Oameni darnici


Tot ce pot să fac în acest moment este să o susțin pe LIA în Campania Fii om darnic, campanie care a debutat de o lună și jumătate și este un real succes. La București a reușit să strângă un număr impresionant de saci cu haine și alte lucruri, cosmetice, mâncare și bani, iar distribuirea lor este în desfășurare. Din câte am înțeles există cineva și în Cluj care se ocupă de asta. Se numește Adela și poate fi contactată la adresa adela.rusu@gmail.com.
La mine e puțin mai complicat pentru că sunt în Cluj, iar lucrurile pe care le-aș putea da și chiar mi-aș dori asta sunt la Ineu în județul Arad. În acest caz aș putea eventual să aștept luna august când merg acasă să aduc câte ceva. Offf…din nou problema distanței și a timpului, dar vreau să cred că nici atunci nu va târziu, în definitiv mereu sunt oameni care ar avea nevoie de lucrurile acelea.
Deci, cine dorește și poftește poate să ia legătura cu Adela sau chiar cu Lia (se găsesc informații la ea pe blog) și să fie darnic pentru că dacă noi avem nu înseamnă că are toată lumea, nouă nu ne mai încap hainele în dulap, iar alții nu au ce lua pe ei, noi nu știm ce să mai mâncăm dar alții chiar nu au ce.
Felicitări Lia, nu sunt mulți ca tine !!!

Continue Reading

De 2 ani la Cluuuuuj



7.07.2007 (zic astrologii, numerologii și alți din ăia că era cea mai norocoasă zi din an) a fost pentru mine ziua când am înghesuit în bagaje cam 10% din hainele și cărțile mele și 100% din speranțe și vise, am urcat din Sântana în singurul Intercity care venea încoace și pot să spun că din acel moment am plecat cu adevărat de acasa.
Nu știu și nu cred să mă fi gândit vreo clipă că acela era momentul în care chiar plec (Oradea a însemnat 4 ani, dar petreceam jumate din timp la Ineu+vacanțele pe care le prelungeam de bună voie), dar faptul că porneam spre un nou început conta mai mult decât orice lăsam în urmă.
Inițial planul era clar: urma o săptămână la Budapesta, apoi două de relaxare totală la Cluj și o altă săptămână în Deltă urmând ca din august să ne mutăm, să am admiterea la master și evident să mă angajez. În mare parte am urmat planul, apoi au urmat altele, unele în ritm alert, celelalte păreau să aibă tot timpul din lume.
Ce am făcut? Ce am putut? Ce mi-am dorit? Ce am primit?
Nu mi-am propus să fac un bilanț, până și la alea de sfârșit de an mă poticnesc, darămite să trag linie după doi ani destui de plini din multe puncte de vedere. Dar oricum faptul că am terminat masterul, faptul că am avut mai bine de un an un job solicitant (care m-a disciplinat și mai mult, deci tot răul spre bine), faptul că avem un loc pe care îl numim acasă (pe care l-am amenajat de la 0), faptul că am schimbat direcția spre doctorat și activitățile de la Universitate (unde nu-i ușor, defapt unde e chiar ușor?), faptul că am călătorit, fie și nu foarte departe, faptul că am cunoscut oameni noi și interesanți în compania cărora mă simt excelent, faptul că mi-am făcut alte vise și planuri (în doi), toate astea m-au îmbogățit sufletește dincolo de neplăceri și lucruri negative. Clujul mi-a adus un progres pe care poate nu-l admit de fiecare dată din simplul motiv că rădăcinile îmi sunt în altă parte, din cauză că bazele mi-au fost puse în alte locuri și din princina dorului care mă întoarce acolo unde m-am născut și am crescut. Știu că se spune astfel: “ca o casă să se poată numi acasă în ea trebuie să se nască și moară oameni”, e trist dar e adevărat, însă dacă vrei să simți cum crești trebuie să treci peste ce se spune și să ajungi la ce se face. Poate reflexivitatea nu e specifică individului ci maselor, dar măcar asta ne asigură că nu suntem singuri pe lume.
Privesc spre ușa deschisă de la balcon și văd cum plouă, simt cum plouă, aud cum plouă și știu că la Ineu plouă altfel decât aici, dar m-am obișnuit cu ploaia de la Cluj, cu soarele de aici cu viața de aici și în momentul de față probabil niciunde în lume nu mi-ar fi mai bine.
De aceea de doi ani respir un aer din Ardeal care se pare că mi-a priit și nu pot să-mi spun decât un “mulți ani înainte” care vom vedea noi cum vor veni dar nu ne rămâne decât să-i așteptăm cu inima deschisă happy

