Carti, Franta, Travel

Din nou în Provence sau cum îl citim pe Peter Mayle

8 comentarii

Odată cu această recenzie iau o mică pauză de Provence, deşi mă aşteaptă cuminţi Provence pentru totdeauna şi Hotel Pastis, însă mi-am făcut o strategie pentru programul de lectură al verii ce va urma şi aceste cărţi merită citite din iunie încolo. Aşa că azi, vă mai servesc o porţie de Provence asezonată cu felul în care Peter Mayle ar trebui citit, ca imaginea Provence-ului să răsară cât mai clară şi concisă în mintea fiecăruia. Probabil mi se trage din timpul în care lucram pentru teză şi când mi s-a inoculat ideea că pentru o înţelegere mai profundă a ideilor cuiva e bine să-l citeşti cronologic.

Aşadar, britanicul Peter Mayle a devenit cunoscut datorită cărţilor sale despre regiunea Provence din sudul Franţei, unde chiar şi la ora actuală trăieşte împreună cu soţia, în Luberon, mai exact în Lourmarin, din momentul în care a dat ploaia londoneză pe zilele însorite din idilica Provence. În primul rând, aprecierea imensă de care se bucură cred că se datorează în mare parte tocmai faptului că un englez autentic, născut, crescut şi format pe meleaguri stricte şi deloc boeme din Anglia conservatoare, devine localnic în patria lui La vie en rose şi a prânzurilor care durează două ore. Contrastul imens dintre cele două culturi dă savoarea cărţilor sale, iar pe el îl transformă în cel mai adulat scriitor când vine vorba despre această regiune.

Eu una mi-a dorit să citesc cărţile plasate în Franţa de sud în ordinea în care au fost scrise, dar nu ştiu din ce motiv m-am apucat să le citesc din auzite şi astfel că m-am trezit citind întâi Un an bun, apoi Un an în Provence şi acum tocmai am terminat Din nou în Provence, când de fapt ordinea era cu totul alta. Aşa că, via Wikipedia, vă arat şi vouă cum trebuia să mă apuc de ele corect, deşi unele nu sunt traduse la noi… încă.

  • A Year in Provence (1990)
  • Toujours Provence (1991)
  • Hotel Pastis (1993)
  • A Dog’s Life (1995)
  • Anything Considered (1996)
  • Postcards from Summer (1996)
  • Chasing Cezanne (1997)
  • Encore Provence: New Adventures in the South of France (2000)
  • Bon Appetit: Travels Through France With Knife, Fork and Corkscrew, also published as French Lessons: Adventures with Knife, Fork, and Corkscrew (2002)
  • A Good Year (2004)
  • Confessions of a French Baker (2005)
  • Provence A-Z (2006)
  • A Good Year: Portrait of the Film based on the Novel by Peter Mayle (2006)
  • The Vintage Caper (2009)
  • The Marseille Caper (2012)
  • The Corsican Caper (2014)
  • The Diamond Caper (2015)

Şi acum câteva cuvinte despre cartea Din nou în Provence.

Vă pot spune că în primul rând este extrem de asemănătoare cu Un an în Provence, însă după părerea mea este mult mai bună şi chiar mai savuroasă. Cel puţin eu am râs cu mai multă poftă acum la a doua decât la prima, poate şi pentru că deja m-am familiarizat cu stilul şi pentru că am trecut oarecum de mica dezamăgire provocată de faptul că eu am crezut că Un an în Provence este o carte mult mai “despre Provence şi ce poţi vizita pe acolo” şi mai puţin “despre cât de mult mănâncă francezii” :)

Ei, acum am ştiu cum stă treaba, am ştiut la ce să mă aştept şi a fost mult mai bine. Poate şi autorul trecând deja prin filtrul primelor cărţi despre Provence şi-a mai şlefuit stilul şi a oferit ceva şi mai bun şi mai încântător. În plus, aceasta este cartea în care se pare că autorul îşi pune şi întrebări referitoare la meseria sa de scriitor şi la cât din ceea ce trăieşte acolo în sud, poate oferi cititorului. Nu pot să nu menţionez şi cât de simpatice mi se par descrierile sale referitoare la asaltul fanilor în urma scrierii primei sale cărţi.

