Carti

Ce este cultura?

Un comentariu


Titlu: Ce este cultura? în dialog cu fiica mea
Autor: Jerome Clement
Editura: Nemira, 2005
Colecția: bonton
Nr. pagini: 114
Preț: 5 lei, Librăria Gaudeamus

Jerome Clement este președintele postului TV Arte, dar și un excelent publicist francez. Printre volumele sale se află și această cărțulie “Ce este cultura? în dialog cu fiica mea”, o lucrare interesantă cu atât mai mult cu cât ea are forma unei discuții libere de vacantă dintre un tată și o fiică (adolescentă) a zilelor noastre.

Judith are vreo 15 ani dar evident familia din care provine i-a dăruit o educație foarte bună, de care din păcate foarte puțini copii au parte. Tatăl său care a purtat-o pe la muzee, care i-a pus în mâini cărți valoroase, care a stimulat-o să vadă filme de artă, acest tată evident poate purta o asemenea discuție cu fiica lui. Nu știu cât realizează fiica contribuția familiei și a mediului la dezvoltarea sa intelectuala, dar cu siguranță Judith este genul de persoană care poate vorbi cu ușurință despre orice, de la originea familei sale, la operele lui Picasso sau la regimurile politice care au decimat nații. Eu una la 15 ani aș fi fost foarte fericită să dețin atâtea informații, să am o astfel de cultura generală.

Un loc important în discuțiile lor îl ocupă Franța și cultura franceză. Sunt puse în discuție foarte multe aspecte: de la cum își văd tinerii țara, până la contribuția Franței în cultura europeană. Se simte un anume sentiment patriotic, dar nu poate fi supărător atâta timp cât până și un străin poate recunoaște Franței anumite merite.

Oricum discuția, dacă pot să-i zic astfel cărții, este teribil de bună, eu mi-as dori să pot avea o discuție de genul acesta cu propiul copil chiar mai târziu de 15 ani.

Și pănă la urmă, nu, ce definiție a culturii au găsit cei doi?
Autorul spune că atât el cât și fiica sa au căutat o definiție a culturii. “Există multe, dar ea se află în această curiozitate a spiritului, în setea de a învăța și a înțelege, care permite omului să-și exprime sentimentele și să-și depășească astfel condiția sa de ființă muritoare (…) Arta ne ajută să uităm timpul și ne dă posibiliatea să transmitem printr-o cercetare profundă și intimă ceea ce înseamnă condiția umană.”

Diverse amestecate

Deja octombrie…

5 comentarii


Vulpitza spunea că datorită căldurii și a soarelui strălucitor chiar și zilele acestea ea a simțit că trăiește cea mai frumosă toamnă și din acest punct de vedere îi împărtășesc sentimentele. Anul trecut deja ploile erau de mult instalate….

Ieri apelul Tomatei m-a întristat, citiți și voi ce problemă are și dacă cineva poate cumva să o ajute să-i dea de știre, în situații critice omul are nevoie de sprijin concret.

Aseară am fost chemați la o altă nuntă la care din păcate eu nu pot ajunge (doar Clau) și ce mult mi-ar fi plăcut să fiu și eu acolo !!! Odată pentru că e un eveniment important din viața unor oameni dragi, iar apoi pentru că nunta e la Piatra Neamț unde nu am fost niciodată :(
Motivul pentru care nu pot merge la această nuntă, precum și motivul pentru care nu pot merge la nunta din 11 octombrie și nici la cununia civilă a finilor noștri de pe 24 octombrie (la care suntem nași anul viitor în 24 iulie) e că joia viitoare plec în Franța la un stagiu de aprox. 3 luni, gata, sunt de ceva vreme cu biletele pe masă, nu cred că mai poate interveni nimic (o să detaliez săptămâna viitoare).

După masă plecăm la Ineu.
Weekend plăcut.

Carti, Sport

Ar fi fost prea frumos

6 comentarii


Titlu: Ar fi fost prea frumos
Autor: Ioan Chirilă
Editura: Fundația ArtEst pentru GSP, 2009
Colecția: Integrala Ioan Chirilă
Nr. pagini: 341
Preț: 11 lei împreună cu GSP la chioșcuri

Integrala Ioan Chirilă scoasă când vor cei de la GSP mi-a făcut un super cadou la sfârșit de septembrie: cartea “Ar fi fost prea frumos”, poate cea mai tare poveste despre sport din câte am citit. Eu fiind fan tenis, fan declarat Ilie Năstase, pe care nu l-am văzut jucând decât demonstrativ, fan Ion Țiriac pentru care am un respect deosebit dincolo de tenis și fan în genral al cronicarului sportiv Chirilă, nu pot să declar decât că această carte pur și simplu m-a încântat, mi-a demonstrat atât de multe despre relație dintre tenis- minte-viață încât la sfârșit nici nu am știut din ce unghi să privesc lucrurile, sau mai bine zis din perspectiva cui.

