Bialog în dialog (ep.1) – Claudia Bonchiș, specialist PR & marketing și blogger la Romândra.ro

Nu știu voi, dar eu de ceva vreme mi-am dat seama că știu bine mulți oameni interesanți și că sunt cam norocoasă chiar să-i numesc prieteni pe unii dintre ei. Și tot de ceva vreme, mă gândesc să-i aduc și aici pe blog, să ne povestească lucruri care ne pot fi utile, care ne pot face să citim un articol până la sfârșit, da, fix aici în lumea asta online în care pare mult să citim un articol ce ne ia maxim 10 minute, pe când un podcast poate merge singur 2 ore în timp ce noi… facem altceva. Dar o să vă las pe voi să decideți dacă a fost o idee bună sau nu următoarea serie de articole… Pe mine m-a bucurat faptul că am dat “glas” ideii și mai ales că primii oameni pe care i-am întrebat dacă le-ar plăcea să apară într-un dialog pe Bialog n-au stat deloc pe gânduri ❤

Pe Claudia (sau Romândra, cum o știu cel puțin 60.000 de oameni) o cunosc dintotdeauna, îmi vine sa zic, dar real o cunosc de “doar” 20 de ani. Este un om extrem de sociabil, cu dragoste de viață, determinat și pot spune și un om de succes, da, pentru că eu definesc succesul astfel: când un om își rămâne fidel lui însuși, face ce îi place și mai și câștigă bani din asta, ei bine, categoric, numai succes se poate numi. Desigur, drumul nu i-a fost și nu îi este lin, nimic nu ne cade din cer, iar norocul proverbial și l-a făcut singură urmând câteva din pasiunile ei: călătoriile, jurnalismul, înclinația către comunicare, relații publice și dragostea pentru orașul în care locuiește: Oradea. Călătoriile, dar și parcursul ei personal și profesional din ultimii ani au făcut să-mi doresc să o aduc aici în fața voastră pentru a ne povesti cum răzbește o femeie atât de autentică într-o lume dominată de social media (cu toate neajunsurile ei), dar și într-o lume (reală) care pune multă presiune încă pe rolurile predefinite ale oamenilor în societate.

Citește mai departe

Dimensiunea Crăciunului extrapolată sentimental

În luna august, anul trecut, am fost cu mama până în satul bunicilor mei. Niciunul dintre bunicii mei nu mai trăiește din păcate, iar ultima oară când am fost în sat s-a întâmplat la înmormântarea bunicii paterne, cu 4 ani în urmă. În august anul trecut, pe o căldură cum numai în Câmpia de Vest găsești vara, nici nu îmi imaginam că voi ajunge să scriu despre sentimentele trăite atunci, tocmai de Crăciun, sau ca ele ar putea avea o legătură cu Crăciunul. Însă, în Ajunul Crăciunului, probabil pe un fond melancolic pronunțat, mi-am reamintit de sat, de rădăcini, de timpuri trecute, de familia mare, de tradiții și de tot ce vine la pachet cu ele… și-am început timid să scriu.

Citește mai departe

Calendarul de Advent – o adevărată inspirație pentru sezonul de iarnă

Vreau să scriu acest articol de cel puțin un an. Știu multe despre ideea Calendarului de Advent încă de dinainte de a avea copii, însă numai anul trecut, când Albert avea deja 3 ani, am simțit că este momentul să o pun în practică și pentru familia noastră. Pentru că a avut succes și ne-a plăcut “cam mult”, vreau să povestesc puțin despre cum a prins contur la noi ideea calendarului, cum m-am documentat și organizat și nu în ultimul rând cum aș vrea să-l îmbogățesc pentru anii următori. M-am mobilizat să scriu articolul, când anul acesta pe la jumătatea lui noiembrie, am început să caut inspirație pentru “călătoria” prin calendar și m-am ajutat foarte mult de unele articole din online, așa că, am simțit că este timpul să ofer ceva înapoi pentru cei ce vor căuta inspirație în anii viitori. Pentru atmosferă, vă invit să vă luați lângă voi o cafea caldă (dacă se poate cu caramel sărat peste spumă), să vă cuibăriți sub o pătură pufoasă (clișeu, dar unul bun de tot pentru care merită să intrați în șablon) și apoi să citiți acest articol.

A! și “La mulți ani, Bialog!”, căci pe 1 se făcură 13 ani de “funcționare”.

Citește mai departe

20 20, te-om pomeni cât om trăi!