Astfel că despre meseria de scriitor află că: ceea ce face ca viaţa de scriitor să fie demnă de trăit este satisfacţia de a descoperi că ai reuşit să oferi câteva ore agreabile unor oameni pe care nu-i cunoşti :) Mi se pare fabuloasă şi totodată simplă concluzia lui Peter Mayle şi această afirmaţie m-a adus prin puţine cuvinte mai aproape de el ca scriitor. M-am contopit cu această carte mult mai mult, am simţit-o mult mai a mea, de parcă trăiam o experienţă personală, în fond şi la urma urmei tocmai această caracteristică face ca o carte să îţi placă de 10 ori mai mult decât în mod normal.

La fel ca şi sora mai mare, Din nou în Provence, nu propune o acţiune şi nici măcar o poveste în sine ci frânturi din viaţa autorului şi a soţiei sale: de la Concertul lui Pavarotti în Orange, până la adoptarea unui nou căţel sau noi “lecţii” despre gastronomia franceză, adulată până la obscen de toţi ai zonei. Toate acestea fac ca tabloul perfect al celei mai fotografiate zone a Frantei, după Paris, să constituie o lectură lejeră, dar foarte educativă, la limita dintre ghid turistic şi cartea de bucate, să fie pe buzele tuturor celor care adoră cartea de călătorie, sau adoră pur şi simplu să citească despre un anumit stil de viaţă.

Deci aşa cum vă spuneam, cred că iau o pauză de la Peter Mayle, până pe la vară, las să se sedimenteze cele două cărţi, muntele de informaţii, toate noi, despre Provence şi las numai mirosul de levănţică să mă poarte şi pe alte meleaguri… literare.

Bloguri & Blogging, Food, Franta, Travel

Cultura cafenelelor

8 comentarii

Săptămâna asta, aproape că nu a fost dimineaţă în care să nu mă inspire o imagine cu o cafenea din Paris. Recunosc, foarte reconfortantă a fost această inspiraţie. Totul a pornit de la o discuţie avută sâmbăta trecută în timp ce ne plimbam cu musafirii prin oraş. Concluzia la care am ajuns este că până în prezent românii nu au aşa numita “cultură” a cafenelelor şi a teraselor (deşi a teraselor o mai dregem cumva pe timp de vară), însă cea a cafenelelor este departe, foarte departe de mentalitatea noastră.

Nu are sens să vă povestec eu acum cât de ataşaţi sunt francezii şi italienii de cafenelele lor, dintre ei ştiind că francezii le divinizează chiar, fac parte din viaţa lor de zic cu zi fără excepţie, în Franţa şi cu precădere în Paris, cafenelele au devenit în timp adevărate obiective turistice, nu ai văzut Parisul dacă nu ai intrat în barem câteva cafenele.

Eu recunoscc că data trecută în Paris am intrat de nevoie (gen cappuccio sau croissant) în două cafenele mai puţin celebre pentru că la acea vreme nu ştiam de fapt care este treaba cu ele. Mi se păreau drăguţe şi cochete şi mi se păreau asaltate şi fotografiate mai ceva ca podurile peste Sena, dar odată întoarsă de acolo am realizat că am făcut o gafă în programul meu de turist avid după nou în oraşul luminilor şi am uitat de marea dragoste locală: cafenelele pariziene aşa cum există ele din vremea marilor creaţii. Tocmai de aceea, cu frustrarea că românii nu le au cu acest gen de localuri şi tocmai că nu am apreciat valoarea lor atunci când am avut şansa, data viitoare în Paris, cafenelele se vor afla printre principalele puncte de atracţie, nu le voi rata, aşa că mă documentez din cele mai bune articole de acest gen scrise pe la noi.

1. Vulpitza, îndrăgostită de Paris, ne-a scris 3 articole despre cafenelele pe care le adoră ca o adevărată localnică ;) Cafe de Flore, Cafe Des Deux Moulins şi Laduree.

