20 20, te-om pomeni cât om trăi!

Am o relație specială cu numărul 20, da, încă o mai am și după acest an happy M-am născut într-o zi de 20, am fost la Disneyland într-o zi de 20 (am asteptat cam 20 de ani pentru asta), am luat un examen important într-o zi de 20 etc… Și de obicei dacă aleg 20-ul pentru ceva îmi cam aduce noroc. Na, poate un numerolog “celebru” ar avea câteva obiecții, poate și un psiholog, dar asta e altă poveste happy Trebuia și putea fi un an nemaipomenit, ca orice an în care ești viu și sănătos și prezent în viața ta. Dar chiar mai mult decât atât: trebuia să ajung la concertul lui Celine Dion (încă am bilet pentru el când o fi), la mare, la munte, să văd Olimpiada de la Tokyo, să merg cu Albert la înot for the very first time. Lucruri mici ce ne bucură viața, știu! Numai că a apărut Covid-ul (culmea, nu în 2020, ci în 2019, dar în 2020 a făcut ravagiile și ne-a schimbat viețile) și restul aș zice că e istorie. Dar nu vreau să mă plâng de frivolități, căci alții și-au pierdut nunțile sau botezurile programate, vacanțe scumpe mult visate, alții job-urile din care trăiau, foarte mulți din nefericire au pierdut persoane dragi, ca să nu mai vorbim de faptul că vieți întregi s-au pierdut pentru totdeauna. O tragedie fără margini! Noi restul, trăim istoria asta ciudată despre care urmașii nostri vor învăța pe la toate materiile: istorie, literatură, biologie, chimie, geografie, economie… psihologie!? Și despre ciumă și implicațiile ei a aflat toată lumea în cele mai diverse contexte.

***

Pe 1 ianuarie 2020 eram la Brno, în Cehia, în vacanța noatră cât de cât tradițională de Anul Nou. Îmi vine să râd când mă gândesc că eram deja gata obosită, că deh, așa terminasem 2019 (ne-am mutat în casa nouă, m-am întors la job din maternitate, Albert a început gradi și tot ce a decurs din toate acestea), iar pe 1 ianuarie mă plimbam prin frumosul apartament în care ne cazasem la Brno, în liniște, în timp ce băieții dormeau, sperând că 2020 va fi ceva mai liniștit. Și a fost! Sau n-a fost? Sunt destul de confuză încă, dar cine nu este? Ne-am întors acasă, via Budapesta noastră dragă (care pare așa departe acum) doar ca să-l lăsăm pe Clau să plece în US. Încă nu-mi vine să cred că a fost anul ăsta în State, că ne-a scris de la Los Angeles, că de Anul Nou chinezesc ne-a trimis poze din cartierul chinezesc de la coasta Pacificului, dar câte povești au rămas nespuse și cât de “în altă viață” i se par și lui toate astea. În ziua în care Clau zbura de la LA spre Cluj, în State a fost raportat primul caz Covid-19, asta fiind chiar la final de ianuarie, chiar în ziua în care într-un tragic accident de elicopter legendarul baschetbalist Kobe Bryant și-a pierdut viața, un alt eveniment extrem de trist al anului ce se încheie. Ca o sincronizare perfectă, noi doi rămași acasă am făcut gripă pentru prima oară, așa l-am întâmpinat pe Clau la întoarcere și ne-am întrebat o bună bucată din an, daca nu cumva a fost Covid de fapt. N-a fost happy

***

Cu poveștile la modul general a fost oricum totul super răruț până ce de prin august n-am mai fost capabilă să povestesc deloc. Nu mă gândeam că vor rămâne atâtea chestii nepovestite încă de prin 2019, nu mai spun de 2020. Însă ritmul vieții s-a schimbat din mers și încă o face învățându-ne care-s lucrurile care contează, cu cât ne putem mulțumi, pentru ce ar trebui să fim recunoscători, la ce putem de fapt renunța și cum putem trăi fără planuri mărețe (dacă să ne trezim în fiecare dimineață mulțumiți nu ar fi măreț destul). Am călătorit prin țară, dar nici asta nu mi se pare că am făcut foarte des, însă tot ce am văzut și făcut a fost atât de mișto că în urma acestor plimbări avem acasă cu una bucată băiețel de 3 ani îndrăgostit până peste cap de Sighișoara. Cred că pomenește zilnic de ea, de casa în care ne-am cazat, de cele două piscine la care l-am dus (el crede ca a fost la mare, iar asta e cu atât mai minunat), de trenulețul cu care s-a plimbat, de jucăriile pe care le-am cumpărat. Își aduce aminte și de băltoaca în care a sărit la Mediaș și de bătaia cu baloane cu apă de la Sibiu, alături de copiii nașilor, dar și de vacanța de două săptămâni de la bunici alături de “copiii mei de la buni” zice el (cei doi finuți iubiți de la Ineu și fetițele unor vecini). Daca e să-l întrebați pe Albert o să vă spună că a avut un an pe cinste chiar dacă nouă adulților ne-a mai dat cu rest pe ici pe colo. Dar, cum mi-am spus deseori la final de an, indiferent ce an a fost, “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”, că au fost și momente bune anul acesta ca în orice an. Pentru că atunci când ne dăm câțiva pași în spate, vedem lucrurile diferit winking

