Jurnal din anul pandemiei: Ocolul casei în 60 zile (ganduri la “final” de izolare)

60 de zile de pandemie, izolare, stare de urgență, ordonanțe militare, școală online, știri, știri și iar știri, amânări, anulări, teste de răbdare, declarații de deplasare și zero planuri de călătorie. O tortură pentru foarte multă lume, pentru părinții “blocați” acasă, pentru copiii hiperactivi, pentru oamenii care își pierd afacerile, pentru cei care au trebuit să stea departe de familiile lor, pentru cei care au rămas fără loc de muncă, pentru cei care n-au putut călători, pentru cei cărora li s-a modificat modul de viață cu 360degrade… ÎNSĂ, sunt cam 60 de zile de când în România lucrurile o puteau lua razna și totuși nu au luat-o. Au fost zile în care m-am întrebat: cum de? Pentru că recunosc că nu aveam încredere și e nasol când nu ai încredere, pentru că nu te poți baza, practic, pe nimic. Și totuși, pe de-o parte lucrurile n-au mers bine. S-au pierdut bunicii, părinții, copiii cuiva, sunt familii ce nu vor mai fi niciodată la fel. Și atunci ce alegem să vedem după aceste 60 de zile și mai ales, ce alegem să facem acum că am ajuns la capătul lor?

Dar dacă este să o luăm altfel, atunci sunt tot 60 de zile de timp petrecut acasă, timp pe care s-ar putea să nu-l mai aveam atât de concentrat niciodată până la pensie, 60 de zile de timp cu și pentru noi și ai noștri, zile în care am descoperit câte se pot face fără ca măcar să ieșim pe ușă, zile în care poate ne-am ocupat de lucrurile pe care le-am amânat mereu, zile în care ne-am îndrăgostit sau reîndrăgostit de bucătărie și arome, zile altfel sau zile la fel, zile în care ne-am dat seama cât de important este acest Acasă, cunoscut ca și spațiul în care locuim, stăm cel mai mult, râdem, pângem ori dansăm fără rezerve și unde ne întoarcem mereu atunci când… ne întoarcem. 60 de zile p’acasă!

N-am putut să nu-mi amintesc că anul trecut pe 15 mai ne-am primit cheile de la … acasă. În fix 10 zile am reușit să ne mutam complet! Găsisem apartamentul cu aproape 6 luni înainte și ne-a placut de cum am pășit în el pentru că nu se compara cu nimic din ce văzusem înainte. Abia așteptam să ne mutam, dar cu birocrația nu te pui. Eram aproape furioasa pe faptul că întarzierea mă făcuse să nu mai am atâta timp de amenajat și mangâiat cuibul pentru că în scurt timp câmpul muncii mă reaștepta. Dar agitatia de atunci nu a știrbit din farmec, abia acum când m-am bucurat full time de casă am realizat treaba asta. Nu o să uit niciodată lumina din casă în primele dimineți în care ne-am trezit aici. Atunci nu știam cât de mult avea să mă liniștească lumina asta și cât de dependentă de ea voi deveni. În zilele întunecate mi-e dor de ea ca de o persoană apropiată. Multe nu știam acu’ un an, de exemplu cum ar fi să te întrebi când achiziționezi o casă dacă este locul în care te vezi stând în izolare, petrecând o pandemie. Ai putea suporta zile întregi doar în casă, fără perspective de evadare? Acum m-aș întreba asta… Recomand oricui, te poate salva, dacă nu de la depresie, măcar de la zile cu anxietate ridicată și presiune scăzută happy

Mi-am notat un citat minunat dintr-o carte tare frumoasă, la care am râs și am plâns în egală masură, adica mult, carte pe care, întamplător sau nu, o citisem chiar în vreme ce asteptam să ne mutăm acasă: “A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă. La început ești îndragostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi ca, în orice clipă, poate să năvălească altcineva pe ușă și sa spună că totu-i o mare greșeală și că de fapt nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojeste, lemnul crapă pe ici, pe colo și ajungi să iubesti casa nu pentru cât de perfecta e, ci pentru imperfectiunile ei. Îi știi toate unghiurile si ungherele. Știi cum să faci să nu înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se mișcă când pășesti pe ele și cum se deschid ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău.” (Fredrik Backman – Un bărbat pe nume Ove).