2. Fetele de la Viajoa ne propun un slalom prin Parisul cu miros de cafea proaspătă…

3. În ghidul unei vacanţe romantice la Paris, turistul prin Europa ne propune un tur prin cafenelele intime ale Parisului.

Citiţi, savuraţi şi nu uitaţi unde trebuie să vă opriţi atunci când ajungeţi în oraşul luminilor şi al… cafenelelor ;)

Foto

Bloguri & Blogging, Carti, Franta, Travel

Provence: O carte, un film, un blog, un ghid, o iubire…

11 comentarii

O mare, mare nebunie îmi populează gândurile din primul moment în care nişte imagini (şi nişte cuvinte şi mai apoi omul din spatele acestora) mi-au neliniştit într-un sens atât de plăcut fiinţa, pentru totdeauna. Firesc şi fără nicio urmă de încăpăţânare, Provence a intrat în mine şi nu cred că va ieşi, nici după ce o să ajung acolo (nu ştiu când, căci ai nevoie de măcar 2 săptămâni sau cel puţin eu măcar de atâta aş avea nevoie).

A început deci cu blogul dedicat Provence-ului, a continuat cu un ghid care să mă facă să visez de-a binelea plănuind o vacanţă pe zile, a urmat cartea Un an în Provence a lui Peter Mayle, iar cireaşa de la tort a fost filmul A Good Year cu Marion Cotilard şi Russel Crowe (asta după ce citisem în 2010 cartea cu acelaşi nume, dar nu mă cucerise definitv ca şi filmul, poate şi din cauză că filmul a venit ca o “incununare” a nebuniei care mă pornise).

Dacă blogul mă face să visez de fiecare dată când îl citesc şi o fac des, mai ales şi mai ales când mă simt aiurea, deprimată şi obosită de făcut numai planuri, dacă filmul m-a entuziasmat peste măsură într-o duminică după amiază când s-au aşternut peste oraş ultimii fulgi de anul acesta, dacă ghidul stă acolo cuminte şi aşteaptă să fie răsfoit la faţa locului, cartea lui Peter Mayle în schimb, a stârnit în mine desăvârșit, ideea că poate mai este un singur loc în Europa pe care să-mi doresc să-l văd mai mult ca şi Coasta Amalfi şi acela este Provence-ul. Cartea nu este genială, nu este o capodoperă şi nici pot zice că este cea mai bună cartea de gen pe care am citit-o, dar pentru cineva care i-a înebunit pe toţi cei din jur cu Provence-ul, cartea este lectură obligatorie. În plus este comică şi tonică, povesteşte cu foarte mult umor despre viaţa unui cuplu de englezi care au hotărât să-şi ia o locuinţă şi să trăiască un an în Provence (din ianuarie, până în decembrie). Cuplu este format chiar din autor şi soţia lui, iar acel an în Provence le schimbă viaţa pentru totdeauna, aşa cu  putem vedea din continuările cărţii (Din nou în Provence şi Provence pentru totdeauna), pe care tocmai le citesc.

Dacă ai vreo îndoială referitoare la faptul că Franţa nu ar fi raiul gurmanzilor şi al acelui joie de vivre, atunci cartea britanicului Peter Mayle cu siguranţă te va face să nu mai ai nicio îndoială. Dacă mai ai vreo îndoială asupra faptului că francezii sunt cei mai comici locuitori ai Europei, sau dacă te mai îndoieşti că lanurile de lavandă arată ca în vederi, ori mistralul chiar este cel mai răutăcios vânt posibil, cartea aceasta îţi va demonstrata tot ce trebuie demonstrat despre Provence.

Întrebarea este desigur, când merg, iar răspunsul este evident, nu știu, din cauza… atâtor alte cauze. Ce fac până atunci în afară de a jerpeli ghidul acela de care v-am zis şi în afară de intra obsesiv pe blogul minunat pe care îl recomand din suflet oricui are o zi fără ţintă, ce fac? Păi în primul rând mi-am mai achiziţionat de la DeAgostini un număr din colecţia În jurul lumii, numărul despre Provence: Un ţinut pitoresc şi nu am găsit până acum momentul potrivit ca să-l văd, căci îmi trebuie linişte, pace, niciun alt gând care să tulbure şi o dispoziţie care să mă facă să sorb fiecare imagine, altfel nu vreau să-i stric farmecul.

