Europei, cred că m-aş comporta excelent şi pe un zbor transatlantic de exemplu. Probabil tocmai din cauză faptul că iubesc zborurile, cred că mă iubesc şi ele pe mine, căci am avut parte de multe zboruri line cu aterizări blânde. Toate, în afară de unul…

Plecam în Franţa pentru o perioadă mai lungă timp. Trebuia să ajung la Montpellier via Paris, unde nu trebuia să schimb doar avionul ci şi aeroportul. De la Cluj am plecat cu o întârziere de peste 3 ore, singura dată când am petrecut atât de mult în aşteptarea plecării. A fost minunat până la Paris, am citit, mâncat şi chiar aţipit în premieră. De la Beauvais a trebuit să mă transport până la CDG pentru următorul zbor spre Montpellier. Nu mai contează peripeţia de până la CDG, ar constitui o postare separată, căci odată ajunsă la poarta de îmbarcare nu a mai contat nimic. După ce au schimbat porta şi am alergat de nebună prin imensitatea de terminal, apoi după după un drum de 45 de minute cu autobusul până la avion, am urcat în sfârşit şi putea decola spre destinaţia mea finală, deşi eram pe drum de peste 12 ore…

Foto

Am fost tare dezamăgită că norii ocupaseră abuziv cerul la ora când avionul se înălţa deasupra Parisului luminat. Să văd oraşul luminii de sus pe timp de noapte era tot ce-mi puteam dori pe ziua respectivă, însă nu a fost să fie. Mi-am comandat un ceai care a venit asortat cu doi biscuiţi delicioşi şi mă amuzam de o familie nordică cu un copil de vreo 2 ani (probabil unul din cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, ca părinţii de altfel, un el şi o ea să presupunem că din Finlanda, blonzi spre alb aproape cu nişte ochi albaştri cum n-am văzut în viaţa mea). În fine, erau haioşi, eram obosită şi brusc mi-am dorit să arate aşa şi familia mea… deh… urma să stau ceva vreme departe de ea, deci sentimentele se explică.

La un moment dat, o lumină aruncată de nicăieri brăzdează cerul negru ca tăciunele, nu ştiu ce este… îmi întorc privirea spre “familia mea perfectă”, apoi din nou, “biciul lui Dumnezeu loveşte cerul”, odată şi încă odată… WOW, fulgera mai des decât îmi fusese dat să văd şi totul de la înălţime, pe timp de noapte, păream într-un documetar de pe Discovery, nu, nu în “Catastrofe aviatice”, cel puţin nu încă :)

Trec aşa minute bune, eu lipită de geamul mic al avionului, numărând fulgerele şi mirându-mă cum de în furtuna care se instala vizibil, avionul parcurgea distanele atât de lin. Nu mi-am terminat gândul până marea pasărea de metal a început să se scuture, puţin, câte puţin până deja unii au început să zbiere în avion, copilul din nord a început să plângă, iar eu încă aveam speranţa că e doar o zonă cu turbulenţe pe care o vom depăşi rapid. Încă zâmbeam copilaşului din stânga mea. Apoi a început să plouă extrem de violent, iar fulgerele nu mai putea fi numărate, avionul s-a înclinat destul de tare şi aflăm de la microfon că cel mai probabail din cauza condiţiilor meteo nu vom putea ateriza la Montpellier ci la Toulouse. Totuşi căpitanul decide să încerce să pună avionul la Montpellier, ne zgâlţâim tare de tot, moment în care mi se face rău… foarte rău, unii încep să vocifereze crispaţi, copilul plânge din nou, tatăl său îl ţine ferm în braţe. Suntem anunţaţi că nu se poate, vom merge la Toulouse… îmi era deja atât de rău că din partea mea puteam şi cădea, nu-mi mai păsa… Dar, wait nu, copilul frumos de lângă mine… nu puteam pica totuşi. Putem doar să ne zgâlţâim, tare, tare de tot (nu voi uita în veci). Nu ştiu ce mai încearcă pilotul, nu ştiu dacă cineva ne-a mai anuţat ceva căci mi se înfundaseră groaznic urechile şi apoi o cădere total anapoda, care mi-a amintit şi ce măncasem cu două luni în urmă, ne-a anunţat ca un trăsnet că am aterizat undeva. Toată lumea a aplaudat frenetic nu doar aşa de complezenţă.

Regretam amarnic ceaiul pe care-l băusem, nu m-a impresionat nici prezenţa căpitanului la uşa navei (căpitan cu care unii oamenii dădau mâna felicitându-l), nu m-a împresionat nici ploaia năspraznică care m-a udat până la piele de la uşa avionului şi până la intrarea în aeroport, m-a impresionat numai tăbliţa pe care scria Aeroport de Montpellier Mediterranee… ufff… ajunsesem chiar la destinaţie, după minute bune în care habar nu am avut unde sunt şi nici nu puteam întreba pe nimeni căci… căci… apoi am putut vomita liniştită :D Avionul a rămas însă mijlocul meu de transport preferat, iar Clau mi-a zis că ce noroc pe mine să prind aşa o aventură la bord, el a zburat mult mai mult, a traversat şi oceanul şi nimic… “zbor ca-n palmă” :D

* Acest articol participă la concursul organizat de Airlines Travel şi Carpatair. Mai puteţi participa şi voi cu o poveste de la bord, până pe 15 iulie. Baftă tuturor! :)

Le fabuleux Longuedoc-Roussillon

Aş începe cu un zâmbet, se poate? :)