Pentru mine nu a fost o corvoadă izolarea, desigur ea nefiind un lucru de dorit, dar vă pot spune că nici apocaliptică nu mi s-a părut. Sigur că am avut și zile proaste, dar nu am certitudinea că dacă eram “liberă” nu le-aș fi avut? Nu mi s-a părut foarte grea nici aprovizionarea mai rară și mai calculată, făcută de un singur membru al familiei. Mi s-a părut că asta a dus cumva la economisire. Inițial nu am înțeles cum, dar apoi mi-am dat seama că am luat pur și simplu mai puține lucruri neesențiale (aka prostii) prin simplul fapt că nu petreceam în magazine foarte mult timp. Nici să-l țin pe Albert mai mult în casă nu mi s-a părut chiar un chin, nu a fost ușor, dar nu dezvolt pentru că suntem diferiți, avem copii diferiți și este normal să avem așteptări și percepții diferite. Asta nu înseamnă că nu mă bucur că se redeschid parcurile, muzeele, librăriile și cafenelele to go, dar cel puțin spațiile închise nu cred că le vom asalta din primele zile, până nu vedem cum a înțeles “relaxarea” marea majoritate. Ce nu mi-a plăcut deloc și nici nu o să-mi placă? Masca și mănușile! Le-am purtat și le port chiar și când ies cu gunoiul, dar nu le suport și nu știu cum le voi suporta la vară, la 30 de grade, dar hai că nu suntem acolo… încă. (N.B. Știu că sunt obligatorii doar în spațiu închis, însă nu m-am lămurit încă cum le putem pune doar înainte să intrăm undeva, dacă nu avem posibilitatea să ne spălăm pe mâini înainte?)

Până acum vremea a ținut cu noi cei din case. La final de martie a nins bine de tot cât pentru toată iarna, în aprilie vremea a fost normală, poate nu așa de umedă ca de obicei, dar cel puțin nu a fost cald cât să ne facă să regretăm că nu putem ieși pe undeva. De câteva zile însă este cald de te mănâncă tălpile, frumos cum numai la început de vară poate fi, dar cred că totuși trebuie să ne controlăm, dacă vrem să fim (mai) bine când vine vara adevărată. Sper din suflet să nu aglomerăm magazinele din primele zile, din prima săptămână, să ieșim, să ne bucurăm, dar să păstrăm un echilibru. Să ne gândim că cel ce suferă de sete și deshidratare poate muri dacă bea prea multă apă dintr-o dată. Să ne comportăm în consecință. Să nu ne luăm libertăți prea mari în numele libertăților și drepturilor individului și să ne aducem aminte că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Sau poate doar trebuie să privim lucrurile din toate unghiurile și să luăm în considerare toate variantele. Poate!

Multe lucruri și situații le vom privi diferit și vom începe cu noi!

You may also like

Un comentariu

  1. Mda, ai dreptate, nu a fost chiar asa de rau pana la urma, avem totusi o capacitate destul de mare de adaptare. Insa desigur nu putem gerneraliza, nu a fost pentru toti la fel. Pentru unii chiar a fost rau. Eu una ma asteptam la mai grau la ineput. Nici nu imi imaginam cum o sa ma descurc, cum sa nu ies din curte, prin oras, s nu plecam nicaieri in weekend, sa nu ne facem planuri. De fapt imi imaginam pe undeva, ca am mai traversat o perioda de consemnare la domiciliu insarcinata fiind sicred ca tocmai de aceea m-am speriat destul de tare. Dar uite ca se poate, ne gasim si alte activitati si ajungem sa apreciem mai mult propria casa, familie si alte altele de care in rutina zilnica uitam.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.