Şi tot până atunci, Provence pentru mine va reprezenta la modul superlativ Toscana Franţei, o Toscană care sper să mă uimească la faţa locului mai mult chiar decât Toscana Italiană a reuşit să o facă, iar asta e greu. Deci cum să procedez cu o iubire de genul acesta: să o alimentez ca să nu moară, dar să nu o supraevaluez ca să nu mă dezamăgească?!?

Filme, Franta

Recomandări pelicule filmate la Paris (sau prin Franța)

10 comentarii

Uite că deși am avut senzația că am văzut mai multe filme a căror acțiune se petrece la Paris sau prin Franța, mi-am dat seama că lista mea este cuprinsă doar din 5 astfel de filme (no comment, dar jur că am crezut că sunt mai multe). Așa că vin să vă întreb pe voi de altele, căci știu că sunt foarte multe, chiar mai multe decât cele filmate prin Italia (am scris despre câteva dar de atunci am mai văzut altele, s-au mai strâns așa că în curând vin cu listuța mea). Însă din cele filmate pe la Paris, le-am văzut doar pe următoarele:

Everyone says I love you (1996) în regia lui Woody Allen, o comedie romantică partly musical, foarte potrivită pentru nostagicii după Paris și mai ales pentru cei care-l apreciază pe Woody Allen, este un Classic Woody ;)

Last Tango in Paris (1972) regizat de Bernardo Betolucci având-ul în rolul principal pe Marlon Brando. Tot ce îmi amintesc este că eram prea mică ca să-l gust, este un film greu și tratează un subiect foarte incitant. Știu doar că rolul jucat de Maria Schneider a fost unul care mai mult sau mai puțin i-a marcat și distrus în egală măsură cariera, a afirmat că nu mai poate juca niciun alt rol după cel din Last Tango in Paris și la o simplă căutare pe IMBDb o să observați că ea nici nu a mai avut cine știe ce roluri după acesta. Trebuie să-l revăd.

Amelie (2001), ufff… filmul ăsta nu mai are nevoie de nicio prezentare, este un film emblemă a Parisului, nu că nu ar fi avut savoare Parsiul până la acest film, dar după el, parcă a mai căpătat puțină. Scrisesem la un moment dat despre el :)

Before Sunset (2004) continuarea celebrului Before Sunrise, dar despre amândouă am scris aici.

Ratatouille (2007), probabil cel mai simpatic desen animat despre Paris și despre obiceiurile sale, savuros și de neratat. Cred că l-aș mai vedea odată, cu tine :)

O listă cu filme franțuzești bune am găsit și aici, de foarte multe nu știam :D

Franta, Travel

Târgul de Crăciun de la Montpellier (Franța)

5 comentarii

Tocmai când mă pregăteam să spun că eu n-am fost niciodată la un târg de Crăciun mi-am amintit că se pregătea unul la Montpellier în 2009, pe când eu mă pregăteam să vin acasă. Cu toate acestea am “prins” câteva zile de târg și țin minte că mi se părea ciudat târgul acela mai ales când vedeam micile tarabe și bradul “futurist” pe timpul zilei lângă palmierii încă verzi :) Nu se potriveau parcă unele cu altele. Poate tocmai de aceea nu mi s-a părut un târg de Crăciun în adevăratul sens al cuvântului, ca cele din Austria de exemplu. După mine târgul de Crăciun trebuie să aibă miros de zăpadă nu unul de început timid de primăvară.