Continue Reading

Remember, după 6 ani.

Ideea acestui post mi-a venit ieri seară după ce am vorbit cu mami la telefon și mi-a zis că e în centru să vadă deja celebra paradă a celor de clasa aXIIa care au banchetul de final de liceu. Parcă ieri eram eu în locul lor, defilând mândră de mine pe o căldură toridă de vineri 15 iunie. N-am să uit niciodată.
Știu doar că nu am plâns la banchet pentru că am plecat cu 15 minute mai repede adică pe la 6 dimineața și într-un fel regret asta, dar pe de altă parte poate a fost mai bine așa pentru că îmi aduc aminte de colegii mei cu veselie maximă.
Nu știu exact ce a însemnat liceul pentru mine, nici nu-mi dau seama dacă a fost cu adevărat cea ma frumoasă perioadă din viața mea, dar în acel iunie din 2003 a fost cu siguranță ceva magic. Ultima teză, ultimele medii încheiate, ultimele pauze călare pe caloriferul din fața clasei, ultimele ore, meciul cu profesorii, ultima săptămână de școală, sonetele, serenadele, balul absolventului, banchetul. Toate consemnate în albuml meu, care îmi place la nebunie și-l răsfoiesc cu plăcere de câte ori am ocazia.
Da, astea au fost frumoase, mai frumoase și mai intense decât tot ce trăisem până atunci și poate și decât o parte din ce am trăit după. De 6 ani încoace în perioada aceasta mă gândesc cu nostalgie la ce s-a întâmplat atunci și nu-mi vine să cred că au trecut anii ăștia peste mine. S-au îndeplinit oare visele mele de atunci? Mă gândeam oare că acum voi fi aici cu succesele și insuccesele mele? Cât am crescut de atunci?
Îmi amintesc perfect sentimentul pe care l-am avut când am îmbrăcat rochia de banchet (prima mea rochie lungă), sentimentul pe care l-am simțit când am văzut cu cât drag mă privea mama mea, cât de mândră era de mine, tristețea că tati nu era, încântarea că era și Clau cu mine, recunoștința prietenilor care au venit să mă vadă fie că ei terminaseră deja, fie că urmau să tremine în anii următori. Fantastic, un amalgam de sentimente și toate profunde…
Aceasta a fost ultima mea zi de liceu. Ce a urmat după: BAC-ul, Admiterea, vacanța foarte scurtă m-au făcut să înțeleg că atunci începea greul, iar cei 12 ani de școală aveau să râmână doar amintiri ce nu pot fi uitate. Pe ultima filă din albumul meu chiar am scris: Să lăsăm trecutul să fie trecut, dar să nu-l uităm niciodată…

Am hotărât să transform aceată postare într-o leapșă și să o trimit Tomatei, Liei și lui Luci îndemnându-i să ne împărtășească cu nostalgie (și dacă se poate cu poze) experiența ultimei (ultimelor) zile de liceean.

Eu și Flori la braț cu Cătă prin centrul Ineului. În fața noastră Cori și Ildy, în spate cu roșu Mana.

Împreună din clasa I. Claudița, eu și Flori.

Pe catedră în ultima săptămână.

