La pas prin Los Angeles (rânduri și gânduri)

Niciodată nu mi-a ieșit atunci când l-am pus să scrie despre călătoriile pe care le face fără mine (noi) happy Deși ar trebui să recunosc totuși că s-a mobilizat cu Kazahstanul și mai ales cu China. Și Doamne ce departe par acele călătorii! Despre “pelerinajele în State“, cum le zic eu, a fost mereu cam scump la vorbă, așa cum ar trebui orice om să fie atunci când chiar face o incursiune prin locuri de suflet. Și totuși, de data aceasta, fără să spun eu nimic, am primit de la peste 10.000 de km depărtare, rânduri dintr-o zi bine petrecută. A ales și poze, a dat și amănunte, ce mai, m-am trezit efectiv peste noapte cu un articol de toată frumusețea ce ar face poftă oricui de o călătorie îndepărtată. N.B. Între timp s-a întors și desigur ar mai avea povești, tolba e plină, dar lăsăm surprizele să se întâmple, că așa-i frumos.

Los Angeles poate părea un oraș intimidant, dar asta nu înseamnă că nu putem petrece o zi plimbându-ne prin Downtown și să ne bucurăm de ceea ce are să ne ofere cel mai mare oraș american de pe coasta de vest.

Eu am început ziua cu o cafea la Cafe Gratitude, plasată la marginea cartierului Little Tokyo, aproape de intersecția South Santa Fe Avenue cu East 3rd Street (de fapt motivul pentru care am început de aici a fost faptul că fix lângă cafeneaua respectivă se află a Shop Called Quest, unul din comicbook store-urile pe care aveam de gând să le vizitez, dar a fost în același timp un bun punct de plecare pentru periplul prin Downtown LA).

De aici am pornit la pas pe South Santa Fe Avenue spre nord, până la intersecția cu East 1st Street. După ce am urcat niște trepte să ajung pe stradă, am luat-o în direcția zgârie-norilor și am intrat în cartierul japonez, sau Little Tokyo, cum ziceam mai sus. Populația de origine japoneză este numeroasă în Los Angeles (încă de la începutul secolului XIX), iar aici m-am simțit ca într-un episod din serialul The Man in the High Castle (deși știu că acolo era vorba despre San Francisco). Nu a durat mult și mi s-a făcut foame după espresso-ul dublu de mai înainte, așa că am intrat la Daikokuya, pe East 1st Street, asta pentru că se lăudau în vitrină cu cel mai bun ramen din zonă și parcă aveam poftă de ramen. Intru și toate mesele pline, așa că o chelneriță dolofană și cu ochi oblici îmi face semn să mă așez la bar. Trag un scaun și mă așez cu fața spre maeștrii bucătari, în miresme de bucătărie exotică, ale cărei condimente probabil că nici nu aș ști să le pronunț. Comand așadar un bol de ramen, să vedem despre ce e vorba în poveste și o Cola rece, cu gheață. Poate că îmi era mie foame, dar supa a fost absolut delicioasă, deși habar nu am cum au făcut-o și ce au pus în ea. Am recunoscut doar un ou fiert tare și marinat, ceapă verde și ceva felii de carne de porc (care n-a fost prea gustoasă). Una peste alta, mâncare bună, local plin, atmosferă specific japoneză, plata doar cash (scria mare de la intrare). Mulțumit și cu burta plină, pornesc mai departe.

Intrarea în cartierul Little Tokyo

După doar câțiva pași ajung în fața vitrinei magazinului Fugetsu-Do, considerat cel mai vechi local din Los Angeles, deschis în 1903. Nu pot să nu intru, iar înăuntru văd o mulțime de chestii colorate, în mare parte dulciuri. Cum nu am pretenția că mă pricep la dulciurile japoneze, am comandat vreo 4 bucăți așa după culori, care arătau mai interesante, cam cum fac când ajung pe la Cofetăria Capșa de pe Calea Victoriei din București, deși acolo cât de cât îmi dau seama ce înseamnă ingredientele. Împachetez 3 bucăți și una o iau în mână, îmi zic că merge bine după ramen. Semăna cu un fel de rahat turcesc la consistență și mai avea și ceva umplutură. Nu e chiar ca o amandină, dar dacă asta e specific local aici nu comentez și merg mai departe, pe East 1st Street, până dau de South Spring Street, unde fac stânga. Trec între timp pe lângă primărie și mă gândesc că poate aici avea biroul Arnold, apoi îmi aduc aminte că a fost guvernator al Californiei nu primar în LA și merg mai departe.

Fugetsu-Do — cel mai vechi local din Los Angeles, deschis în 1903

Am mers o vreme pe South Spring Street, până am ajuns la West 5th Street, am făcut dreapta și imediat acolo e intrarea la unul din cele mai mari anticariate pe care le-am văzut vreodată: The Last Bookstore. La intrare mă roagă să le las rucsacul și mă supun, după ce-mi iau totuși pașaportul la mine, ca să fiu sigur. Și încep să mă mișc haotic printre rafturile de cărți. Mă prind repede că nu-i pentru mine aici (muzică, film, ficțiune modernă, poezie) și găsesc treptele care duc la etaj. Ei bine, aici la etaj, cum să vă spun, mă învârteam cu gura căscată în jurul raftului cu cărți Star Trek și tot socoteam câte mai poate îndura bagajul meu și dacă va depăși sau nu kilogramele limită impuse de Lufthansa (în cameră mai aveam 5 cărți, format mare, cartonate). But hey, astea cu Star Trek sunt mici și ușoare și au preț de $3, așa că-mi iau Relics și The Final Frontier, pentru că de ce nu, lasă că mă descurc eu pe aeroport cumva, nu ar fi prima dată când vin cu cărțile în brațe din SUA. După care urma secțiunea de alte SF-uri, istorie, istorie americană, istoria războaielor mondiale. Au și canapele și semne care te roagă să nu stai mai mult de o oră. Mă fac comod pe o canapea din piele uzată și îmi caut următoarea destinație. Dacă aveți nevoie de toaletă, trebuie să lăsați un act de identitate în schimbul cheii și deși nu-mi las de obicei pașaportul nesupravegheat, am făcut o excepție de data asta happy