Cu toate acestea am verficat pe Picasa sa văd dacă nu am pus poze de atunci și am fost surprinsă să observ că nu am pus nicio fotografie din acele ultime zile de Franța :D Probabil eram prea nerăbdătoare să ajung acasă (drept e că mi-a fost răsplătită așteptarea atunci cu muuultă zăpadă la întoarcerea în țară). Scotocind puțin prin arhivă am dat peste două imagini drăguțe și dacă tot am văzut că se “poartă” târgurile de Crăciun în perioada asta, am decis să vi le arat și vouă cu o ușoară părere de rău că nu am mai multe detalii despre acest târg și despre Montpellier-ul îmbrăcat de sărbătoare. Eh… poate data viitoare, nu? Până atunci mă delectez cu toate articolele despre aceste minunate târguri de pe blogurile de travel de la noi. Voi ce târg nou ați mai văzut?

Data viitoare, Franta, Travel

Ce voi face în Paris data viitoare

10 comentarii

După cum mulţi dintre voi ştiu, acum doi ani am fost şi eu pe la Paris, mare bucurie mare, era un vis devenit realitate. Am stat vreo 6 zile în capitala Franţei şi încă de pe atunci mi-am dat seama că am stat puţin şi am văzut puţine şi încă de pe atunci ştiam că trebuie să revin… dar de data aceasta cu temele făcute.

Aşa că într-o zi mi-am dat seama că există o mulţime de locuri de văzut şi lucruri de făcut dacă mă voi întoarce. Aşa s-a născut lista mea cu ce NU am văzut şi făcut în Paris. După ce o veţi citi o să vă întrebaţi păi, frate, ce ai văzut şi făcut atunci? (aruncaţi un ochi în secţiunea Franţa, sau mai asteptaţi că poate, poate, o să mai scriu ceva despre Paris-ul văzut de mine).

To do next time in Paris:

Să văd pe timp de zi curtea interioară a muzeului Louvre (din păcate data trecută am ajuns seara la muzeu şi m-am bucurat 3 ore doar de interiorul său)

Să ajung la Muzeul Orsay, despre care foarte multă lume spune că este chiar mai frumos ca şi Louvre-ul.

Să traversez într-o plimbare de seară podul Alexandru, când toate luminile sunt aprinse. (l-am traversat, numai că ziua)

Să urc în turnul Montparnasse, de unde se obţine cea mai frumoasă panaroamă a Parisului, care include şi Turnul Eiffel.

Să iau o cină romantică plimbându-mă cu Bateaux Mouches pe Sena cea frumos curgătoare. (de plimbat m-am plimbat, dar cină n-am luat)

Să ajung pentru o seară măcar în faţă la Moulin Rouge şi măcar să-mi imaginez un french can-can.

Să merg la picnic în Jardin de Luxembourg în cea mai frumoasă zi cu soare din an. (de fost am fost, dar nu era timpul favorabil pentru picnic)

Să beau cu naşa un cappuccino cremos in Cafe des deux Moulin, unde s-a filmat celebrul Amelie. (din păcate nu a fost să fie cu Nașa) :(

Să pap macarons de toate culorile chiar de acasă de la mama lor.

Şi nu în ultimul rând să ajung la Versailles, ştiu că asta nu e chiar Parisul, dar multă lume ajunge acolo printr-o vizită la Paris. (am văzut doar Grădinile, aglomerația la Palat fiind de nedescris)

Foto

Franta, Italia, România, Travel, Ungaria

Top 5 orașe eclipsate

5 comentarii

Vi s-a întâmplat să ajungeți undeva intr-un oraș și să realizați că pe cât este de frumos pe atât este de puțin prezent în preferințele de călătorie ale oamenilor? Dacă răspunsul este da, atunci cu siguranță vă aflați într-un oraș eclipsat de un altul “foarte turistic” aflat prin apropiere. Mi s-a întâmplat de câteva ori și nici nu am știut dacă să mă bucur sau nu, adică pe de-o parte ziceam că este bine că nu mă sufoc de turiști pe de alta îmi părea oarecum rău pentru turiști că nu știu ce pierd bulucindu-se în locurile arhicunoscute fără să arunce un ochi prin împrejurimi. Azi m-am hotărât să vă arat 5 astfel de orașe în care am avut plăcerea să ajung și să constat că lumea nu prea a auzit de ele, căci e prea ocupată să se calce în picioare în altă parte.