Prima zi a lui ianuarie 2020 la Brno în Cehia, o plimbare pe o vreme extrem de caldă (ca acum) pentru luna din calendar, la Castelul Spilberk, simbolul orașului și al vechii Moravii. Speram să fie un an bun, până la urmă asta credeam că depindea numai de noi. Însă…

Am avut foarte puțină zăpadă în 2020, cred că cel mai puțină din toată viața mea de până acum. Dar una din acele zile cu zăpadă am petrecut-o la Marișel și ne-am adus aminte de ea tot anul. Ne-am tot propus să revenim în diferite sezoane, dar n-a fost să fie. Hai că poate iese dacă am schimbat anul!

Martie. Primele zile din starea de urgență, acasă, sperând cu “totul va fi bine”, dar cel mai clar, că “se va termina repede”. Luam cana de fericire zilnică și habar nu aveam câte zile/luni/sezoane acasă vor urma și în ce fel de an se va transforma 2020. Sau în ce fel de oameni ne vom transforma noi.

Și-n aprilie a venit marea sărbătoare a Paștelui, că nimeni nu a ținut cont că este ditamai pandemia, că noi eram tot în case, iar afară venise primăvara. Așadar, primavara de la fereastra noastră, cu ouăle în prim plan, în așteptarea Ierpurașului. Curios însă, a fost una din cele mai frumoase sărbători de Paște ale noastre. Aproape că nici nu ne-am gândit că în urmă cu un an eram de Paște la Atena. Cam cât de adaptabili suntem de fapt ne-a arătat anul acesta! happy

Așadar, “Primăvara acasă” ar trebui să e numească prima mea carte, căci am contemplat mult, am scris în cap capitole întregi în timp ce învârteam în cremele pentru tarte sau în timp ce frământam aluatul pentru focaccia! M-am îndrăgostit de bucătăria mea, de aromele ei, de efervescența ei și de faptul că ne aducea împreună ca un magnet. Ziceam la un moment dat că aveam senzația că my therapy zone e pe undeva în lumea largă, călătoria fiind ceva ce îmi îmi schimba starea de spirit incă din faza de plan, dar iată că și sparanghelul poate face minuni și te poate purta departe dacă îl pui lângă vinul cafeaua potrivită.

În frumoasa lună mai (vorba vine, că ne-au omorât ploile, de zici știau că s-a terminat starea de urgență și putem ieși lejer din casă), ne-am mutat în sfârșit picnicurile afară, după ce ne-am cam învățat să le facem în mijlocul sufrageriei pe aceeași pătură verde aprins. Dar cât ne-au mai plăcut toate!

La început de iunie, deja la două săptămâni după ridicarea restricțiilor, ne-am încumetat să plecăm la plimbare pe bune. Două ieșiri anterioare, anemice prin centrul Clujului nu se pun. Dar asta, vai, asta a fost MI-NU-NA-TA! Am petrecut o autentică zi de vară în Cheile Vălișoarei (jud. Alba), parcă dorind să sărbătorim tot ce prinsese izolarea națională: aniversarea noastră, finalul de an școlar, panta descendentă pe care o luase pandemia în România, ce mai, TOT!

Luna iulie se poate intitula: Bia și Albert pleacă la bunici happy Mă rog, nu toată luna, că apoi Bia (puțin mai mare ca Albert) a trebuit să meargă la serviciu, însă atât cât a fost a fost… interesant, că niciodată nu va mai fi “prima vacanță la bunici”, dacă știți ce vreau să spun. Așa că i-am dat lui Clau aproximativ două săptămâni de pauză de la “tati, tati, tati, tati, Tati? Tati?” și Bia a avut și ea oleacă de vacanță de la “mami, mami la infinit” asta pentru că pe placă a mai apărut și acel amuzant “buni, buni, hai buni, hai, buni la infinit”. Cafeaua din imagine se bău sub trandafiri, în cinstea acestui fapt! happy

Augustul îl voi rezuma la această poză, deși el a însemnat practic vacanța noastră în România: Sighișoara cu împrejurimile ei fotogenice, Sibiul și Marginimea lui, Mediașul cu niște Biserici fortificate fără care vacanțele mele în România ar fi ca și cum n-ar fi. A fost mai frumos decât mi-aș fi putut permite să cred. Să vă spun că Albert vrea mereu să știe cum este vremea la Sighișoara și când mai mergem? Luați cu floarea soarelui, asta merită orice vacanță despre care o să vorbiți o viață, semn că nu ține de unde se petrece ea ci care sunt sentimentele care îți vor aduce aminte de ea.

