Nu știu voi, dar eu de ceva vreme mi-am dat seama că știu bine mulți oameni interesanți și că sunt cam norocoasă chiar să-i numesc prieteni pe unii dintre ei. Și tot de ceva vreme, mă gândesc să-i aduc și aici pe blog, să ne povestească lucruri care ne pot fi utile, care ne pot face să citim un articol până la sfârșit, da, fix aici în lumea asta online în care pare mult să citim un articol ce ne ia maxim 10 minute, pe când un podcast poate merge singur 2 ore în timp ce noi… facem altceva. Dar o să vă las pe voi să decideți dacă a fost o idee bună sau nu următoarea serie de articole… Pe mine m-a bucurat faptul că am dat “glas” ideii și mai ales că primii oameni pe care i-am întrebat dacă le-ar plăcea să apară într-un dialog pe Bialog n-au stat deloc pe gânduri 
Pe Claudia (sau Romândra, cum o știu cel puțin 60.000 de oameni) o cunosc dintotdeauna, îmi vine sa zic, dar real o cunosc de “doar” 20 de ani. Este un om extrem de sociabil, cu dragoste de viață, determinat și pot spune și un om de succes, da, pentru că eu definesc succesul astfel: când un om își rămâne fidel lui însuși, face ce îi place și mai și câștigă bani din asta, ei bine, categoric, numai succes se poate numi. Desigur, drumul nu i-a fost și nu îi este lin, nimic nu ne cade din cer, iar norocul proverbial și l-a făcut singură urmând câteva din pasiunile ei: călătoriile, jurnalismul, înclinația către comunicare, relații publice și dragostea pentru orașul în care locuiește: Oradea. Călătoriile, dar și parcursul ei personal și profesional din ultimii ani au făcut să-mi doresc să o aduc aici în fața voastră pentru a ne povesti cum răzbește o femeie atât de autentică într-o lume dominată de social media (cu toate neajunsurile ei), dar și într-o lume (reală) care pune multă presiune încă pe rolurile predefinite ale oamenilor în societate.
Nu a fost deloc ușor să-ți fac o introducere, chiar dacă așa pare, din acest motiv îți dau cuvântul pentru a ne spune despre tine și alte lucruri care te-au adus în acest moment al vieții.
Îți mulțumesc pentru introducerea frumoasă prin care chiar ai reușit să mă emotionezi. Da, ne știm de 20 de ani, dar și eu am impresia că ne știm de o viață. Ești unul dintre oamenii pe care îi admir și apreciez maxim și îți mulțumesc pentru prietenia noastră frumoasă, dar și pentru invitația la acest dialog.
Îmi place să spun despre mine că sunt un om care mereu caută câte ceva, mereu are curiozități, mereu pune întrebări, vrea să afle lucruri noi și să descopere locuri noi. Îmi vine uneori să zic că poate o fi și un “defect” al celor 12 ani de presă. Însă, călătoriile sunt atât marea mea pasiune, cât și doza mea de energie. Sunt o persoană sociabilă, îmi place să ajut oamenii, să interacționez cu ei, să le ascult poveștile și să mă inspir din poveștile lor.
Au fost multe lucruri și întâmplări care m-au adus în acest moment al vieții. Anii de presă sunt cei care m-au format! Am iubit jurnalismul din adolescență și am ajuns să-l practic. Este o meserie grea, dar tare frumoasă, care îți deschide foarte mult orizonturile. Fiecare etapă a contribuit la ceea ce sunt azi, dar ultimul an a fost cel mai “apăsător”. Mie îmi place să spun că a fost anul care m-a tras pe dreapta, într-o perioadă tare agitată din viața mea și mi-a dat ocazia să fiu eu cu mine și gândurile mele mai mult ca niciodată, să văd unde mai am de lucrat, unde am de încheiat capitole și spre ce să mă uit în viitor. Am dus multe bătălii cu mine, am trăit dezamăgiri pe care nu credeam că am să le trăiesc vreodată, dar, azi, sunt recunoscătoare pentru această perioadă și pentru toate schimbările cu care a venit. Mă bate gândul să scriu o carte despre această perioadă, că tot e “scris în stele” să scriu o carte în viața aceasta :)
Până mai ieri îmi era frică de schimbare, deoarece credeam că, după multe eforturi și sacrificii, cunosc lumea în care trăiesc și chiar dacă nu este totul minunat, chiar dacă nu sunt pe deplin mulțumită, cel puțin nu voi avea surprize. Nimic mai greșit! Azi sunt convinsă că urmăm drumul naturii: în neîncetată schimbare, ca dunele deșetului.