The Last Bookstore — un anticariat fabulos

După ce am plecat din anticariat cu doar cele două cărți, am luat-o la dreapta pe South Broadway. Da, știu că mă întorc înapoi, dar e o stradă cu un nume care te invită să te plimbi pe ea. Și bine am făcut, pentru că am ajuns la Bradbury Building, iar peste drum de ea e Million Dollar Theatre, două clădiri care arată drăguț. Continui pe South Broadway și ajung în Grand Park, unde îmi trag sufletul pe o bancă. Pe aici pe lângă parc era și Cathedral of Our Lady of the Angels, dar nu e ce mă așteptam eu să fie, așa că nu am prea insistat (deși ulterior am văzut pozele din interior și mi-a părut rău că nu am intrat, trebuia să intru, voi să nu faceți ca mine).

Grand Park, norii au ajustat ca lumina să fie excelentă în acest cadru

De aici, la pas, pe South Grand Avenue, spre zgârie nori. Iubitorii de artă au The Broad pe dreapta și Museum of Contemporary Art pe stânga (ambele cu intrare gratuită), dar eu aveam alte planuri.

Priveliște din California Plaza

Printre zgârie-nori e California Plaza, unde vă puteți bucura de priveliște și de unde se poate coborî exact în fața Grand Central Market, fie pe scări, fie cu un funicular, Angel Flight Railway. Eu am ales funicularul, nu neapărat din lene, dar ca să câștig ceva timp. Un drum cu el costă $1 sau, dacă aveți TAP Card pentru transportul în comun, doar $0.5 și în câteva minute sunteți jos pe South Hill Street.

Grand Central Market, unde se poate mânca bine și divers

A trecut ceva vreme de la ramenul din Little Tokyo, așa că numai bine s-a nimerit Grand Central Market în drum. Aici o agitație colorată, reclame luminoase și mirosuri care mai de care mai atrăgătoare. Nu neapărat că eram sătul e tacos, dar din dorința de diversificare, am ales un deli, unde am comandat o bere cu ghimbir și un sandwich cu corned beef, brânză, varză acră și castravete murat și salată coleslaw lângă (nu știu cum să traduc în românește corned beef). Sunt două motive pentru care am comandat așa ceva: nu găsesc tipul ăsta de sandwich pe la noi și când îl găsesc prin SUA îmi aduc aminte că e tipul de sandwich pe care John Young l-a strecurat pe ascuns în buzunarul pantalonilor costumului de astronaut, în prima misiune Gemini cu echipaj la bord.

Așa, cu burta plină, ies pe South Broadway și merg până la intersecția cu West 5th Street, acolo e Pershing Square, de unde iau metroul (linia roșie sau purpurie, nu contează) până la stația 7th Street/Metro Center, de unde trebuia să schimb cu linia E (Expo), doar că încurc platformele și iau din greșeală linia albastră. Unele linii au și litere asociate, altele doar culori, iar E- Expo era de un albastru deschis, în timp ce linia albastră e de un albastru închis și ambele pornesc din aceeași stație, au un traseu comun, după care diverg. După vreo 5 stații îmi dau seama că sunt pe linia greșit, cobor, iau metroul în direcția opusă și ajung iar la 7th Street/Metro Center, mă învârt vreo 10 minute până găsesc peronul corect și în cele din urmă pornesc pe linia E (Expo, albastru deschis) spre Downtown Santa Monica.

Santa Monica, văzută de pe Santa Monica Pier

Metroul face cam o oră, pentru că de fapt nu e metrou, iese la suprafață imediat și se mișcă destul de greoi, dar într-un târziu ajung la Santa Monica și mă îndrept spre plajă, cu jumătate de oră înainte de apus. Bineînțeles că merg pe Santa Monica Pier, împreună cu alți mii de oameni. Aici, dacă nu aș fi încurcat liniile de metrou, aș fi avut timp să mănânc la Bubba Gump Shrimp, ca Forrest Gump, dar am preferat să-mi exersez talentele artistice și să fac poze la apus, împreună cu alți mii de oameni. De aici se pot închiria trotinete electrice, prin aplicațiile Uber sau Lyft, cu care puteți ajunge la Venice Beach, dar eu nu am mai făcut asta pentru că începea să se întunece și cam trebuie să vezi marcajele de pe drum, pe unde ai și pe unde nu ai voie cu trotinete, așa că am preferat să merg înapoi spre LA și spre cameră. Și ar mai fi fost lucruri de făcut și de văzut prin Santa Monica, dar ziua de apropia de final, din păcate.

În total, ziua de azi a însemnat cam 17500 de pași, adică ceva mai bine de 12 kilometri de mers pe jos, nu-i rău deloc.

Va urma? happy

You may also like

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.