5. Gyula (Ungaria) este un orășel mic la granița cu România care îți apare în cale imediat ce ai trecut de Vărșand. Se află în imediata apropiere a mai marelui Bekescsaba care are mall-uri și alte grozăvii (deși nici măcar ala nu e chiar așa de mare, însă multă lume a auzit de el). De Gyula, au auzit mai repede numai cei din vest care imediat după ’90 au mers la cumpăraturi “la unguri”, dar nici măcar ei nu știu exact cât de frumușel este orășelul și câte posibilități drăguțe de petrecere a timpului liber oferă. De exemplu orașul este străbătut la fel ca și Ineul de Crișul Alb, are un castel mare care poate fi vizitat și o mulțime de băi termale unde în mare parte arădenii și bihorenii își petrec weekend-urile. Orașul are de asemenea mai multe piețe publice foarte atrăgătoare și according to wikipedia a doua cea mai veche cofetărie din Ungaria.

4. Târgu Mureș (România) este un oraș care din motive care poate ne vor rămâne pe veci necunoscute nu beneficiază de multă atenție din partea turiștilor, chiar dacă este unul dintre cele mai cochete orașe ale țării. Simbolul orașului este fără îndoială Palatul Culturii, însă dacă este să treceți prin oraș vă recomand să vizitați tot centrul, să vă plimbați în Piața Trandafirilor și să vă odihniți în unul din parcurile curate și foarte verzi din oraș. De semenea o vizită la Cetatea medievală nu ar strica (aici trebuie să revin și eu că dățile trecute nu am intrat).

3. Beziers (Franța) ca mai toate orașele din regiunea Longuedoc-Roussillon nu beneficiază de suficientă promovare căci toată s-a îndreptat asupra Coastei de Azur din imediata vecinătate. Însă poate dintre toate Beziers este cel mai puțin promovat. Situat pe râul Orb cu niște poduri fantastice construite peste el, cu un apecduct de pe vremea romanilor, orașul este vegheat de sute de ani de o catedrală absolut superbă aflată pe o colină, St. Nazaire. În plus centrul, construit cumva în pantă, aduce cu satele de pe Riviera di Levante. Ar mai fi absolut necesar de vizitat Le Plateau des Poetes, un parc superb, plin de fantâni și evident statui ale poeților.

2. Padova (Italia) se află la 15 minute cu trenul de Veneția și la oră de Verona. Să mai continui sau deja vă dați seama în ce companie există? Cu toate acestea orășelul cunoscut mai ales datorită Universității și Grădinii botanice universitare, cea mai veche din Europa, m-a fermecat într-o duminică după masă când piața centrală Prato della Valle era liberă și extrem de frumoasă. Numai bine a fost să mă pot bucura de ea în acest fel gândindu-mă cât de tare m-aș fi sufocat exact în acele momente la Veneția de exemplu. Ca și must see ar mai fi Basilica St. Antonio și Baslica St. Giustina.

1. Palavas les Flots (Franța) este o stațiune superbă la marea Mediterană care nu va fi niciodată apreciată la justa valoare atâta timp cât cei mai mulți cred că sudul Franței = Coasta de Azur. Am simțit o oarecare tristețe vis a vis de acest aspect, dar știam că nu am cum să-l schimb. Oricum eu am scris foarte mult despre această destinație pe unde am apucat în speranța că pot schimba ceva, dar nu știu ce am reușit sau nu. Tot ce am reușit să fac e sa-mi alimentez mie dorul și dorința de a ajunge din nou acolo.

Toate aceste orașe consider că ar putea fi mai promovate și mai vizitate, dar cu siguranță mai există multe altele la fel de nedreptățite, de aceea transform articolul într-o leapșă și vin să-i întreb și pe alții dacă ne mai pot da exemple de astfel de orașe. Aștept articole de la: Vulpitza, Alicee, Ioana, Vertange și Lumea Mare … și evident de la toți cei interesați de subiect (vreau link după).

Close Menu