Cum ți-ai dat seama că îți dorești să faci ceea ce faci în acest moment? Și mai ales, cum ți-ai dat seama că poți îmbina cu succes pasiunile și partea profesională? Recunosc că pe pentru mine niciodată nu a fost ușor să fac asta și chiar și în momentul de față există o delimitare clară între ele (mai mult nevoită decât dorită).
A venit oarecum natural. Nu am stat să calculez nimic. Eu funcționez mult pe feeling, cum se spune, și când simt că ceva îmi face bine, dar și când nu. Poate sună ca un clișeu, dar atunci când faci ceea ce îți place cu adevărat, cred că lucrurile se așează. Nu zic că este ușor, dar nici imposibil. Călătorul își continuă, mereu, drumul. În loc să se plângă de plictiseală, se vaită de oboseală, dar acela este momentul când se oprește, admiră priveliștea și merge mai departe. Ei, cam așa cred că e și la mine. Eu m-am tot plâns până când mi-am dat seama că nu pot distruge drumurile din frica de a le urma, dar mergând mai departe, s-ar putea să înceapă să-mi placă drumul ales, chiar dacă destinația rămâne învăluită în mister, sau chiar dacă decizia luată poate fi una greșită. Curajul îmi va da inspiația necesară să o îndrept!
Cred că acesta este un moment bun să ne spui mai multe despre proiectul Romândra.
Romandra este un proiect care a luat naștere în urmă cu trei ani și pe care îl simt ca fiindu-mi un copil de suflet. Este colțul meu unde împărtășesc impresii despre călătorii. Acest proiect a venit să-mi arate că atunci când lucrurile sunt făcute cu suflet și pasiune totul este posibil. Din păcate, reușesc să scriu destul de puțin pe blog, dar sunt mult mai activă pe Instagram unde, în acest timp, am reușit să adun o comunitate frumoasă, de peste 60.000 de urmăritori, de care sunt tare mândră, toată creșterea fiind organică. Îmi doresc ca proiectul să crească la fel de frumos ca până acum, dar nu vreau să pun presiune. Vreau să rămână un colț al pasiunii mele pentru călătorii și povești cu oameni faini. Este locul unde vreau să las tot ce găsesc mai frumos din călătorii, din experiențele și poveștile oamenilor. Vreau să fie un album cu amintiri și dovada faptului că din pasiune se nasc cele mai faine proiecte. Vin cu povești despre vacanțe, cu ponturi și cu locuri dragi, numai bune de pus pe lista de travel. Îi aștept și pe urmăritorii tăi în comunitatea Romândra și, de ce nu, îi aștept cu idei și sugestii de alte locuri faine.
Este evident că în ultimii 10 ani s-a schimbat foarte mult modul de a călători al românilor (în străinătate nu este ceva nou). Acum și la noi călătoriile sunt promovate și văzute în moduri în care lumea nu le aborda înainte decât într-un procent foarte mic. Acum este cumva mai des întâlnit conceptul de “an sabatic” sau chiar se promovează acest stil de “slow travel” care practic devine un mod de viață. Cum te raportezi la aceste concepte noi și cum au modificat ele felul în care percepi acum o călătorie?