Pe scaunul de la catedră. Consider că această poză mă reprezintă în totalitate happy

Continue Reading

Ora de citire


Se spune că toate cărțile au strania calitate de a apărea în viața omului exact când acesta are cea mai mare nevoie de ele. Privind retrospectiv la lecturile mele se pare că zicala ar fi adevărată, dar…de ce ar avea omul nevoie de cărți? Ce dețin ele pentru ca cineva să se îndure să se rupă de cotidian pentru a evada printre rândurile lor? Poate fi un mister…și totuși.
Prin clasele primare noi aveam ceea ce se numea “ora de citire”, faptul că am învățat să citesc era ceva extraordinar, mi se părea de o importanță covărșitoare în existența mea, nu cred că m-aș fi gândit vreodată că acest “citit” poate însemna pentru unii doar manualele școlare sau ziarele. Pentru mine “cititul” echivala cu “a te putea descurca singur în viață”, adică a învăța să citești ți-ar arăta cine esti.
Și ce suntem noi oamenii dacă nu niște personaje, ce e viața noastră daca nu o poveste?!? Uimitor e faptul că noi nu prea conștientizăm că defapt o carte e o altă viață care ți-e dat să o trăiești gratuit. Câți nu ar vrea asta și nu știu unde să o găsească. Pornind de la acea oră de citire, omul intră treptat într-o lume care până atunci i-a fost interziză. Imaginați-vă că nu ați ști să citiți. Ce ați face? Ce v-ați face? Cum ar arăta viața voastră?
Dar cum majoritatea știm să citim, ne comportăm cu acest fapt ca și cu orice alt lucru banal și anume îl ignorăm, îl descalificăm, îl omorâm încet. De aici se naște această rupură între om și carte, de aici se naște tragedia că noi nu realizăm cât de multe putem cunoaște citind, cât de mult ni s-ar putea lărgi orizontul.
Mie personal cărțile mi-au răspuns multor întrebări, simplu și direct, unele m-au învățat să gândesc, altele șă-mi folosesc ideile, altele m-au făcut să nu mai fiu singură, iar altele pur și simplu m-au distrat și mi-au distras atenția de la inutilități care mă măcinau. Dacă aș ști că nu mai am mult de trăit m-aș gândi și la ce cărți bune aș mai putea citi până la finitudine chiar dacă fizic vorbind nu m-ar mai ajuta practic la nimic.
Am auzit că omul e suma lucrurilor care i se întâmplă, a oamenilor pe care-i întâlnește și a cărților pe care le citește, așadar pornind de la acea oră de citire, haideți să nu ne oprim la prima carte citită, nici la a doua, nici la a noua pentru că cine știe ce vom descoperi, cine știe ce ni se va întâmpla, poate ora de citire se va transforma într-o viață dedicată lecturii.

Sursa Pozei

Continue Reading

Cum stau lucrurile: Platon.


„Căci cel puțin un lucru este de făcut: sau învăţăm de la alţii cum este adevărul, sau îl găsim noi înşine. Dacă aşa ceva nu-i cu putinţă, să ne alegem cea mai bună și cea mai greu de răsturnat dintre explicaţiile omeneşti şi să ne lăsăm purtaţi de ea ca de o luntre, cu care să răzbatem prin furtunile vieții de aici; bineînţeles, aceasta în cazul când nu vom putea străbate valurile vieţii mai sigur, mai la adăpost de primejdii, pe un vas mai puternic avand drept călăuză o cugetare divină” (Phaidon, 85c-d).

