Titlu: Open 

Autor: Andre Agassi

Editura: Publica, 2011

Traducerea: Paul Slayer Grigoriu

Nr. pagini: 520

Preț special Editura Publica 42,75 lei

Dacă stau bine să mă gândesc, sunt două lucruri esențiale care mă fac să mă uit la tenis: eleganța dură și sportivii spectacol. Pentru cei din urmă am trăit meciuri întregi cu sufletul la gură, pentru cei din urmă am vibrat la fiecare punct câștigat și tot pentru ei, sau mai bine spus din cauza lor, am regretat amarnic că n-am avut ocazia să practic acest sport. M-am uitat uimită la meciurile lui Pete Sampras, mă uit uluită la meciurile lui Federer, le recunosc valoarea și cred că sunt extratereștrii, dar mereu inima mea a rezonat mai bine cu oamenii spectacol ai tenisului: vezi Hewett, Nadal, Safin, Kuerten, Ivanisevic, Agassi.

Andre Agassi a făcut parte dintre acesți showmani care au transformat terenul de tenis în scenă de spectacol, însă nu mi-a plăcut de el extraordinar de mult niciodată. Mi se părea inconstant, apoi uneori mi se părea că exagerează în multe aspecte, mi se părea că joacă cu ură, cu ură pe adversar, cu ură pe tenis, cu ură pe el. Așa că dintre cei care făceau pe teren spectacol, Agassi cred că mi-a plăcut cel mai puțin, asta până să-i aflu povestea, până să aud că el de fapt ura tenisul. În momentul acela mi-am spus că trebuie să fie în spatele terenului o poveste interesantă. Când a apărut autobiografia în limba română, nu cred că a existat o carte pe care să mi-o fi dorit mai mult.

Open-ul lui Agassi, povestea vieții sale, relatată asemeni unui turneu de tenis, cu ratări, eșecuri și victorii, se poate să fie cea mai bună biografie pe care am citit-o până acum și cred că îl plac pe Andre mai mult ca și ca povestitor și OM, decât ca și sportiv. Cartea este funny și dramatică în același timp, înălțătoare și rușinoasă în același timp, dar peste toate este clară și bine scrisă. Cu talent al cuvinelor, pe acest maestru al rachetei îl va mai face ceva nemuritor: o carte.

Un copil drăguț, tuns cu castronul, s-a luptat toată copilăria cu o mașinărie creată de tatăl său, mașinărie care îi arunca mingi pe terenul de tenis din spatele casei. Tatăl său și-a dorit ca toți copiii săi să joace tenis, însă a intuit că numai Andre avea talent, de aceea îl muncea de dimineața până seara și spunea că un copil care lovește până la 1000 de mingi nu poate ajunge decât numărul unu. Însă ritmul impus de tată l-a terminat psihic pe copil, iar acesta a ajuns să urască tenisul mai mult ca orice. Așa începe povestea unuia dintre greii tenisului mondial, un veritabil Tenis-aurus Rex, cum singur se denumește și pe bună dreptate. Povestea este atât de completă, încât un fir logic în povestirea ei nu ar face decât să scriu aici ceea ce deja este scris în carte, așa că las viața lui Agassi să fie descoperită de către voi și eu îmi voi spune doar părerea personală.

Categoric, Andre Agassi a fost un copil frustrat, care mai apoi a devenit un adult plin de frustrări, dar care avea acea doză de nebunie firească care l-a împins pe culmile gloriei, a fost destinul mai puternic ca voința lui, pe când dorea să se lase ceva intrervenea și nu doar că-l ducea mai departe, dar îl ridica mai sus. În acest fel, Agassi a devenit numărul unu ATP, în acest fel Agassi a devenit unul dintre cei mai bine plătiți sportivi ai tuturor timpurilor, dar cel mai important, în acest fel Andre a devenit omul (adultul) care este azi. Mi-a plăcut extraordinar de tare felul în care, în ani, și-a dat seama că nicio înfrângere oricât de dureroasă, nu a făcut altceva decât să-l ducă mai aproape de omul ce avea să devină. Mi se pare bucuria supremă și puterea supremă a unei ființei umane, să realizezi că eșecul te-a șlefuit în asemenea măsură încât datorită lui să ajungi puternic, fericit, împlinit și complet.

Un alt lucru care mi-a plăcut la Agassi este că deși a dus viața pe care a dus-o niciodată nu și-a îndepărtat prietenii, cei cu care a început să lucreze încă de la început pe aceea i-a păstrat până la final. A fost fidel prieteniilor adevărate și eu cred că în mediul lui, acest aspect este extraordinar. Gil, Perry, Brad echipa lui, înseamnă incontestabil familia lui, i-a iubit pe acești oameni mai mult decât pe părinții săi. De asemenea are o relație deosebită cu frații săi, cu Philly mai ales are o relație de-a dreptul emoționantă.

La unul ca el și relațiile de iubire trebuiau să fie complet aiurea, dar am simțit că nu a fost cazul. După o relație lungă cu iubita sa din copliărie Wendy, după relația cu Brooke Shields și căsătoria destrămată (despre care el a avut foarte multe de spus deși mie mi se pare că nu ar fi atâtea de spus, oamenii nu s-au înțeles, aveau personalități prea diferite și job-uri diferite, asta e tot), a urmat relația cu Steffi Graff, poate cea mai frumoasă poveste de iubire din tenis. Nici aici nu sunt multe de zis, a văzut-o, a plăcut-o, a luptat pentru ea, ea s-a îndrăgostit de el, au făcut doi copii și mi-e greu să cred că niciunul nu va face tenis cu așa părinți (au gene prea bune). Referitor la copii, nu voi uita niciodată cum a descris Andre prima întâlnire cu micuțul său: “îl iubesc atât de mult, încât îmi plesnește inima ca un fruct prea copt”… mi-au dat lacrimile pentru că am simțit o descriere prea intensă și cred că numai cine are copii o poate descrie, noi ceilalți stăm și ne gândim că așa trebuie să fie :)

Evident cartea m-a plăcut tare, tare mult și sunt atâtea aspecte ce merită povestite și disecate, dar mai bine vă las și pe voi să o citiți pentru că o să învățați atât de multe, pentru că o să vedeți (dacă nu ați făcut-o deja) cât de inspirațională poate fi viața unui sportiv de succes și poate o să remarcați și voi ca și Agassi, ca și alții și ca și mine că “terenul pe care ai suferit cea mai sângeroasă înfrăngere poate deveni scena celui mai dulce triumf“.