Da, cu siguranță în ultimii 10 ani percepția românilor în ce privește călătoriile s-a schimbat mult. E și normal dacă ne gândim care erau posibilitățile de călătorie din urmă cu 10 ani și care sunt acum. În plus, am trecut și peste o pandemie care a schimbat și mai mult percepția călătorilor și, cred eu, ne-a învățat să fim mai liberi, mai deschiși, să nu mai organizăm totul în cel mai mic detaliu ci să ne adaptăm din mers la ce găsim, sau să ne facem planurile abia după ce ajungem la destinație. Și eu eram genul de turist care își dorea să bifeze cât mai multe când ajungeam într-o destinație, să pornesc dimineața la drum și să mă întorc seara cu peste 25.000 de pași și 10 obiective vizitate, dacă se poate. Îmi amintesc ce maraton am făcut când am fost la Roma (în 2020) înainte să înceapă nebunia cu pandemia. Acum lucrurile stau puțin diferit și la mine. Îmi pun pe listă anumite obiective, dar nu mai am pe listă acel TREBUIE. Dacă e să ajung undeva, ajung, dacă nu ajung, voi încerca data viitoare. Prefer vacanțele în stilul slow travel, vacanțele de care să SIMT că mă bucur, nu doar să bifez niște obiective și să vin mult mai obosită acasă decât am plecat. Ideea de an sabatic am avut-o și eu, dar mi-am dat seama că pur și simplu nu este pentru mine :) Mie îmi place să mă reîntorc ACASĂ, mi se face dor de casă când sunt în vacanțe, dor de familie, de prieteni, de orașul meu. Iubesc Oradea și încep să îi simt lipsa după maxim 10 zile. Însă DA, am în plan o călătorie mai lungă într-o țară exotică :)
Cred că te-am auzit spunând că iubești România așa de mult că nu te-ai vedea trăind în altă țară, iar asta pe lângă faptul că mi se pare foarte frumos și asumat, aș zice că este și curajos. De ce curajos? Pentru că suntem, cred, mult prea obișnuiți să hulim România, să îi subliniem părțile proaste (care există, desigur) și să nu ne concentrăm deloc pe părțile ei bune. Totuși, pentru tine, care sunt aceste părți BUNE la care nu ai putea renunța plecând să trăiești în altă parte?
Da, așa cum ți-am răspuns și la întrebarea anterioară mi se face dor de casă când sunt în vacanțe. În primul rând, România este locul unde îmi este familia, prietenii, oamenii dragi. România este parte din mine! Iubesc mult România și nu m-aș vedea plecând definitiv în altă țară. Clar este o țară cu părți bune și mai puțin bune, doar așa este peste tot. Însă, România mea nu încetează să fie surprinzătoare. Uneori este atât de frumoasă că nu îmi pot lua ochii de la ea, altori îmi dă dureri de cap, dar iubesc România în fiecare moment, chiar dacă nu mă pot mândri cu ea tot timpul. I se potrivește zicala: depinde care partea a paharului o privești.
România este o poveste frumoasă. Liniștea și frumusețea munților din România, autenticitatea, ospitalitatea oamenilor sunt lucruri care mă fac să iubesc această țară. Pentru mine, România înseamnă munți, râuri, mare, copilărie, să mă plimb dimineața, la țară, prin iarba udă, să simt mirosul teilor, să mă bucur de ciripitul păsărilor, înseamnă multe lucruri. Și nu în ultimul rând, România înseamnă oamenii ei buni. Sunt o fire care se atașează destul de repede, iar căldura sufletească a românilor nu am găsit-o, până acum, niciunde în alte țări. România te mai învață și să ai răbdare, dar pentru mine România este Acasă, are și va avea tot timpul un loc special în sufletul meu. Este o țară eternă și fascinantă în care orice este posibil.
