Dimensiunea Crăciunului extrapolată sentimental

În luna august, anul trecut, am fost cu mama până în satul bunicilor mei. Niciunul dintre bunicii mei nu mai trăiește din păcate, iar ultima oară când am fost în sat s-a întâmplat la înmormântarea bunicii paterne, cu 4 ani în urmă. În august anul trecut, pe o căldură cum numai în Câmpia de Vest găsești vara, nici nu îmi imaginam că voi ajunge să scriu despre sentimentele trăite atunci, tocmai de Crăciun, sau ca ele ar putea avea o legătură cu Crăciunul. Însă, în Ajunul Crăciunului, probabil pe un fond melancolic pronunțat, mi-am reamintit de sat, de rădăcini, de timpuri trecute, de familia mare, de tradiții și de tot ce vine la pachet cu ele… și-am început timid să scriu.

Casele bunicilor mei nu mai aparțin familiei noastre, dar fac parte într-un mod cât se poate de logic din casele vieților mele. Casa bunicilor materni s-a vândut cu aproape 15 ani în urmă și abia dacă am mai recunoscut-o pe uliță. De fapt, întreaga uliță îmi era atât de străină că mi s-au împăienjenit ochii pe loc. Majoriatea vecinilor care erau de-o seamă cu bunicii mei nu mai sunt, casele lor vechi așa cum le știam eu, cu tindă și garduri din lemn, au acum termopane, fier forjat și culori vii. Gardurile caselor, șir după șir, sunt acum tot mai înalte și mai bine zidite, ca niște fortărețe peste care nici bârfa nu trece. Și chiar dacă nu am fost îndrăgostită de acea uliță și știu cât de greu mă trăgeau ai mei să mergem acolo, pentru că “trebuia”, tot mi-a fost imposibil să uit momentele importante trăite cu peste 30 de ani în urmă. Mi-au trecut prin fața ochilor ca într-un diafilm proiectat pe un perete tras în humă: eu micuță sub teiul (atunci tinerel) din colțul străzii, eu cu mama și Maica (străbunica mea) mergând spre cimitir la Paștele Morților, acel Revelion când trăia chiar și Taica (străbunicul meu) și eu am băut cu ei prima dată bere (ceva bere dulce fără acool primită de tata din străinătate, un mare eveniment ăsta înainte de ’89), tăiatul porcului din fiecare an și cum îmi plăcea să mă implic în strecuratul jumărilor și peste toate, acea ultimă toamnă în care am fost cu mama la cules de struguri și îmi doream să fiu cu totul în altă parte. Din păcate nu-mi amintesc niciun Crăciun petrecut acolo, deși cred că au existat zile de Crăciun cu vizita la bunici, în copilăria mică și abia apoi după Revoluție, Crăciunurile noastre s-au petrecut exclusiv la Ineu, de unde pur și simplu EU n-am mai vrut să plec. [Trăiesc cu Albert acum acest început de “nu mai vreau să plecăm de Crăciun/vreau acasă de Crăciun” și mă gândesc că uite așa începi să faci dintr-o casă ACASĂ – petrecând Crăciunul în ea!]

Casa celorlalți bunici s-a înstrăinat în urmă cu câțiva ani, după ce s-a dus ultima bunică. Teoretic, de aici ar fi trebuit să am mai multe amintiri, bunica paternă având grijă de mine (de luni până vineri) în primii 2.5 ani de viață. Dar cred că totuși eram prea mică pe atunci, unele amintiri îmi par mult prea vagi. Am însă multe fotografii din acea vreme, iar asta mă ajută mult. De exemplu, am amintiri de Craciun inserate în poze alb/negru cu toată familia strânsă în jurul bradului în curte, cu bomboanele din zahar ce străluceau singure printre ramuri în anul în care am tras pomul pe mine și s-au spart aproape toate globurile. Am poze cu oameni pe care nu am ajuns să-i cunosc niciodată și știu doar din povești cine au fost de fapt și că erau parte din familia mare a neamurilor care la sat avea o importanță aparte. Și-apoi mai știu Crăciunul în care am primit-o pe Eugenia, o păpușă superbă cu o rochiță albastră “ca ochii tăi”, mi-a spus mătușa care mi-a dat-o. Mătușa, cumnata bunicii mele, avea o poveste de viață extrem de tristă, care totuși îi adusese supranumele de MAMĂ în familie, deși nu avea copii. Și alte amintiri de toate felurile au curs râuri, cât mașina, în viteza a doua ce-i drep și-a târât roțile pe ulițele satului răgaz de câteva minute.