Am o relație specială cu numărul 20, da, încă o mai am și după acest an :) M-am născut într-o zi de 20, am fost la Disneyland într-o zi de 20 (am asteptat cam 20 de ani pentru asta), am luat un examen important într-o zi de 20 etc… Și de obicei dacă aleg 20-ul pentru ceva îmi cam aduce noroc. Na, poate un numerolog “celebru” ar avea câteva obiecții, poate și un psiholog, dar asta e altă poveste :) Trebuia și putea fi un an nemaipomenit, ca orice an în care ești viu și sănătos și prezent în viața ta. Dar chiar mai mult decât atât: trebuia să ajung la concertul lui Celine Dion (încă am bilet pentru el când o fi), la mare, la munte, să văd Olimpiada de la Tokyo, să merg cu Albert la înot for the very first time. Lucruri mici ce ne bucură viața, știu! Numai că a apărut Covid-ul (culmea, nu în 2020, ci în 2019, dar în 2020 a făcut ravagiile și ne-a schimbat viețile) și restul aș zice că e istorie. Dar nu vreau să mă plâng de frivolități, căci alții și-au pierdut nunțile sau botezurile programate, vacanțe scumpe mult visate, alții job-urile din care trăiau, foarte mulți din nefericire au pierdut persoane dragi, ca să nu mai vorbim de faptul că vieți întregi s-au pierdut pentru totdeauna. O tragedie fără margini! Noi restul, trăim istoria asta ciudată despre care urmașii nostri vor învăța pe la toate materiile: istorie, literatură, biologie, chimie, geografie, economie… psihologie!? Și despre ciumă și implicațiile ei a aflat toată lumea în cele mai diverse contexte.

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei: Două obiceiuri care ne-au rămas și după izolare

Bună și izolarea la ceva. Vă rog să nu săriți cu roșii, dar dacă lăsam situația economică la o parte măcar cât citim acest articol, poate vom realiza că perioada izolării nu a avut doar părți negative. De exemplu, ne-a arătat că putem să ne schimbăm peste noapte de la priorități, rutine și pasiuni până la întreg modul de viață. Și că mai ales, am supraviețuit acestor schimbări. Ne-a pus să ne mișcăm în reluare, să nu ne mișcăm deloc sau după caz (a se citi copii) se ne mișcăm chiar foarte mult în același loc. Ne-a lăsat să vedem cum funcționăm dacă weekendul ține toată săptămâna așa cum deseori ne văitam și ne-a îndeplinit acea dorință pusă cu orice ocazie, de a ne petrece mai mult timp cu familia. Câți nu și-au spus oare în perioada asta “frate, ai grijă ce-ți dorești!”? Până la urmă au fost două luni, din fericire de primăvară în stadiu incipient, tentația lui “afară” fiind ceva mai mică decât acum. Totuși, experiența acestei perioade a venit cu diverse lecții în fiecare familie, dar optimist vorbind, sper că a și lăsat în urma sa lucruri la care pe viitor să ne putem raporta cu un zâmbet pe față.

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei: Ocolul casei în 60 zile (ganduri la “final” de izolare)

60 de zile de pandemie, izolare, stare de urgență, ordonanțe militare, școală online, știri, știri și iar știri, amânări, anulări, teste de răbdare, declarații de deplasare și zero planuri de călătorie. O tortură pentru foarte multă lume, pentru părinții “blocați” acasă, pentru copiii hiperactivi, pentru oamenii care își pierd afacerile, pentru cei care au trebuit să stea departe de familiile lor, pentru cei care au rămas fără loc de muncă, pentru cei care n-au putut călători, pentru cei cărora li s-a modificat modul de viață cu 360degrade… ÎNSĂ, sunt cam 60 de zile de când în România lucrurile o puteau lua razna și totuși nu au luat-o. Au fost zile în care m-am întrebat: cum de? Pentru că recunosc că nu aveam încredere și e nasol când nu ai încredere, pentru că nu te poți baza, practic, pe nimic. Și totuși, pe de-o parte lucrurile n-au mers bine. S-au pierdut bunicii, părinții, copiii cuiva, sunt familii ce nu vor mai fi niciodată la fel. Și atunci ce alegem să vedem după aceste 60 de zile și mai ales, ce alegem să facem acum că am ajuns la capătul lor?

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei: Bringing Paris at home*

Am avut de gând să scriu despre lucruri mai serioase, cum ar fi faptul că în perioada asta m-am spălat și dezinfectat pe mâini într-un hal de mi-am făcut răni la degete și nu mai pot purta niciun inel sau despre unele practice cum a fost Paștele, primul petrecut în bucătărie la Cluj, primul și sperăm singurul în izolare la domiciliu, ori unele nostalgice cum este privitul primăverii de la fereastră sau din spatele blocului cu gândul că anul trecut fix pe vremea asta eram pe la Atena și-n Aegina. DAR, nu știu de ce, parcă deși am petrecut un Paște minunat în 3, cum nici nu speram, deși mă ustură/mănâncă mâinile de o iau razna și deși îmi vine să răsfoiesc cu non-stop albumul primăverii grecești de anul trecut, nu-mi vine să scriu despre ele. Izolarea asta constat că s-a manifestat în ultima vreme într-un singur sens: de la “vleau pișhu’ la oliță” la “vreau o primăvară (sau barem o toamnă) la Paris“. Dacă în primul caz sărim ca arși să îndeplinim dorința, că deh e chiar posibilă și așteptată de toată familia, asta a doua cu Parisul este… cum să vă spun, alinarea mea în această perioadă griuță. Dar să dezvolt…

Citește mai departe