Cartea are de toate: umor (în primul rând), fir epic (Chirilă nu degeaba a fost invitat să facă parte din Uniunea scriitorilor), dialog permanet (creat de autor), acțiune (sunt povestite meciuri de tenis pe care aproape le-am vizualiat și le-am trăit odată cu povestea), sentimente (trăirile celor două personaje centrale).


“Ar fi fost prea frumos” e povestea parcursului în tenis a doi oameni care prin anii ’60-’70 au făcut legea pe toate terenurile lumii. Sunt surprinse momente încă de la debut până la primele două finale de Cupa Davis (ambele pierdute din păcate), sunt povestite întâmplări de pe Progresul locul unde tânărul Năstase de care nu auzise nimeni se pregătea să devină “Nasty, but nice”, e descrisă pasiunea împârțită a lui Țiriac între tenis și hockey, iar apoi e descrisă în amănunt întâlnirea celor doi, prietenia care i-a legat și care i-a dus departe din India la Cleveland USA, din Egipt la Roland Garos, Franța.


Aș putea spune că e povestea unui succes imens, foarte puțin cunoscut de tinerii născuți și crescuți în anii ’90. Eu am avut baftă căci tatăl meu mereu îmi povestea de Năstase și mereu îmi zicea să mă uit la tenis căci el nu e doar un sport în care trebuie să alergi fără să gândești ci e un sport în care degeaba alergi dacă nu gândești. Astfel că de mică chiar dacă nu am paracticat tenisul am știut cu ce se mănâncă, știam cine e în top, știam ce sunt game-uirle și break-urile. Dar această carte mi-a clarificat alte lucruri de care evident habar nu aveam. În plus m-a “adus la fileu” să văd care a fost adevărata poveste a românilor care au făcut ca România să însemne ceva în tenisul mondial.

Desigur cartea scrisă în 1972 nu poate surprinde evenimente care urmează și aici desigur mă refer a treia finala de Cupa Davis, la faptul că Țiriac își cam încheie socotelile cu tenisul, iar Năstase ajunge primul NR. 1 mondial. Evenimente deosebite, la care după asemenea succese ori se așteptau mulți ori deja credeu destui că tenismenii noștri se vor culca pe o ureche. Din fericire nu a fost așa, Năstase a strălucit în continuare…

Despre ei în zilele noastre lumea deja știe multe lucruri, Țiriac e unul din cei mai bogați români, continuă să sprijine tenisul și sportivii, a fost președintele Comitetului Olimpic Român, e o persoană foarte cunoscută și apreciată atât în România cât și în străinătate. Năstase e la fel de popular ca și pe vremea când juca, e la fel de simpatic, a reușit să-și scrie memoriile, carte din nou mi-a plăcut foarte mult, o autobiografie excelentă “Mrs. Năstase”. Cei doi chiar dacă au trecut prin perioade în care relația lor s-a răcit, chiar dacă aveau caractere complet diferite, chiar dacă au trecut atâția ani peste ei au rămas priteni și parcă atunci când spui Năstase, spui imediat și Țiriac, sau invers.

Sunt subiectivă, știu, dar vă îndemn să citiți cea mai frumoasă poveste a sportului românesc :)

P.S. A apărut pe DVD, tot cu GSP în premieră finala Cupei Davis din 1972 de la București. Trebuie văzută.

Filme

New seasons: Grey’s Anatomy and Desperate Housewives

Niciun comentariu

Serialul meu preferat în acest moment, “Grey’s Anatomy” și-a începutut difuzarea celui de-al 6 lea sezon cu un episod dublu. Nu l-am văzut încă dar abia aștept. Am auzit că vor avea loc foarte multe schimbări, dar și că din păcate multe dintre personajele centrale ori au alte angajamente, ori diverse probleme care îi vor îndepărata de serial. Oricum sunt foarte curioasă ce se va întâmpla, pentru că finalul sezonului 5 a fost foarte, foarte incitant.

Cu “Desperate Housewives” eu stau foarte prost pentru că din anumite motive serialul nu m-a prea prins. Am văzut sezonul 1, apoi am întrerupt complet ca să revin la sentimente mai pașnice vis a vis de el în sezonul 5 și să-l văd integral. Azi am văzut primul episod din sezonul 6 și trebuie să spun să a început promițător.

