Duminică de decembrie

Toate duminicile de decembrie semană cu nişte aşteptări lungi a ceva ce se ştie că va veni. Toată lumea aşteaptă Sarbătorile, aşteaptă să mai treacă o săptămână, două, trei, până familia va fi reunită, pomul va fi împodobit, cozonacii vor fi copţi, iar bunadispoziţie la ea acasă.

Duminica discutam cu mama cel des despre ce mancăruri o să facem de sărbători, despre ce fel de pom o să luam, când ar fi mai ok sa-l împodobim, în ce vizite urmează să mergem, ce mai trebuie să cumpărăm. Duminicile de decembrie sunt leneşe prin definiţie. Organismul se pregăteşte pentru petrecerile ce ar trebui să urmeze şi pentru execesele ce nu ar trebui să le facă.
Aşadar într-o săpămână şi jumătate o să fim în miezul evenimentelor. Îşi poate cineva imagina Craciunul fără familie şi prieteni? Revelion fără pupăturile şi îmbraţişările de la miezul noptii? Eu nu. Şi luna decenbrie mă gândesc foarte mult la asta. Astăzi deja se întunecă afară. Vecinii de la blocurile de peste drum şi-au aprins deja instalaţiile pe la balcoane. Hiberanarea e în toi. Ce altveva te poate bântui decât gandurile calde de acasă?

Iubim gustul victoriei

Azi mi-a reusit un lucru de la care aveam asteptări mari. Așteptarea a fost lunga, dar știam eu de mult timp că pentru cei care știu să aștepte toate lucrurile vin la timp. M-am obișnuit să trec prin șiruri de emoții, să mă tot gândesc cât sunt de ghinionistă, să mă simt de nenumărate ori nedreptățită, dar e bine când toate se termină cu bine, sau mai bine zis încep cu bine, pentru că despre un început e vorba până la urmă. Și începuturile sunt fantastice, adică poate că perioadele intermediare pot asigura confortul necesar, dar începuturile sunt cele care îti dau aripi.

Reușita nu e nemuncită, poate tocmai de aceea e atât de valoroasă. După o coborâre survine o urcare și probabil tot așa până la final, dar azi mă bucur că sunt pe pantă. Încă mai urc…

Despre odihnă

Recunosc că în ultima vreme timpul mi-a permis să mă odihnesc  cât pentru tot anul trecut care pentru mine a fost pus pe repede înainte. Nu vreau să se înțeleagă că am lenevit la greu ci doar m-am lăsat preocupată de lucrurile care imi fac realmente plăcere, adică am mai vazut niște filme care erau în lista mea de “must” de foarte multă vreme, am citit niște cărți care zăceau neterminate pe noptieră de luni întregi, am experimentat în bucătărie ceva ce nu credeam ca o să-mi iasă vreodata, am colindat magazinele fără sa-mi iau nimic, am trebăluit prin casă, am dat și pe la școala în încercarea de a mă disculpa față de propria persoana pentru anul trecut (și chiar mi-a făcut plăcere), am și dormit puțin mai mult, recunosc, dar am avut și timp să stau eu cu mine să mă gandesc la ce mă preocupa cu adevărat.

Astfel că am mai uitat, puțin ce-i drept, de stresul și oboseala cronică care puseseră stăpânire pe mine. A fost deajuns o lună de zile să-mi recapăt oarecum forțele, să-mi permit să visez mai departe de imediat, să-mi fac ordine în gânduri și preocupări, să pot să respir. Așa că odihna, fără să devină o preocupare în sine s-a transformat într-un remediu de care aveam neapărată nevoie. Nu mă simt fantastic, dar ma simt bine, nu am scăpat de gânduri negre, dar m-am detașat de ele, nu am devenit mai activă dar mă simt mai ușoară, am avut timp liber, dar simt că nu l-am pierdut, am început să mă simt mai acasă aici, mai apropiată de lucrurile mele chiar dacă nu am conștientizat că nu simțeam la fel până acum.
Apoi mi-am pus o întrebare: Oare chiar atât de mult înseamă să ai mintea lideră/limpede/clară? Răspuns: DA.
Când simți că nu mai gândești rațional o situație, clar, trebiue să iei o pauză. La mine pauza a fost de conjunctură, dar nu pot decât să-mi mulțumesc pentru ea. Nu m-a transformat dar m-a șlefuit. Și toate astea pentru că m-am odihnit. Incredibil…
În timpul facultății nu am apreciat perioada de calmitate în care mă aflam. Normal au fost și perioade stresante, cu probleme, cu nemulțumiri, dar per ansamblu, eram liniștită, lăsam lucrurile să mi se întâmple, aveam un control normal asupra lor. Problema mea veșnică, de a avea contolul total asupra lucrurilor se manifesta în termeni decenți, adică îmi lăsa timp și pentru prezent. După o vreme însă nu a mai fost așa.
Nu știu dacă acum aș fi 100% pregătită să reintru în regimul anterior, dar cu siguranță mai pregătită decât eram să zicem anul trecut pe vremea asta, când după una din cele mai frumoase vacanțe ale mele, am intrat direct în pâine, cum se zice, și nu am mai știut să mă opresc, iar când m-am oprit am crezut că nu poate fi adevărat.
Scriu din pat, dintr-o altă zi de relativă odihna, spun relativă pentru că mă încearcă ceva emoții în legătură cu un rezultat. Oare îl voi putea privi detașată, ohihnită și cu mintea limpede?
Odihnită, da, restul? Vedem.

Jumătatea imperfectă

Îmi place să desenez cu degetul steluțe sau inimioare pe oglinda aburită din baie. Știu, e stupid, dar… poate că mi-a rămas de mică când făceam pe profesora trasformând în tablă faianța umedă din bucătarie.

Însă inimioarele și steluțele mele mă dezamăgesc de fiecare dată, pentru ca deși o jumătate din ele este perfectă, exact așa cum mi-am dorit, cealaltă, e puțin aiurea, necesită mereu retușuri. Evident că pâna la urmă șterg desenul, dar știu că data urmatoare va ieși la fel indiferent cât aș gândi modificarea.

Start?

1 Decembrie nu însemnă pentru mine nici Ziua Națională, nici Ziua Pro Tv, nici o altă zi în care mai chiuleam de pe la școală sau job, nici măcar începutul de iarnă pe care îl proclamă toți… pentru mine 1 Decembrie înseamnă apropierea de “Sărbători”, da acele Sarbători și nu altele. Înseamnă intrarea în atmosfera specifică pe care dacă o să încetez să o simt înseamnă că mor încet.

De azi 1 Decembrie va însemna și începutul acestui blog. Bialog. La un moment dat o să spun de ce m-am gândit să-l fac, de ce acum și nu mai repede, de ce….
Pfiu… primul post :)