Știam de multă vreme, că pentru mine Crăciunul este și despre aceste amintiri. Este și despre răscolit fotografii vechi, pe atât cât este și despre făcut unele noi pentru generațiile viitoare. Este și despre atunci când noi nu vom mai fi, dar unele locuri vor produce multă nostalgie în inimile celor care au rămas, pur și simplu pentru că ele vor continua să existe și fără noi. Și, poate nu întâmplător am auzit în această perioadă în care dimensiunea satului bunicilor și-a tot extrapolat marginile în inima mea, o întrebare care mi-a plăcut enorm, dar la care nu am răspuns și nici nu știu de-l voi avea vreodată: “Ce anume din acțiunile tale prezente i-ar face pe nepoții tăi să-ți mulțumească?”

Curios mai este amalgamul de amintiri olfactive și crâmpeie vizuale care ne iau cu asalt la o simplă privire a unei porți sau la o simplă bătaie de vânt printre ramuri de copaci, pe care i-ai știut dintotdeauna! Cum poate sa-ți răsară în minte atât de vii momente atât de neînsemnate la timpul lor? Uimitor cum locul exact în care parcau ai mei mașina pe marginea drumului în fața casei bunicului, gustul pâinilor dolofane și ușor arse în cuptorul din curte sau mirosul oalei în care ținea bunica ouăle îmi pot fi atât de prezente în memorie (suflet?!) de parcă s-au întâmplat ieri. Văd frumoasă și plină de sens călătoria aceasta pe străzile trecutului, dacă alegem să-l vedem ca pe un omagiu adus celor care au făcut așa cum au crezut ei că e mai bine, în vremuri în care oamenii trăiau după alte clișee decât cele după care trăim noi acum. Și totuși, simt destul de multă înverșunare, mai ales în perioada Sărbătorilor, pe bagajul ce ne-a rămas din familie. Însă, deși facem eforturi colosale în familiile noastre de acum, putem fi siguri că BINELE a rămas în continuare la fel de subiectiv, deși ne credem mult mai bine informați și intenționați decât au fost părinții și bunicii noștri. Eu aș zice că dacă nu i-am judeca atât de aspru pe ei poate nu ne-am mai judeca atât de tragic nici pe noi, însă nu pot băga mâna în foc că această afirmație este adevărată. Psihogenealogia răspunde câtorva întrebări, însă nici ea nu poate lămuri chiar totul pentru că, după cum se spune, cunoaștem exact dimensiumea Cerului și a Pâmântului, dar ne este destul de neclară dimeniunea propriului suflet.

Știu bine că nu suntem datori să purtam acest pachet de familie după noi ca pe un cadou găsit sub brad, de cele mai multe ori pus acolo cu cele mai bune intenții. Însă, este atâta frumusețe în detaliile lui cele mai fine, că merită măcar să fie deschis. Se poate întâmpla să nu ne placă nimic din ce găsim și atunci poate nu ar trebui păstrat, doar ca să avem un ceva în plus de pe care să ștergem praful. Uneori însă, decidem să păstram “pachetul” ca pe un suvenir de preț, asumându-ne că praful, care se va așeza inevitabil peste el, va fi doar praf de stele…

You may also like

2 comentarii

  1. La mulți ani, Bia! Un an nou cu multe bucurii și sănătate! Ma bucur tare când găsesc ceva nou aici la tine pe blog☺️. Eu nu prea mai simt magia Crăciunului in niciun fel, dar am perioade când ma năpădesc o mulțime de amintiri din trecut, oameni, locuri, imagini, mirosuri… Mai ales mirosuri.

    1. La multi ani, Larisa! Iti doresc si eu sanatate si numai bine in noul an! Despre “magia” de care spui, am si eu sentimentele amestecate, clar nu mai este ceea ce simteam in copilarie si nu mai este vorba nici de ceea ce era inainte de a avea copii. Cred ca acum inevitabil vedem Craciunul prin fericirea lor, prin felul în care dau ei importanta sarbatorii, prin felul în care îi facem noi să se simtă.
      Insa, cred ca parte din “magie” pentru mine, va ramane ceea ce fost, ce am construit in trecut pentru ceea ce este acum. Nu stiu daca explic corect, însa amintirile din trecut sunt foarte importante pentru mine atunci cand sărbatoresc ORICE acum in prezent happy

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.