“Viaţa este, în fond ca o călătorie în care ai de trecut de pe un mal pe celălalt. Pentru ca omul să poată ajunge cu succes pe celălalt mal în marea călătorie pe oceanul frământat de atâtea valuri periculoase ale vieţii, el trebuie să se lase călăuzit în navigaţia sa de un criteriu valoric precis. El trebuie de fiecare dată, să aprecieze toate cele cu care intră în legătură în cursul vieţii, prin prisma unei anumite unităţi de măsură. Pentru reușita acestei întreprinderi, omul trebuie să găsească un criteriu absolut și nu unul relativ, fie acesta din urmă reprezentat de lucruri sau chiar de oameni. Singurul criteriu valabil care se oferă este Divinitatea.” (Introducere în Filosofia lui Platon, V. Muscă, editura Polirom)

Continue Reading

România merită descoperită

Ok, se întâmplă ca uneori să mă apuce un dor de ducă, un fel de oriunde, oricând, cât vad cu ochii…de exemplu într-un astfel de dor mă aflu cam de când soarele a început să aducă în termometre mai mult de 15 grade.

Și pentru că totuși timp și bani n-am niciodată destui m-am orientat spre orașele și atracțiile turistice aflate cât de cât pe aproape. Am purces căutarea chiar pe internet, trecând prin mai multe posibile locuri gen Alba Iulia sau Sighișoara, Zalău, chiar Turda și am rămas surprinsă în ce mod site-urile primăriilor din aceste orașe știu să atragă oamenii la ei. Ideea e am hotărât să merg începând de aci de la Turda până vedem noi unde și când ne-or duce pașii și evident…doru’ big grin

Am intrat așadar în ceea ce se poate numi “România merită descoperită” (sau după caz redescoperită). Am stat puțin și m-am gândit la locurile frumoase în care am ajuns până acum și despre care n-am prea zis nimic, așa că o să dedic o serie de posturi unor orașe drăguțe, locuri mișto, zone interesante pe care le-am văzut și pe care urmează să le văd.
Asta ar fi introducerea ca să știu care e obiectivul.

Continue Reading

Nimic sentimental…

Mi-am achiziționat un nou Jurnal: Plăcerea de a te povesti ție însuți (pagini de Jurnal) – Julien Green, după ce o termin (și simt că va dura) o să scriu despre ea.

Azi în Humanitas am rămas lângă standul cu Memorii/Jurnale ca la dentist. Am răsfoit și iar am răsfoit și nu știam dacă să-mi mai iau un volum sau nu. Mă tentau îngrozitor atât Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Jeni Acterian cât și Jurnalul unui om dezamăgit – Barbellion, acesta din urmă fiind considerat unul din cele mai emoționante jurnale scrise vreodată. Cu toate acestea n-am mai luat altul, căci mă tem că le voi începe pe toate ceea ce nu era indicat. Așa că mai aștept o vreme.

După ce am ajuns acasă am început să mă gândesc de unde atracția asta a mea pentru Jurnale. Până la urmă ce deține un jurnal atât de prețios încât să citesc cu atâta nesaț cărțile astea? E ciudat că nu cred că am un răspuns, doar o mie de întrebări despre ele care îmi face pasiunea să crească.

Până la urmă, nu știu, au putea reprezenta pentru mine un mic univers al lucrurilor mărunte și aproape inutile care i-au ținut în viață pe unii și i-au făcut să dispară pe alții. Ar putea fi niște oglinzi în care s-au reflectat unii atât de bine încât și-au putut transmite imaginea în timp exact așa cum au trăit-o, iar asta e extrem de valoros. Povestea non-ficțională a omului așa cum e sau a fost el, bun, rău, genial ori extraordinar de comun nu poate fi plictisitoare.

Poate am ajuns la o saturație a tot ceea ce înseamnă “siropos” și sentimental și atunci doza asta de uman îmi face bine, îmi arată exemplele reale de care am atâta nevoie. Majoritatea jurnalelor pe care le citesc sunt ale unor persoane/personaje care nu mai sunt printre noi, aparțin altei lumi, iar atunci citesc nu doar despre omul care a scris jurnalul ci și despre lumea în care a trăit, ceea ce e de necuprins în cuvinte… wow.

Realizezi că alții știu să rămână și după moarte exact așa cum au fost în viață, dar vezi și că pentru unii “viața” a continuat și după moarte într-un mod surprinzător și abia atunci îți dai seama că Jurnalul e cartea lor despre nemurire…

Continue Reading