Și pentru că nu prea îmi place să mă uit la seriale tot la un episod odată, o să las să se mai strângă episoade de care să mă pot bucura un weekend întreg ( a se citi 6 episoade pe zi?) de exemplu :D

Cluj

Despre micile aventuri cotidiene

Niciun comentariu

Săptămâna trecută a reușit nu știu cum să devină destul de … interesantă. Am început două cărți consistente și nu am terminat niciuna, am finalizat însă alta hazile duminică. A plouat cu niște cursuri la care musai o fost să ajung și care cursuri m-au ținut în fața unor calculatoare până pe la orele 18 zilnic, încercând să dibui cum naiba se scrie un TD în Microsoft Project sau cum sfinți se calculează regia unui proiect în Excel. Am învățat multe lucruri interesante și utile, nu zic nu, dar deja vineri pe la 4 eram lată și totuși … conștiincioasă :D

Cireașa de pe tort a venit însă sâmbătă, căci la o astfel de săptămână să-i dăm și un weekend pe măsură, da?
Nu cred că am menționat pe aici dar de săptămâna trecută avem și telescop (Clau, pasiunile astea). După ce ne-am uitat la stele de pe balcon, orbiți de becurile aprinse la fiecare stâlp sau din fața blocului cu copiii vecinilor în jurul nostru să vadă ce n-au mai văzut, sâmbătâ ne-am luat inima în dinți și am plecat spre seară în Făget. Se anunța o ieșire ratată încă din momentul în care am realizat că am uitat acasă aparatul foto. Noroc totuși cu telefonul cu abonament scump al lui Clau, care a reușit să-mi potolească setea de făcut poze la apus și am reușit să mă amăgesc cu ceva. Deși am luat în considerare faptul că va fi frig tot nu ne-am îmbrăcat foarte gros și am dărdâit de numa pe la orele 20 cocoțați în vârful unui deluț cu mașinuța într-o poziție ciudată. Nu prea am văzut stele dacă vă întrebați și nici mare brânză nu am făcut, dar timpul nu a fost pierdut căci atunci când am hotărât să ne întoarcem acasă era întuneric bine, iar noi trebuia să coborâm dealul pe care-l urcasem pe lumină.

Am suferit un pic pentru mașină care a cam târâit, dar noh…ce era să fac? Faza de-a râsu’ plânsu a venit abia în momentul în care trebuia să intrăm pe drumul asfaltat. Datorită unei scobituri excesive în pământ am realizat că dacă trec razant reușesc eventual să-mi sparg farurile așa că la îndemnul copilotului, Clau, am luat-o puțin pe arătură. BUN, nu știu cum am reușit să râmân astfel suspendată pe un dâmb. Mașina nu se mai mișca de pe loc, ușa din dreapta nu se mai putea deschide bine, parcă stătea în doar 3 roți, am zis că mor… Mă și vedeam dormind în mașină la marginea pădurii, pachet de nervi și chircită de frig.
Dar așa cum se întâmplă când te aștepți mai puțin, după ce am râșcat noi pâmântul un pic cu mâinile, iar bateriile lanternei dădeau semne de oboseală, un nenea cu pălărie texană și mașină americană a oprit și a întrebat care-i baiu ?!? (menționez că mai trecuseră mașini pe acolo dar nu a oprit nimeni, de altfel la fel făceam și eu în locul ălora, deci nașpa).

Toată numai un zâmbet i-am explicat ce și cum domnului care aducea un pic cu Dumitru Fărcaș, în timp ce Clau îmi tot spunea: “da nu are rost să te enervezi, nu are rost, serios” :))
Evident omul a știut ce și cum să învârtă de volan și ce să facă să ne scoată din rahat, mă rog din pădure am vrut să zic.
Am plecat alene spre Cluj, fără nervi, așteptând ca nenea cu imensul 4X4 să ne depășască căci mergea în aceeași direcție. A durat mult până a trecut de noi timp în care noi ne-am gândit: “Oare ăsta era real, sau…”
Copii ce mai :)

Carti

Mic tratat de morți celebre

Niciun comentariu

Titlu: In Memoriam-mic tratat de morți celebre
Autor: Stephane Audeguy
Editura: Nemira
Colecția: bonton
Nr.pagini: 123 (+index)
Preț: 16.99 lei în Cora

