Titlu: De veghe în lanul de secară
Autor: J.D. Salinger
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 279
Preț: 17 lei de pe Librărie.net

Cred că mi-aș da jumate de viață să fiu ca Holden Caulfield măcar pentru o zi, deși știu că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu-mi rămâne decăt să-i savurez povestea și să mă amuz, să mă mir, să mă înduioșez și să mă enerveze faptul că nu l-am cunoscut mai demult. Salinger a devenit pe bună dreptate extrem de popular cu acest roman superb, un roman practic despre “nimic”, el nu are o acțiune care să te țină cu sufletul la gură și nici un fir pe care să-l urmărești crezând că depistezi un țel, el e povestea unei atitudini, atitudine caracteristică unor oameni regăsiți oriunde pe axa timpului. Holden e un HuckleberryFin mai stilizat dar în același timp e tipul pe care nu-l puteai suporta în liceu, sau colegul tău de bancă din generală cu care te băteai în fiecare pauză, sau fratele mai mic sau mai mare pe care îl adorai și detestai în același timp. Sau poate Holden ești TU :)
În linii mari în cartea lui Salinger, Holden are 17 ani, e înalt și slab, umblă după fete, rămâne corigent la vreo 4 materii și e dat afară din școala la care învăța (era a treia în ultima vreme). Se bate cu colegii de cameră, dar la o adică îi face compunerea la engleză unuia din ei doar pentru că el era foarte priceput la asta. Holden nu-și înțelege profesorii, dar merge să viziteze unul din ei când e bolnav, leagă prietenii cu ei, le recunoaște meritele și dacă e ceva de respectat la ei, respectă. Holden crede în prietenie, crede în familie, nu vrea să-i rănească. O iubește pe Phoebe, sora lui mai mică, din ultimii bani îi cumpără un CD (care nu se inventase inca deci era disc :)10x Radu) cu muzica preferată, spune că e foarte inteligentă și adorabilă. Și sentimentul e reciproc. Îi pare rău pentru mama lui care suferă enorm pentru că în urmă cu ceva vreme și-a pierdut un copil. Și Holden și-a pierdut un frate, e extrem de afectat dar pare că vrea să treacă peste, evident nu e foarte ușor, sechele au rămas. Holden e foarte inteligent, dar își cunoaște limitele, citește mult dar numai ce-i place, e genul care nu știe ce vrea de la viață, dar știe ce nu vrea și asta e destul de important. Dacă vorbește prostii e pentru că și-a dat seama că numai așa poți comunica cu unii, dacă minte e pentru că viața se cere de multe ori mințită pentru a descoperi adevărul, iar dacă înșală e pentru că numai așa poate descoperi când este înșelat.
Într-un mod extrem de ciudat, poate numai pe hârtie, (cine știe?) Holden s-a reabilitat în ochii mei imediat după ce a decăzut, are acestă capacitate extraordinară de a te face să-l ierți când nu ar merita și de a te înduioșa când ar trebui să-l spulberi în bătaie. De multă vreme nu a mai trezit în mine un personaj atâta afecțiune ca Holden, e genul acela care se lipește de retină și suflet, nu-l poți uita. El nu vedea viața simplu, chiar din contră, dar părea că faptul de a nu-i pasă de ea îl făcea mai liber, viața se simplifica într-un stil ciudat, chiar dacă la două minute după, el era deprimat că o văzuse și o trăise astfel.
Finalul poveștii e emoționant, Holden se întoarce acasă, recunoaște că fusese exmatriculat, rămâne lânga surioara sa și la fel de senin își face alte planuri: va merge la altă școală, se va gândi mai bine ce va face cu viața lui, etc (dar nu cred că la modul serios). Bucuria fără margini a venit însă din felul inocent în care și-a dat seama că-l iubește sora lui, din fericirea imensă pe care a simțit-o privind-o învârtindu-se în carusel, adică din lucrurile simple pe care doar un om cu inimă mare (indiferent cum ar fi el în rest) le poate simți.
Poate că Holden e un șmecheraș sau ceva (vorba lui preferată, un fel de tic verbal pentru mine înainte de a citi cartea) dar e un șmecheraș prea tare pentru a nu-l iubi. Poate am eu o problemă sau ceva :))

Titlu: Gâsca sălbatică
Atutor: Mori Ogai
Editura: Humanitas
Colecția: Cartea de pe noptieră
Nr. pagini: 145
Preț: 9,90 lei în Librăria de pe Iuliu Maniu

O poveste care curge lin împletită cu starea cititorului care numai lin nu curge duce la o lectură fragmentată și anevoioasă a câteva pagini care puteau relaxa. Relaxându-mă puțin aseară am reușit să duc povestea la bun sfârșit, dar după trei zile.
Nu sunt familiarizată cu literatura japoneză, dar dacă ea merge pe linia lui Mori Ogai, autorul cărții despre care vorbesc, atunci cu siguranță o să mai servesc din ea cu cea mai mare plăcere. De asemenea traducerile din japoneză au fost semnate de Rodica Frențiu, profesor la catedra de japoneză de la Facultatea de Litere din Cluj, un om pentru care cultura asiatică nu e doar o funcție didactică ci și o pasiune nemărginită.
Povestea cărții se petrece în 1881, unde un tânăr, student în an terminal la medicină relatează despre o poveste de iubire care ar fi putut avea loc între bunul și vechiul său prieten și coleg Okada și frumoasa amantă a unui cămătar, tânăra Otama. Povestitorul este chiar autorul, care precizează asta în comentariile pe care le face pe marginea poveștii.
Într-o zi în timp ce se afla pe panta Muen, Okada întâlnește privirea unei fete superbe care se părea că locuiește chiar în una din casele de pe acea stradă. Fata este Otama, femeia întreținută a unui cămătar pe nume Suezo, bărbat căsătorit și cu copii, dar căruia i se aprinseră călcâiele după tânara de 17 ani, săracă, crescută doar de tatăl ei și fără educație. Bătrânul său tată a dorit să o căsătorească cu un băiat care să-i asigure traiul, dar tocmai datorită condițiilor lor materiale nimeni nu era interesat de ea, chiar dacă era de-o frumusețe răpitoare. Așa că atunci când Suezo, despre bătrânul nu știa că e cămătar, i-a propus să i-o dea pe Otama, bătrânul ca să scape de sărăcie a făcut și acest gest, chiar dacă în felul acesta a trebuit să se despartă de fiica sa. Ajunsă singură și instalată într-o casă frumoasă pe panta Muen, în apropierea căminelor studențești, Otama a ajuns să se plictisească și între vizitele stăpânului ea stătea la geam și privea oamenii, sau își făcea de lucru prin curte sau alte îndeletniciri cu care fisese obișnuită pe vremea când locuia cu tatăl ei. Într-o astfel de zi îl zări pe Okada și inima ei nu mai avu liniște. Nici lui Okada frumusețea ei nu-i rămăsese indiferentă, dar fata fiind prea timidă nu îndrăznea să facă niciodată niciun gest, chiar daca Okada omorâse odată un șarpe care îi atacase păsările din colivie.
Povestea se termină foarte abrupt, dar merită descoperită încet, așa că din nou recenzia mea se termină în doi peri, căci nu pot spune ce și cum. De asemea tot ultimele pagini sunt cele care dezvăluie de ce această carte poartă un asemea titlu.