Povestim de 11 ani, cine ar fi crezut?

Acești 11 ani sună într-un fel intimidant. Nu că este mare “artă” ce fac eu pe aici, dar este ceva de suflet, făcut cu suflet, chiar dacă în ultimii ani sufletul meu a fost în multe alte părți. Acest al 11-lea an al blogului a fost unul dintre cele mai dinamice pentru mine în plan personal, genul acela în care am simțit că toate se întâmplă deodată. Acesta este ÎNCĂ statusul, nu e ca și cum tragem linie, în mod evident continuăm în aceeași notă. Aduce multă responsabilitate, oboseală, dar și destule satisfacții astfel încât să-i fac față mai mult pozitivă decât îngrijorată, ori cel puțin asta e ceea ce îmi zic pentru încurajare. În tot acest timp, locul meu online s-a tot șlefuit după mine și evenimentele din viața mea și uneori, nu de puține ori, parcă se agăța de mine ca să nu-l las și să-l duc mai departe. Și iată, azi îl duc mai departe, ca în fiecare an de ziua lui și Ziua României, printr-o încercare de a reconstrui pe scurt tabloul anului prin ceea ce nu s-a văzut în online. “Ce-am făcut când am tăcut”, ca să o parafrazez pe Esca.

Valea Izei, final de iulie 2019

De la capăt: Emoțional, evenimentul anului a fost pentru mine reîntoarcerea în câmpul “minat” al muncii și începutul a ceea ce nu doar specialiștii britanici numesc terrible twos. A fost și este un roller coaster de emoții și trăiri de toate felurile. Să fiu sinceră a fost greu, acum parcă e ceva mai bine. Știu, se zice că toată lumea a supraviețuit acestui moment, dar eu am avut ceva dubii la început happy Concediul meu de maternitate s-a terminat în plină vară când s-au împlinit 2 ani (DOI) de când am intrat în prenatal. Dacă e să întrebați, deși cine ar întreba așa ceva, mai țin minte exact cu ce eram îmbrăcată în acea ultimă zi, când am ieșit pe ușă cu burta la înaintare și mi se păreau o eternitate cele 2 luni până voi naște, darămite doi ani, doi ani păreau echivalentul timpului scurs de la începutul Universului, dacă nu ceva mai mult. Chiar am scris atunci pentru mine ce am simțit: “Nu mi-am luat La revedere, din acest motiv n-are rost să mă uit prea mult înapoi. Nu conducem oamenii la aeroport dacă nu vrem să plângem, mi-am spus, așa că am lăsat totul ca și cum mâine ne-am vedea iar… Și poate că în mod normal, așa ar trebui să închidem orice ușă în urma noastră.” Dar, dar vai cum au trecut anii aceștia ca vântul și ca gândul și ușa s-a redeschis! Apoi n-a mai fost decât un pas până Albert a împlinit doi ani și a început grădinița (baby group), iar eu n-am fost pregătită deloc pentru treaba asta. Nu, nu sunt pregătită nici acum pentru etapele astea noi din viața de părinte, clar am lipsit atunci când cineva ne-a predat lecția asta despre trecerea timpului, iar rezistența la schimbare, OMG!… sper să fie de la hormoni. Chiar, mai e voie să dăm vina pe hormoni pentru orice sau ni se ia și treaba asta odată cu creșterea copilului? happy

Laguna Albastră (Aghireș), început de iulie 2019

Mutarea: După aproape 11 ani, am lăsat în urmă Floreștiul și așa cum ne-am dorit în ultimii 3 ani cel puțin, ne-am mutat în sfârșit în Cluj. Da, știu că în general oamenii fac asta în sens invers, stau mai întâi la oraș într-un apartament de bloc și visează ani de zile să se mute undeva în suburbii la o casă pe pământ. Dar noi ne-am dorit atât de tare să ne mutăm ÎN oraș și din atât de multe motive încât să le înșir acum aici ar înseamna să scriu până mâine dimineață numai și numai despre asta. Însă, plecatul din Florești nu a fost așa simplu cum am crezut prin august anul trecut când ne-am hotărât și-am scos apartamentul la vânzare, dar pentru că mă lasă nervii să mai discut despre partea birocratică a poveștii, o să mă rezum la cea emoțională. Poate suna naiv (hormonii?) happy dar eu chiar mi-am dorit ca cineva să ne vrea apartamentul pentru a-l transforma într-un nou cămin, la fel cum și noi nu am căutat doar o altă casă ci un Acasă. N-ar fi trebuit să fie asta treaba mea, oamenii cumpără case și apartamente pentru diverse alte motive (chirie, birouri, magazine, saloane de înfrumusețare etc) însă undeva în suflet așa am simțit că ar trebui să fie. Poate că mi-am dorit asta în amintirea momentelor foarte bune pe care le-am trăit noi acolo cât timp acolo a însemnat pentru noi Acasă. Și după ce am trecut prin diverse situații cu diverși cumpărători de mă pot pune să scriu un tratat pe temea asta, a apărut și următorul proprietar: o fată hotărâtă, care văzuse zeci de apartamente, dar care nu și-a putut scoate din minte, sau poate de la inimă de fapt, bucătăria noastră galbenă și frigiderul plin cu magneți aduși de prin vacanțe, genul de cumpărător care ne-a zis că nu l-ar deranja să îmbătrănească acolo în acel apartament. I-am dorit și îi dorim să fie așa cum vrea ea, dar în ziua în care i-am dat cheile tot ne-am simțit FIX ca în ultimul episod din F.R.I.E.N.D.S. Înțelege cineva?