Dacă m-ai întreba de ce nu iubesc România, nu aș ști să îți răspund. Chiar dacă partea de infrastructură îmi dă, de multe ori, dureri de cap, are farmecul ei.
Să rămânem acum în această zonă de travel și te rog să ne recomanzi 2 locuri din România și mai apoi 2 locuri din lumea largă, care ție personal îți plac foarte mult și ne poți povesti despre ele și de ce ar trebui să le viziteze toți cei cu drag de explorare. (Rămânem la 2 pentru că eu chiar vreau să le recomanzi pe cele mai cele în accepțiunea ta).
Primul loc în topul listei, când vine vorba despre România, este ocupat de Apuseni. Satele din Apuseni sunt minunate, au un farmec aparte, au liniște, au energie caldă, au oameni deosebiți, primitori și buni. Sunt multe sate care îmi plac. Recomandarea mea este să le luați la pas, să vă bucurați de tot ce oferă. Un alt loc pe care-l recomand din suflet este Banatul Montan, poate cea mai sălbatică zonă a României, cu cascade impresionante, o zonă a cărei frumusețe te surprinde indiferent de anotimp.
Când vine vorba despre lumea largă, Italia este țara mea de suflet, după România. Dar Slovenia a reușit și ea să mă impresioneze și îmi doresc mult să mă reîntorc să o descopăr mai pe îndelete. Nu am avut nicio așteptare când am ales vacanța în Slovenia, dar am găsit o țară verde, cu peisaje impresionante și foarte curată.
De când s-a născut Albert, pe blogul meu au apărut multe articole de călătorie adaptate cât de cât celor mici. Știu că există un pitic special și jucăuș și în viața ta, nepoțelul tău și aș vrea să te întreb, în primul rând cum se văd călătoriile cu cei mici din această nouă perspectiva, dar și cum vezi relația cu social media în ceea ce privește expunerea celor mici (atât atunci când călătoresc cât și în viața de zi cu zi).
Am experimentat și eu, chiar anul trecut, pentru prima dată, o călătorie cu el la drum lung. Nepoțelul meu, Maximilian (Max) împlinește, anul acesta, 5 ani și e la vârsta la care explorează și descoperă. Din fericire, este un copil cuminte, iar călătoria cu el mi-a întrecut toate așteptările. Știe clar ce vrea și cu greu acceptă compromisuri, dar nu are pretenții exagerate. E cât se poate de clar și trebuie să înțelegem că în vacanțele cu copiii programul ți-l fac ei și sunt mult mai provocatoare.
Cât privește partea cu expunerea celor mici în mediul virtual, clar ține de fiecare familie în parte. Pot să înțeleg și părinții care aleg să-i protejeze pe cei mici și nu îi expun deloc în mediul online, dar la fel pot să-i înțeleg și pe cei care postează fotografii sau filmulețe cu copiii lor. Sunt destul de multe controverse pe subiect și nu vreau să intru în detalii, dar până la urmă este vorba de alegeri și de respectat limite/dorințe. [Fotografia cu Max a fost aprobabtă de familie.]
Dacă nu ai face ceea ce faci acum, adică promovare și marketing, dacă nu ai avea proiectul Romândra, dacă, să spunem că nu ai fi făcut din pasiunea ta un soi de business, ce ți-ar fi plăcut să faci?
Mi-ar fi plăcut mult să fiu procuror. Îmi place să caut explicații, să înțeleg lucruri, să pun întrebări, să fac legături. A doua facultate pe care am absolvit-o a fost Dreptul și am ales să o urmez tocmai din pasiune pentru tot ce ține de partea de Penal.
În acest moment, în România, cred că se vorbește mai mult decât oricând despre rolul femeii în societate, despre discriminarea de gen, despre egalitatea de șanse și despre cum deși straniu cumva, într-o perioadă în care violența asupra femeilor este în prim plan în mass-media, se vorbește foarte “propagandist” și despre faptul că totuși femeile traversează o perioadă de “glorie” în care pot face propriile lor alegeri fără să fie judecate. Tu cum vezi acest subiect destul de delicat? Chiar traversează femeile o perioadă de “glorie” sau încă ne guvernează viața teoria rolurilor predefinite ale oamenilor în societate?
