Dimensiunea Crăciunului extrapolată sentimental

În luna august, anul trecut, am fost cu mama până în satul bunicilor mei. Niciunul dintre bunicii mei nu mai trăiește din păcate, iar ultima oară când am fost în sat s-a întâmplat la înmormântarea bunicii paterne, cu 4 ani în urmă. În august anul trecut, pe o căldură cum numai în Câmpia de Vest găsești vara, nici nu îmi imaginam că voi ajunge să scriu despre sentimentele trăite atunci, tocmai de Crăciun, sau ca ele ar putea avea o legătură cu Crăciunul. Însă, în Ajunul Crăciunului, probabil pe un fond melancolic pronunțat, mi-am reamintit de sat, de rădăcini, de timpuri trecute, de familia mare, de tradiții și de tot ce vine la pachet cu ele… și-am început timid să scriu.

Citește mai departe

Calendarul de Advent – o adevărată inspirație pentru sezonul de iarnă

Vreau să scriu acest articol de cel puțin un an. Știu multe despre ideea Calendarului de Advent încă de dinainte de a avea copii, însă numai anul trecut, când Albert avea deja 3 ani, am simțit că este momentul să o pun în practică și pentru familia noastră. Pentru că a avut succes și ne-a plăcut “cam mult”, vreau să povestesc puțin despre cum a prins contur la noi ideea calendarului, cum m-am documentat și organizat și nu în ultimul rând cum aș vrea să-l îmbogățesc pentru anii următori. M-am mobilizat să scriu articolul, când anul acesta pe la jumătatea lui noiembrie, am început să caut inspirație pentru “călătoria” prin calendar și m-am ajutat foarte mult de unele articole din online, așa că, am simțit că este timpul să ofer ceva înapoi pentru cei ce vor căuta inspirație în anii viitori. Pentru atmosferă, vă invit să vă luați lângă voi o cafea caldă (dacă se poate cu caramel sărat peste spumă), să vă cuibăriți sub o pătură pufoasă (clișeu, dar unul bun de tot pentru care merită să intrați în șablon) și apoi să citiți acest articol.

A! și “La mulți ani, Bialog!”, căci pe 1 se făcură 13 ani de “funcționare”.

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei: Ocolul casei în 60 zile (ganduri la “final” de izolare)

60 de zile de pandemie, izolare, stare de urgență, ordonanțe militare, școală online, știri, știri și iar știri, amânări, anulări, teste de răbdare, declarații de deplasare și zero planuri de călătorie. O tortură pentru foarte multă lume, pentru părinții “blocați” acasă, pentru copiii hiperactivi, pentru oamenii care își pierd afacerile, pentru cei care au trebuit să stea departe de familiile lor, pentru cei care au rămas fără loc de muncă, pentru cei care n-au putut călători, pentru cei cărora li s-a modificat modul de viață cu 360degrade… ÎNSĂ, sunt cam 60 de zile de când în România lucrurile o puteau lua razna și totuși nu au luat-o. Au fost zile în care m-am întrebat: cum de? Pentru că recunosc că nu aveam încredere și e nasol când nu ai încredere, pentru că nu te poți baza, practic, pe nimic. Și totuși, pe de-o parte lucrurile n-au mers bine. S-au pierdut bunicii, părinții, copiii cuiva, sunt familii ce nu vor mai fi niciodată la fel. Și atunci ce alegem să vedem după aceste 60 de zile și mai ales, ce alegem să facem acum că am ajuns la capătul lor?

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei – Ce ne priește, ce ne lipsește?

Eu nu cred că am fost fericiți și n-am știut, cum am văzut adesea scris pe wall-ul meu de Facebook de două săptămâni cam în fiecare zi. Ce cred însă este că unii nu vor fi fericiți niciodată indiferent ce, iar alții vor vedea mereu luminița de capătul tunelului în ciuda oricărei situații posibil catastrofale. Nu cred că aveam nevoie de o pandemie ca să înțelegem asta, dar, iată, pandemia pare a fi acum lecția mai multor generații, lecția tuturor fericiților și nefericiților la un loc. La fel, nu cred că pandemia ar fi trebuit să ne facă să înțelegem că NU ni se cuvine totul, de la tinerețe și sănătate până la vacanțe și călătorii ori ieșiri din casă la orice oră din zi sau din noapte. Și totuși, iată cum pandemia ne face să ne fie dor de lucrurile pe care le consideram oarecum banale, să ne îngrijorăm semnificativ pentru starea noastră fizică și psihică la orice vârstă, să ne punem o grămadă de întrebări, unele chiar foarte grele, unele pe care nu ni le-am mai pus niciodată, iar asta da, probabil că asta pe mulți îi poate face nefericiți.