În septembrie l-am sărbătorit pe Albert la o căsuță din povești. Oh, cât de mult ar fi trebuit să povestesc de ea, cât aș fi vrut! Dar timpul o luă razna, viața s-a întortocheat, noi am decis că mai important decât orice demers scriitoricesc sau de altă natură este să fim prezenți zi de zi în viețile noastre și tot ce facem în alte direcții decât să fim fericiți împreună, să facem numai dacă este pe sufletul nostru și nu pentru că TREBUIE. Bine, în continuare mergem la lucru, să nu credeți că am devenit chiar așa de flower power, însă de unde am putut tăia am… decupat ca să ne simțim noi bine. A! Unde e căsuța? În Maramureș, dacă vă vine să credeți!

Prin octombrie, fără legătură cu ziua mea (deși totuși o poză cu fața mea nu strică, că doar e blogul meu) am petrecut cea mai spontană zi a anului. Ne-a trezit Albert într-o sâmbătă pe la 7 cu chef de mers undeva, așa că în 30 de minute eram în mașină cu destinația Transalpina. A fost și fără să bănuim ultima zi în care se putea vizita, căci o zăpadă apărută din senin s-a așternut generos pe acolo. Am prins și noi începutul ei și a fost de vis, n-am mai văzut noi zăpadă în octombrie, că acuma nu vezi nici în decembrie dacă nu cumva mergi prin Alpi.

În noiembrie, consider că am avut cea mai frumoasă toamnă posibilă la Cluj. Ne-am bucurat de ea, MAXIM, ca niciodată. Am colindat toate parcurile, faptul că nu a plouat decât foarte puțin, contrar obiceiului, ne-a scos din casă mai mult decât poate ar fi trebuit în perioada asta, însă doar prin natură, printre frunze ruginite și păduri îngălbenite.

Și apoi, pe când zici că nu se mai întâmplă nimic, pac… decembrie! Dar despre asta poate cu altă ocazie, tot ce mai merge acum de menționat este vremea extrem de caldă (propice tuturor virușilor, mama lor) și primele noastre sărbători la Cluj. Sună de parcă ieri ne-am mutat în inima Transilvaniei, nu aproape în urmă cu 20 de ani (Clau) și eu nu cu mult după. Probabil au fost și cele mai liniștite sărbători de iarnă fiind doar noi, însă să nu uităm cât de liniștite pot fi ele cu toddler-ul alergându-ne pe aici. Yeey!

Iar la final rămân cele două întrebări: Se putea mai rău? Oooo, clar, se putea rău de tot, dar am avut norocul să nu. Dar mai bine se putea? Probabil că da, însă NU mereu mai binele este opusul răului, depinde cum privești lucrurile, depinde unde stai când le privești și ce ai așezat prin tine. Când majoritatea sunt la locul lor în mintea ta, în inima ta, în casa ta… atunci poți zice că e destul de bine și mai mult nici nu trebuie. Ceea ce vă doresc, tuturor!

Bonus: Cărțile anului pentru mine au fost: Alegerea. Acceptă cu bucurie posibilul – Edith Eva Eger și Învătare. Memorii – Tara Westover. Celelalte cărți care mi-au trecut prin mâini pot fi văzute tot aici, însă dacă aveți chef anul viitor de măcar două lecturi bune de tot, luați de bune cele două recomandări. Cu filmele n-a stat treaba prea bine, că nu prea le-am alocat timp, dar din puținul pe care l-am văzut mi-au mers la suflet trei miniserii pe care musai să le amintesc că mi-au plăcut prea tare: 1. Anne with an E (2017-2019) 2. Unorthodox (2020) 3. The Queen’s Gambit (2020).

***

Cât despre anul ce tocmai veni nici nu îndrăznesc că spun prea multe, cred că dacă suntem sănătoși deja este foarte bine, însă mai cred că rezoluția cea mai convenabilă ar trebui să ne fie “Expect nothing and appreciate everything!”. A! Și să prindem cât mai rapid rândul la vaccin happy 

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.