Dacă e să ne raportăm la vremurile în care au crescut și s-au dezvoltat mamele și bunicile noastre (două generații în urmă), eu zic că femeile zilelor noastre chiar traversează o perioadă de glorie. Accesul la educație și dezvoltare este mult mai facil, drept dovadă vedem tot mai multe femei cu funcții importante, de conducere, de decizie. Din păcate, vedem, în continuare, și femei care sunt agresate fizic, sexual sau verbal (exact ca la generațiile din urmă). Este și greu să vorbim despre egalitate de șanse într-o lume dominată de bărbați, dar și într-o lume în care femeile sunt într-o continuă competiție. Vocile celor care au de îndurat se fac prea puțin auzite și mai cred că femeilor din România le lipsește curajul și încrederea în propriile forțe. În plus, mai e foarte mult de muncă pe partea de educație, femeile trebuie învățate să gândească diferit pentru ele, să fie mai curajoase, să-și găsească echilibrul între latura profesională și cea maternă în timp ce nu uită de ele.
Te consideri un om “norocos”? Dar nu norocos la modul că ar fi obținut ceva prin noroc ci norocos pentru că trăiește în partea asta de lume, că are oportunitățile pe care le are, că poate căuta să fie bine cu el în primul rând etc lucruri la care pur și simplu nu ne prea gândim când le avem.
Da, chiar mă consider un om norocos! În primul rând mă consider un om norocos pentru ceea ce trăiesc, pentru oamenii faini de care sunt înconjurată. Norocoasă sunt că trăiesc într-o țară liberă, cu acces la informație, cu dreptul la liberă circulație. Contactul cu țari din Africa m-a făcut să văd cu alți ochi oportunitățile din România și cred că am ajuns să apreciez mai mult tot ce am.
În plus, tu știi că pentru mine ultimul an a fost unul greu și plin de provocări, pe toate planurile, dar azi pot spune că toate încercările au venit să-mi arate că sunt un om norocos, am învățat să mă bucur și mai mult de lucrurile simple, să dau o altă valoare timpului, o altă importanță familiei. Eram într-o continuă alergătură și credeam că așa e normal, numai că azi văd normalul altfel. Mai cred că norocul este rodul a ceea ce ai sădit cu iubire, a ceea ce alegi să faci cu ce ai la îndemănă și că tot ceea ce faci bine se întoarce, uneori, și sub formă de noroc.
Sigur că aș mai avea 100 de întrebări și totuși, dialogul nostru a ajuns la final, dar chiar la final aș mai dori să întreb, așa cum se întreabă la interviurile de angajare “unde vă vedeți peste 5 ani?” :) Eu te întreb însă, unde te vezi în viitor cu proiectele tale, cu planurile la care poate încă nu le-ai dat drumul, dar sunt acolo în mintea ta și până la urmă unde te vezi (vizualizezi) pe tine ca om în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat?
Perioada aceasta de care îți spuneam mai sus, întâmplările din ultima vreme mă fac să-ți răspund astfel: vreau doar să las lucrurile să se întâmple. Fără planuri minuțioase, fără control! Să fie pe flow! Ce știu este că vreau să călătoresc mai mult. Ce îmi mai doresc este să dezvolt mai multe proiecte educative cu tineri, iar în această primăvară urmează să demarez unul alături de o clasă de elevi de liceu. Am și planuri profesionale într-o zonă în care simt tot mai mult că îmi doresc să mă dezvolt, dar despre asta povestim la următorul dialog. Pentru dialogul acesta vreau să-ți mulțumesc, a fost o bucurie să povestim și aici.
