Dimensiunea Crăciunului extrapolată sentimental

În luna august, anul trecut, am fost cu mama până în satul bunicilor mei. Niciunul dintre bunicii mei nu mai trăiește din păcate, iar ultima oară când am fost în sat s-a întâmplat la înmormântarea bunicii paterne, cu 4 ani în urmă. În august anul trecut, pe o căldură cum numai în Câmpia de Vest găsești vara, nici nu îmi imaginam că voi ajunge să scriu despre sentimentele trăite atunci, tocmai de Crăciun, sau ca ele ar putea avea o legătură cu Crăciunul. Însă, în Ajunul Crăciunului, probabil pe un fond melancolic pronunțat, mi-am reamintit de sat, de rădăcini, de timpuri trecute, de familia mare, de tradiții și de tot ce vine la pachet cu ele… și-am început timid să scriu.

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei: Ocolul casei în 60 zile (ganduri la “final” de izolare)

60 de zile de pandemie, izolare, stare de urgență, ordonanțe militare, școală online, știri, știri și iar știri, amânări, anulări, teste de răbdare, declarații de deplasare și zero planuri de călătorie. O tortură pentru foarte multă lume, pentru părinții “blocați” acasă, pentru copiii hiperactivi, pentru oamenii care își pierd afacerile, pentru cei care au trebuit să stea departe de familiile lor, pentru cei care au rămas fără loc de muncă, pentru cei care n-au putut călători, pentru cei cărora li s-a modificat modul de viață cu 360degrade… ÎNSĂ, sunt cam 60 de zile de când în România lucrurile o puteau lua razna și totuși nu au luat-o. Au fost zile în care m-am întrebat: cum de? Pentru că recunosc că nu aveam încredere și e nasol când nu ai încredere, pentru că nu te poți baza, practic, pe nimic. Și totuși, pe de-o parte lucrurile n-au mers bine. S-au pierdut bunicii, părinții, copiii cuiva, sunt familii ce nu vor mai fi niciodată la fel. Și atunci ce alegem să vedem după aceste 60 de zile și mai ales, ce alegem să facem acum că am ajuns la capătul lor?

Citește mai departe

Povestim de 11 ani, cine ar fi crezut?

Acești 11 ani sună într-un fel intimidant. Nu că este mare “artă” ce fac eu pe aici, dar este ceva de suflet, făcut cu suflet, chiar dacă în ultimii ani sufletul meu a fost în multe alte părți. Acest al 11-lea an al blogului a fost unul dintre cele mai dinamice pentru mine în plan personal, genul acela în care am simțit că toate se întâmplă deodată. Acesta este ÎNCĂ statusul, nu e ca și cum tragem linie, în mod evident continuăm în aceeași notă. Aduce multă responsabilitate, oboseală, dar și destule satisfacții astfel încât să-i fac față mai mult pozitivă decât îngrijorată, ori cel puțin asta e ceea ce îmi zic pentru încurajare. În tot acest timp, locul meu online s-a tot șlefuit după mine și evenimentele din viața mea și uneori, nu de puține ori, parcă se agăța de mine ca să nu-l las și să-l duc mai departe. Și iată, azi îl duc mai departe, ca în fiecare an de ziua lui și Ziua României, printr-o încercare de a reconstrui pe scurt tabloul anului prin ceea ce nu s-a văzut în online. “Ce-am făcut când am tăcut”, ca să o parafrazez pe Esca.

Valea Izei, final de iulie 2019

Citește mai departe

Picasa – a love story și gânduri la început de (altă) primăvară

Peste fix 3 zile, Picasa, așa cum o știm de peste 10 ani, nu va mai exista. It’s the end of an era, cum s-ar zice, iar mie treaba asta îmi e generatoare de melancolie, trecând peste faptul că Google renunță foarte ușor la lucrurile care merg bine, doar pentru că așa are chef. În plus, e început de altă primăvară, moment extrem de prielnic melancoliilor, nostalgiilor și asteniilor, numai vreme să ai după ele :)

icasa

Citește mai departe

Lungul drum spre Juilliard

La ora la care citiți acest articol, vă găsiți, mai mult ca sigur, dimineața devreme în drum spre serviciu, poate la serviciu într-o pauză binemeritată sau pierzând vremea, ori acasă, seara, după o zi obositoare, dând scroll la nesfârșit pe facebook, încercând să vă ștergeți din minte tot ce a fost stresant de-a lungul zilei. Nu știu cum considerați să este viața voastră în acest moment. Poate o găsiți minunată, că ați prins începutul sau finalul unei alte zile pline de experiențe mai mult sau mai puțin satisfăcătoare, poate întunecată că ceva v-a necăjit irecuperabil sau poate pur și simplu frumoasă, dar care nu v-a adus nicio bucurie adevărată, după vorba Ilenei Vulpescu: “în orice măr cât de frumos, ne temem de-un vierme.”

classical_wide-e2ee8475c3395c00bf4d11faf80e76b7c35ad51f-s900-c85

Citește mai departe

Cum am intrat în 2016 – anul ce va avea o pagină în plus

Am citit multe retrospective pentru anul proaspăt încheiat și poate a fost printre primele dăți când am simțit foarte clar că mulți oameni au avut un an greu, puțini unul acceptabil și rari sunt cei pentru care a fost fabulos. V-am scris și eu despre 2015, însă adevărata lui față este cu mult în spatele machiajului optimist pe care i l-am făcut… Dar iată-ne în 2016 de 3 zile, un an bisect care ne dă o pagină în plus de scris, citit și de trăit… Ce facem cu ea?

cani si ani

Citește mai departe