L’Auberge Espagnole şi alte filme pentru călători

În primul rând, ce înseamnă filme pentru călători, pasionaţi de călătorii etc? După mine, înseamnă filme a căror acţiune fie popune o temă de travel (asta nu-s chiar aşa multe), fie un film, plasat (filmat) într-un anumit loc, loc care apare destul de consistent în film, oraşe sau zone pe care le poţi vedea în toată splendoarea lor fără să urmăreşti un documentar.

Aşa se întâmplă în cel mai recent film văzut; L’Auberge Espagnole (2002), unde faptul că filmările şi acţiunea au loc la Barcelona, te face să ai impresia că oraşul este personajul central al filmului. Nu am văzut niciodată Barcelona aşa de bine ca în acest film. Pe lângă asta, filmul este o comedie spumoasă (poate aţi mai auzit de el sub denumirea Euro-Mix), despre un grup de adolescenţi de prin toată Europa plecaţi cu o bursă Erasmus la Barcelona… şi de aici să te ţii bine prin ce situaţii trec. Foarte faină aventură şi foarte “umană”! În plus mai ai şi imagini extraordinare din Paris (filmul este franţuzesc până la urmă, făcut de un francez cu actori în majoritate francezi şi este desigur în franceză). Recomandarea merge exact spre: Luci şi Cosmin, (Luci ştiu sigur că îl va aprecia dacă îi spun că e făcut în stilul Eurotrip, doar că este mult mai bun), dar şi pentru mare îndăgostită de Barcelona, Cătălina :) A! şi pentru Cami, care urmează să plece acolo, era să uit :D

Apoi cu lista în faţă vă mai recomand câteva filme de acest gen, mai ales că se apropie un weekend cu vreme schimbătoare (după alte 30 şi de grade, la Cluj cică va ploua, să vedem totuşi…)

De Il Postino am povestit recent, filmat în Sicilia şi foarte pe placul meu, de Amelie  cu Parisul în toată splendoarea, v-am povestit, însă nu cred că am zis nimic de The Talented Mr. Ripley (1999), un film din categoria grea, un film foarte bun, filmat la Roma, San Remo, Coasta Amalfi, Veneţia (wow, wow, wow). Un thriller care cu siguranţă vă va tulbura, pe mine m-a ţinut cu sufletul la gură şi cu nervii întinşi maxim pâââână la finalul celor peste 2 ore. În caz că nu l-au văzut, recomandarea se duce către Liliana, Iulian şi Ioana.

Tot din categoria Paris Forever! mai recomand Intochables (2012), Midnight in Paris (2011), Paris J’taime (2006) şi 2 Days in Paris (2007). Toate merg în calup către Andreea, care ştiu cât de mult vrea să ajungă în capitala Franţei. Şi mai am o listă scurtă făcută anul trecut, poate vă inspiraţi şi din ea.

Cine vrea în Grecia, mâna sus! Pentru voi recomand Mamma Mia filmat în superbele insule greceşti şi cântat de la început până la sfârşit pe ritmurile şi versurile legendarei ABBA. Deşi cred că l-a văzut mai toată lumea de pe aici, totuşi îl recomand lui Cris-Mary şi Aliceee. Şi tot pentru ele My life in ruins, filmat tot la greci cu preponderentă la Atena.

Grbavica [Sarajevo, my love] (2006), nu poate să se îndrepte decât către Dia şi către Anca, pentru că una tocmai se pregăteşte să plece pe acolo, iar cealaltă are o pasiune imensă pentru Balcani. Filmul multipremiat este filmat la Sarajevo şi propune o temă serioasă şi profundă, nu e doar un film de weekend, atenţie! Hmm, cred că şi Anei i-ar place tare mult.

Pe cine să trimit în Italia, împreună cu câteva filme faine? Căci, după ce am întocmit lista asta, am mai văzut câteva de genul Only you (1994) filmat în Roma, Veneţia, Toscana şi se termină la Positano :) Stealing Beauty (1996) după care am exclamat: “dacă nu te indrăgosteşti iremediabil de Toscana după filmul ăsta, eşti pierdut!“, My House in Umbria (2003) care prezintă frumos o regiune despre care se spune că este noua Toscana şi Tea with Mussolini (1999) unul din filmele mele preferate ever, normal TOATĂ Toscana străluceşte în filmul ăsta. Deci într-un cuvânt Toscana :) Adriana, Mirela, Monica… ce ziceţi?

The Way este un film extraordinar despre Camino şi o anumită modalitate de a-l parcurge, aşa că recomandarea fără prea multe cuvinte merge către două fete deosebite care ştiu cu siguranţă că îl vor parcurge cândva: Luiza şi Monica. Sper în secret şi nu prea să îl parcurg şi eu…

Well, last but not least: A Good Year (2006) filmat în Provence care m-a cucerit definitv la fel ca pe Margot, Oana şi TravelGirls, dar zic aşa, nu că l-aţi mai revedea? În plus unii mai norocoşi ca Miki chiar trăiesc pe acolo, iar alţii ca Larisa destul de aproape încât să ajungă cât de curând să vadă pe viu ce am văzut eu în film :)

Pentru alte recomandări, căci mai sunt, consultaţi arhiva filme pe bialog sau topicul Filme de călătorii pe plimbarici.ro. Evident, alte recomandari sunt binevenite :) Chiar mi-aş dori să văd un film care prezintă frumos ţările nordice: Salmi, Kadia, Vladimir, aveţi o recomandare? :D

Vizionare placută şi weekend fain, nu-i minunat să ne urăm weekend fain încă de joi seara?