Vă rog să-mi permiteți să vă spun că o carte care nu e altceva decât o înșiruire de “morți” un fel de necrolog lărgit, poate să stârnească râsul într-un mare fel.
Cartea lui Stephane Audeguy e înainte de toate așa cum îi spune și subtitlul “mic tratat de morți celebre” și abia mai apoi vine titlul “In memoriam”, căci povestirile din ea nu te fac să te reculegi ci mai degrabă să te “culegi” de pe jos după ce te-ai tăvălit de râs. Comicul vine evident din felul în care autorul alege să relateze trecerea în neființă a unor oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți: de la scriitori, la actori, la botaniști, cosmonauți, sfinți sau dansatoare toți sunt “o apă și-un pâmânt” în fața “doamnei cu coasa”. De exemplu Tennessee Williams moare după ce se sufocă cu un…dop. Marilyn Monroe moare, este dusă la morgă și nimeni nu merge să-i ridice trupul, Victor Hugo trece la cele veșnice după ce se bucură de cele trupești ultima oară, Jimi Hendrix moare sufocat de propria vomă, ce să mai zic de Rasputin, ăsta nu putea lipsi, ba mai mult trebuiau să-i dea și un premiul de “cel mai asasinat om din istorie” :)) Unii mor fără suferință, alții după zile de chin, probabil la fel cum au trăit. Ce să mai zic…oricum niciuna din “morțile” prezentate nu te face să spui ce ai spune de obicei după ce auzi că cineva “a dat colțul”, deci sorry… da nu pot să reproduc toată cartea deși a fost greu să mă rezum la câțiva.
Autorul ne lămurește într-un fel de ce acestă carte se prezintă astfel și ce sunt defapt micile sale povestiri: “Însemnări mai laconice decât ipocritele discursuri funerare, mai delicate decât aridele necrologuri și categoric mai vii decât mormintele. Pe scurt, moartea ca artă de a trăi.”
Nu-mi rămâne decât să vă recomand cele aproape două sute de povestioare ca lectură obligatorie de weekend, sau de nopți fără somn, de zile fără chef, de momente mai puțin inspirate sau de ce nu … de curiozitate. Merită și vă asigur că în plus vă îmbogățiți cultura generală. De exemplu după ce o să citiți cartea o să știți răspunsul la întrebarea “La ce oră a murit Nietzsche?” sau la întrebarea “Care cosmonaut a murit în accident de avion?
Dacă o să particip la “Vrei să fii miliardar” poate o să-mi folosească aceste răspunsuri :))

Diverse amestecate

Mă uit (și) la mâinile oamenilor

Niciun comentariu

Aveam eu un fix când eram mică să am unghii mari și frumoase. Când eram prin clasa a II a doamna învățătoare a intuit ea ceva cred și m-a pus responsabilă cu treaba asta, adică trebuia să verific cine vine la școală cu unghiile mizerabile și să-i atrag atenția. Cam ingrata poziție, dar oarecum îmi plăcea.
Tot cam pe atunci am început să mă uit la mâinile oamenilor, obicei care nu mi-a dispărut nici acum. Fie femeie sau bărbat se bucură de admirația mea cineva cu mâini și unghii îngrijite (fără lac incolor la bărbați că mor). Poate e ciudățenie pentru că de cele mai multe ori nu-s mulțumită de ale mele, unghiile mi se par mari și fără formă, fie mici și casante, fie am o problemă cu piele mâinilor, care vrem sau nu e cea mai expusă.
În altă ordine de idei îmi plac femeile care au unghiile de lungime medie, sunt date cu lac incolor sau au făcute o manichiură franțuzească. De asemenea la un eveniment simadicos îmi plac cele care-și pun culori tari pe unghii (eu foarte rar apelez la culori tari). Dar îmi plac și bărbații cu unghiile tăiate frumos, nu până în carne ci ușor rotunjite, recunosc că poate mie îmi plac mai mult cei care au o linie fină a mâinii pentru că mi se par rafinați și romantici (nu întrebați de ce nu sunt atrasă de cei cu mâini grosolane).
Apoi am o problemă mare cu bărbații care poartă ghiul, e clar unul din lucrurile care mă dezgustă când privesc mâna unui bărbat și femeile care poartă inele pe toate degetele inclusiv pe degetul mic, inclusiv inele din acelea mari și grele care par să le rupă degetele.
Respect oamenii căsătoriți care-și poartă verigheta pe deget și nu-i înțeleg pe cei care o țin în sertar, nu concep ca femeile cu degete subțiri să poarte verighete foarte groase, iar bărbații să aibă verighete cu pierticele.
Concluzie: nu trebuie toată lumea să aibă aceleași preferințe, dar eu consider că e de bun simț să avem niște mâini îngrijite atâta timp cât le expunem zilnic, le vede toată lumea și ne folosim de ele la greu. În plus e mișto să nu-i vezi omului toată averea pe degete (poate mi se trage de la maneliști).
Tomata, ce zici de o expoziție? :D

Close Menu