La mulți ani, România! La mulți ani, Bialog!
Scriu de 6 ani pe Bialog. E mult, dar nu e prea mult! În urmă cu 6 ani, 1 decembrie a fost tot luni, ne-am trezit, am mers să mâncăm ceva în oraș sub pretextul că trebuie să spălăm mașina, ne-am întors acasă destul de rapid și tot ce se poate să mă fi plictisit puțin, deh vârsta :) Și la un moment dat, am avut chef să scriu ceva… “ce ar fi să fac asta pe un blog?”, m-am gândit. 15 minute mai târziu se năștea Bialog-ul…
Hai că deja am făcut ceva caz pe tema asta, dar a fost amuzant și încă mi se pare amuzant, mai ales că deja au început referirile la “stai să vezi când o să trebuiască să spui câți ani ai!!” :) Ideea e că m-am întors acasă, n-am avut vreme nici să respir de când am ajuns, dar sunt super mulțumită de cum a ieșit și abia aștept să vă povestesc. Doar că mai am un weekend plin, plin și apoi… să curgă cu povești de la Firenze. Până atunci însă, am pregătit ceva ce a ținut o lună, nu mi-a fost ușor să aleg între momentele zilei, iar rezultatul îl vedeți mai jos…
Încep să scriu aceste rânduri în trenul ce tocmai a plecat de la Firenze cu destinația Treviso. Sunt obosită în măsura în care sunt și încântată de tot ce mi-au adus aceste ultime zile din decada ce începea cu 2. Căci de ultima dată când ne-am auzit s-au mai întâmplat câteva lucruri în frunte cu faptul că am schimbat prefixul, sau nu, în frunte cu faptul că am schimbat prefixul la Florența, căci peste ani asta va fi adevărata conotație. E cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, chiar dacă știam de el și nu a mai fost o supriză în adevăratul ei sens. Dar, DA! mi-am petrecut cea mai frumoasă aniversare de până acum și nu o voi uita niciodată indiferent de ce va urma…
Mă paște o răceală ce pare a debuta cu un roșu în gât de toată frumusețea (story of my life) :) Apoi era să-mi rup piciorul drept, zilele trecute făcând poze (și nu glumesc, chiar m-am speriat rău de tot) și peste 3 zile, că atâtea au mai rămas, schimb prefixul și cică ar fi o schimbare importantă… Sunt cam ocupată, nu credeți? :)
… și mai era și duminică, din câte îmi amintesc că mi-a spus Maica. Știi ce se spune despre oamenii născuți în zi de Sărbătoare? Că vin un har special și cu un suflet deosebit, că vor suferi mult, dar se vor înălța prin iubire…
Copilăria mea s-a terminat pe la 17 ani și regret amarnic că nu a durat mai mult, chiar dacă azi mă uit la copii de 12 sau 13 ani care practic nu mai sunt copii. Nu voi dezvolta asta fix azi, căci e trist și deprimant. Mă gândesc, însă, de multe ori, că am avut o copilărie minunată, pe care n-aș schimba-o cu nimic, nici cu excursia la Disney la care am visat aproape 20 de ani, nici cu cele mai teribile aventuri de care n-am avut parte. Căci așa cum a fost ea, cu bune și rele, în simplitatea ei infinită, copilăria mea a fost exact ce a trebuit să fie și dacă al meu (potențial) copil va avea măcar așa o copilărie, n-are cum să nu-și amintească și el, an de an, ca de 1 iunie să-și spună La mulți ani, pentru una din cele mai frumoase și speciale perioade ale vieții!
Știu cu exactitate care a fost cea mai frumoasă aniversare a lui de până acum… Și nu mă stresează să știu că nu și-a petrecut-o cu mine, ba din contră, știu cât de importantă a fost acea zi și mă bucur să știu că a avut parte de ea…Ea a fost acu’s cinci ani și greu o să o poată bate ceva… Am rezonat cu ea de la distanță și l-am lăsat să se bucure de un cadou profund, AL LUI!