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei – Începutul

În urmă cu o săptămână, la 11 martie 2020, OMS a declarat pandemie de COVID-19. Nebunia începuse cu vreo 3 (poate chiar 4) luni în urmă în China (știu, departe, nu ajunge la noi, frate! n-are cum), dar acum era evident ca virusul circula liber și obraznic pe toată planeta. De luni, 16 martie 2020, România este în stare de urgență. În Italia “mea” dragă situația este de-a dreptul copleșitor de tristă și nu dă semne de revenire la normal. Spania și Franța se află și ele aproape de dezastrul inimaginabil din Italia. La nivel mondial, acest virus sfidător a făcut mii de victime și nu pare să se oprească. În România oamenii trăiesc într-o stare de incertitudine pe toate planurile. Unii stau izolați în casele lor de zile bune, iar alții se gândesc cu groază că își vor petrece (cel puțin) primăvară exclusiv la domiciliu. #stamacasa nu este un trend, este o necesitate ce ne face să ne gândim că toate lucrurile normale pe care le făceam de parcă ni se cuveneau sunt acum adevărate bucurii interzise. Trăim vremuri nebune, incerte și despre care, cu puțin noroc, copiii noștri vor învăța la orele de istorie peste 10-15 ani. Cei mai mulți n-am fi crezut nici în ruptul capului că așa ceva se poate întâmpla în timpul vieților noastre. Cred că mai repede ne puteam închipui martorii unui accident nuclear decât posibile victime ale unui virus scăpat de sub control. Cine s-ar fi gândit la începutul anului că vom trece prin așa ceva chiar la începutul acestei primăveri?

Citește mai departe

Povestim de 11 ani, cine ar fi crezut?

Acești 11 ani sună într-un fel intimidant. Nu că este mare “artă” ce fac eu pe aici, dar este ceva de suflet, făcut cu suflet, chiar dacă în ultimii ani sufletul meu a fost în multe alte părți. Acest al 11-lea an al blogului a fost unul dintre cele mai dinamice pentru mine în plan personal, genul acela în care am simțit că toate se întâmplă deodată. Acesta este ÎNCĂ statusul, nu e ca și cum tragem linie, în mod evident continuăm în aceeași notă. Aduce multă responsabilitate, oboseală, dar și destule satisfacții astfel încât să-i fac față mai mult pozitivă decât îngrijorată, ori cel puțin asta e ceea ce îmi zic pentru încurajare. În tot acest timp, locul meu online s-a tot șlefuit după mine și evenimentele din viața mea și uneori, nu de puține ori, parcă se agăța de mine ca să nu-l las și să-l duc mai departe. Și iată, azi îl duc mai departe, ca în fiecare an de ziua lui și Ziua României, printr-o încercare de a reconstrui pe scurt tabloul anului prin ceea ce nu s-a văzut în online. “Ce-am făcut când am tăcut”, ca să o parafrazez pe Esca.

Valea Izei, final de iulie 2019

Citește mai departe

Cred că perioada Crăciunului e cea mai frumoasă perioadă din an

E din nou la modă să fii Grinch și să iei în derâdere tot ce ține de perioada Crăciunului, așa-i? În ultima vreme am dat peste o sumedenie de oamenii ce se încadrează în tiparul acesta. Nu întreb ca să judec aspru acest aspect, dar nici nu este o întrebare retorică. Știu că sunt mulți cei care nu sărbătoresc cu fast perioada asta, mulți pe care nu-i preocupă decorațiunile, cadourile sau mesele festive, destui care nu duc dorul sărbătorilor în familie (din motive de cele mai multe ori reale și dureroase), nu ascultă muzică de sezon și care în general nu fac chestii speciale pe principul “să fim mai buni măcar de Crăciun”, dar care nu-și bat joc de cei care se entuziasmează peste măsură. Mă refer la cei fără motive aparent serioase, la cei care cred că e foarte cool să fii Gică Contra în perioada asta… În fine, dar ca să echilibrăm balanța vin eu cu acest articol. Ba mai mult, cred că-mi voi face un obicei din a publica an de an un articol special de Crăciun ;)

Citește mai departe