Ieri am devenit puţin melancolică (mă rog, la mine a deveni melancolică nu e chiar mare lucru, face parte adesea din starea mea obişnuită). Mi-am dat seama însă, cu această ocazie, că dintre toate pozele mele, care îmi umplu până la refuz spaţiu de pe laptop (am cam 100 GB de poze, ca să vă faceţi o idee) cele pe care chiar le văd şi le ştiu, sunt cele de pe Picasa, acolo e selecţia. Dar este selecţia făcută atunci, în momentul în care am fost prin anumite locuri, sau am făcut anumite lucruri şi este o selecţie atât de la cald încât eram convinsă (şi am avut evident şi dreptate) că dacă ma uit acum în albumele complete de pe laptop o să descopăr cel puţin la fel de multe fotografii care îmi plac acum, la rece, dar pe care le văd foarte rar, FOARTE, pentru că nu se regăsesc în selecţie…

Una din perioadele care mă melancolizează instant este şi cred că va fi mereu, perioada scurtei mele şederi în Franţa, în Longuedoc-Roussillon, la Montpellier. A fost de tare multă vreme, s-au întâmplat atâtea de atunci de am impresia că şederea mea acolo a avut loc într-o altă viaţă. V-am arătat albume peste albume de acolo, v-am povestit ce şi cum pe atunci şi cred că v-am mai zis şi cu alte ocazii mai apoi ce mi-a plăcut acolo… V-am tot povestit, că deh, dacă nu ai alte experienţe recente, te legi de alea pe care le-ai avut, le dezvolţi pe alea, te hrăneşti din alea şi tot ţi se pare că n-ai epuizat…

Susţin cu tărie că nu ai cum să cunoşti un loc dăcă l-ai vizitat doar pentru câteva zile. Trebuie să locuieşti acolo o vreme, să ai o îndeletnicire de rutină undeva, să simţi pentru o vreme, chiar şi scurtă, că te raportezi la un anumit loc ca la acasă, ca să pretinzi că ai ajuns să-l cunoşti… şi eu nu pot spune asta despre alt loc din afara României decât despre Montpellier şi Longuedoc-Roussillon.

Normal că privit acum de la distanţă, mamă-mamă câte aş mai avea de făcut acolo şi câte locuri din zonă aş avea de descoperit, în plus ochii de acum îmi sunt mult mai vigilenţi, sufletul mi-e mult mai deschis, mintea mi-e mult mai liberă şi într-un anumit fel sunt alt om faţă de acum 3 ani, sunt mai matură şi mai tolerantă. Şi totuşi, mereu o să am atât de multe de spus despre experienţa Montpellier, pentru că m-a schimbat, pentru că m-a lăsat o vreme doar pe mine cu mine şi ştii cu adevărat cine eşti doar atunci când faci exact ce-ţi place, singur şi de capul tău.

Longuedoc-Roussillon a fost pentru mine “botezul” şi trebuie să spun că mi-am fost propriul naş la acest botez, unul exigent şi plin de responsabilităţi:

  • mi-am sărbătorit a 25 aniversare acolo şi am fost mai tristă ca niciodată, dar la scurt timp am realizat că a fost una în care m-am simţit mai iubită ca niciodată până atunci
  • am făcut fix ce mi-am dorit, am călătorit cât mai mult posibil şi am cheltuit banii pe fix ce am considerat necesar: am investit în amintiri
  • am trăit cu 20 de euro în prima săptămână acolo, bani din care mi-am cumpărat aproape numai bilete de autobuz ca să merg să văd marea sau să merg să văd orăşele cochete cum văzusem numai prin albumele mele de acasă (enciclopedii în marea lor majoritate)
  • am fost mai pe cont propriu ca niciodată şi m-am simţit foarte încrezătoare în propriile forţe
  • am întâlnit cei mai diverşi oameni din lume, am avut colegi francezi, marocani, tunisieni, egipteni, israelinei, palestinieni, olandezi etc
  • am citit nişte cărţi extraordinare acolo, exact la momentul potrivit, parcă cineva mi le tot scotea în cale (amintesc numai câteva: Singur pe lume, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Despre dragoste şi alţi demoni etc)
  • nu am întâlnit doar o altă civiliaţie ci şi un alt stil de a trăi şi privi relaţiile interumane
  • am devenit mai tolerantă şi odată cu asta mai recunoscătoare pentru tot ce am
  • mi-am reevaluat relaţiile de acasă vis a vis de prieteni şi familiei şi am făcut nişte descoperiri care mi-au schimbat viaţa
  • m-am îndrăgostit de cappuccino şi de pâine (eu am avut în trecut o perioadă în care nu mâncam pânie, aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată) :)
  • am simţit că una din vieţile mele anterioare (dacă or fi existat) le-am trăit pe străduţe înguste şi încărcate de poveşti medievale
  • m-am îndrăgostit de mare şi am ştiu asta exact în momentul în care era să-mi dea lacrimile în faţa ei, în faţa culorii ei, era să plâng pentru o culoare, atât de tare m-am emoţionat
  • am suferit în tăcere că nu am suficiente resurse financiare ca să dau o fugă şi în vecini, care vecini erau Provence la est şi Catalonia la vest
  • am învăţat să-mi fie dor de adevărata “acasă” şi că uneori e bine să ştii că îţi e dor de ceva şi de cineva

Să fie deci despre oameni, locuri, sentimente, dor, toleranţă, maturizare, descoperire! Şi ca toate acestea să poarte un nume, le-am numit “Le fabuleux Longuedoc-Roussillon” şi aşa la rece am mai compus un album cu poveşti şi amintiri… sper că o să mă iertaţi pentru asta, pentru că încă odată şi încă odată, v-am mai intoxicat cu melancoliile mele :D