Ultima plimbare prin Florești, final de aprilie 2019

Pe drum: Am finalizat mutatul lucrurilor cu exact două zile înainte să plecăm în road trip cu destinația Marea Neagră. Știam că va fi “vacanța noastră de vară”, eu urmând să mă întorc la job imediat după, în plus avuseserăm parte la început de mai de minunatele Atena și Aegina și eram destul de încărcați de frumos. Evident că n-am bănuit că va fi așa, că ne vom muta fix înainte de plecarea asta și evident că n-am fi plecat, căci eram entuziasmați de mutare, dar și de amenajat noua locație. Însă, totul era pus la punct și vorba aia, de musai bucuroși. Îmi vine să râd pe principiul “ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple”, ori plecări e ceva ce eu se știe pe aici că îmi cam doresc mereu să mi se întâmple și iată că de data asta aș fi sărit plecarea cu multă lejeritate. Dar aștia cică nu-s hormonii ci bătrânețea happy Deși într-un moment oarecum inoportun, ne-am deconectat în aceast road trip prin România și apoi puțin prin Bulgaria. Ca să nu mai spun că cele două săptămâni de hoinăreala ne-au redeschis apetitul pentru România și am cam profitat de weekend-urile de vară, parcă vrând să ne răzbunăm pe faptul că pentru prima dată după foarte mulți ani, nu aveam augustul liber să ne pornim la drum așa cum se cuvine. Și în acest fel m-am trezit cu material pentru blog cât n-am avut în toată existența lui, ironia fiind că timpul povestirii pur și simplu nu a mai venit. Poate va veni cândva, știu eu…

Constanța, final de mai 2019

Cuibul: Și apoi odată cu venirea toamnei parcă mai mult ca niciodată ne-am retras în cuib. Și adevărul este că pe zi ce trece, cuibul mi se potrivește tot mai bine și parcă mă animă mai mult ca orice altceva. Am și făcut un click imediat cu locul în care ne-am mutat, de parcă ne aștepta de-o veșnicie și pe cât de cu inima strânsă am plecat de la Florești pe atât ni se pare că stăm aici de peste jumătate de viață și nu de peste jumătate de an. Sigur, nu mi-a trecut plăcearea de a călători, de a descoperi locuri noi, de a mă pierde pe străzi strâmte și pietruite și nici nu cred că o să-mi treacă vreodată, dar mai nou găsesc tot mai multe resurse minunate în nesting & hygge. Clau zice că i se pare a fi un fel de religie și dacă e așa atunci tocmai citesc “Biblia”, Cartea despre HYGGE. Arta daneza de a trai bine a Louisei Thomsen Brits, asta după ce în 2017 am citit Mica enciclopedie Hygge. Reteta daneza a fericirii a lui Meik Wiking și în 2018 Hygge. Arta daneza a fericirii de Marie Tourell Soderberg și eram deja cam în temă. Totuși, cartea Louisei Thomsen Brits cred că ar trebui citită prima pentru a înțelege pe deplin fenomenul. Până și Albert când vede cartea seara pe noptieră zice “Uga, mami!” happy  Consider că m-a învățat drumul spre un fel de mindfulness care se manifestă atunci când suntem toți acasă, poate când afară plouă și e frig, când în alte domenii viața nu ne este foarte șlefuită, dar noi bem ciocolată caldă și facem biscuiți cu scorțișoară la bucătărie învăluiți de căldură și de un strat ușor de făină.

Acasă, noiembrie 2019

Mulțumiri: Cu 11 ani în urmă cam pe la ora asta am publicat ceva aici prima dată și în fiecare an mi-am adus aminte de acel moment ca de ziua cuiva drag. Mulțumesc celor care n-au râs (prea tare) de primul an de postări (vai de steaua lor) și m-au încurajat să scriu mai departe. Datorită lor nu am renunțat atunci. Îi mulțumesc lui Clau pentru că a botezat Blogul și s-a ocupat de partea tehnică atunci când a fost nevoie ori atunci când m-am plictisit eu și mă gândeam că poate s-a plictisit și el și îl rugam (poate nu foarte frumos) să schimbe tema happy Datorită lui nu mi-am prins urechile în mațele wordpress-ului, datorită lui existăm în (punct) RO și în principiu datorită lui… multe winking Le mulțumesc și celor de la Tamicris Tours care au rămas alături de Bialog de ani buni, de atât de mulți că nici nu mai știu exact, pentru că deja ceea ce începuse ca o colaborare face parte integrată din Bialog. Ce să mai, pentru orice fel de vacanță puteți apela cu încredere la ei. Și le mulțumesc prietenilor care mă întreabă: “Ai fost… acolo? Și dacă da, ne dai un link spre ce ai scris?”, ori celor care îmi spun: “Am citit tot ce ai scris despre… acel loc, m-ai convins, o să merg și eu.” Datorită lor îmi zic mereu: “Hai să scriu și despre asta!” și uite așa și iar așa mai trece câte un an…

2018 Bialog – 10 ani de povești, 10 ani din viața mea

2017 9 imagini cu poveste din al 9 lea an de Bialog

2016 Despre întâmplările și întâlnirile deloc întâmplătoare la 8 ani de Bialog

2015 Cei 7 ani de acasă ai Bialog-ului

2014 De 6 ani pe ecranele voastre (+ Concurs)

2013 Sărbătorim 5 ani de Bialog (+ Concurs)

2012 4 ani de Bialog și 10 locuri superbe din România

2011 După 3 ani de… Bialog

2010 2 ani de Bialog!!!

2009 Bună ziua cititori, Bună ziua România!

You may also like

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.