Toscana în Stealing Beauty

Articolul nr.1000 (+Concurs!)

1.000 articole

5.138 comentarii aprobate (fără spam)

7 pagini

51 de categorii

353 de etichete

362 de fani facebook Bialog

Top 3 articole Bialog (după numărul de vizualizări)

Cea mai frumoasă poezie de dragoste

Cele mai frumoase vorbe de iubire (din cărţi)

Călătoriile mele

***

Uite că am ajuns şi aici! :) Nu mi-am închipuit că o să mă ţină atât “nebunia” cu blogul, vă spun sincer. La finalul lui 2008, când a început povestea Bialog-ului, nu aş fi crezut că 1000 de articole îşi vor face loc aici. Şi totuşi, acesta este articolul cu numărul 1000, ANIVERSAR! Pe bune că sunt mândră!

Vă mulţumesc tuturor celor aţi fost şi sunteţi aici, unii chiar de la început, că aţi citit tot, nu aţi ratat nimic şi m-aţi încurajat să scriu mai mult, mai bine şi mai frumos. Dacă e să-mi recitesc de primele postări mă apucă râsul; cum puteam scrie atunci, acum însă simt şi eu că este altceva… Am evoluat odată cu blogul şi prietenii au continuat să vină. Repet şi de data aceasta că cel mai mare merit al Bialog-ului este acela că a adus în viaţa mea oameni extraordinari pe care altfel poate nu i-aş fi cunoscut niciodată, cine ştie?

Nu puteam lăsa să treacă această ocazie fără să nu o consemnez cumva şi am decis să o sărbătoresc printr-un CONCURS. Câştigătorul va primi din partea mea Ghidul Parisului, Thomas Cookinedita cărticică a lui Mateiu Caragiale, Sub pecetea tainei şi o vedere drăguţă din frumosul meu Cluj. Un cadou mic cu o ocazie mare!!!

Tot ce trebuie să faceţi pentru a intra la tragerea la sorţi, este să deveniţi fani ai paginii Bialog pe Facebook (asta desigur, dacă nu sunteţi deja şi în acest caz săriţi peste această cerinţă) şi să-mi lăsaţi aici un comentariu (cu orice doriţi să-mi spuneţi despre voi, bloguri, net, carţi, filme, călătorii orice etc). O puteţi face începând de acum, până duminică 22 iulie, ora 22. Luni pe 23 iulie anunţ câştigătorul şi public şi mesajul lăsat (asta ca să vă “oblig” să-mi lăsaţi mesaje frumoase) :)

Dragi prieteni, vă aştept să ne citim cu bine, la articolul 1001 şi aşa mai departe ;)

Trei săptămâni în Himalaya

Titlu: Trei săptămâni în Himalaya

Autor: Marius Chivu

Editura: Humanitas, 2012

Nr. pagini: 288, format mare, calitate exemplară!

Preţ: 49 de lei pe librariaonline.ro

O carte cu imagini. Ilustrarea unui vis. Povestea unui popas la marginea lumii. O aventură pe care cei implicaţi nu o vor uita niciodată. Se iau doi prieteni, se discută nişte dorinţe, se doresc a fi depăşite, se socoteşte, se crapă firul în 14 şi mai apoi se hotărăşte: Marius şi Cătălin pleacă în Nepal, aici vor ataca o trecătoarea aflată la o altitudine considerabilă în cei mai înalţi munţi ai lumii. Cea mai înaltă trecătoare din lume: Thorung La. O experienţă, un drum iniţiatic, sute de imagini, cuvinte bine alese, o altă cultură disecată, mult umor… aşa se naşte o carte…

Dacă mi-a plăcut aventura în Himalaya a celor doi români a fost, pentru că ador cărţile de acest gen. Dacă aş avea posibilitatea aş scrie şi eu una, aşa că nu voi comenta de ce cineva alege să-şi povestească într-o carte, povestea de povestit la un vin cu prietenii la bătrâneţe nepoţilor. În plus, eu consider că avem multe de câştigat din asemenea cărţi, cunoaştem locuri noi (prin ochii altora, e drept), atingem culmi prin picioarele lor şi ne stârnim nouă înşine curiozităţi, ne lărgim nouă înşine orizonturi şi poate, poate într-o zi vom pleca şi noi. Da, această carte, ca şi altele asemeni ei, este o relatare. O relatare a fost şi Vând Kilometri a lui Mihai Barbu, o relatare a fost şi Luptând cu iposibilul a lui Mike Horn, o relatare ca multe alte relatări după care te simţi cumva mai bogat şi mai pregătit să pleci la drum. E un câştig, o carte trebuie să fie un câştig, iar asta este.

“Jurnalul călătoriei poate fi citit ca un roman de aventuri exotice. Cartea vorbeşte însă despre forţa curiozităţii, despre tentaţia şi plăcerea de a pleca departe şi a-ţi testa limitele, despre nevoia de aventură, de schimbare totală a decorului şi a obişnuitelor. La sfârşitul calatoriei, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune insignificantă. Pentru că încercarea de a urca acei munţi foarte înalţi înseamnă, de fapt, să cobori foarte mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la plecare nu eşti pe deplin constient. Cartea este şi despre aceste mici revelatii.”

O recenzie absolut frumoasa a acestei cărţi găsiţi aici… aproape că nu mai am ce să-i adaug, mi-a plăcut prea mult cum a abordat-o cititoarea cu pricina. Parcă aş fi scris-o eu, sau mai bine zis, dacă m-aş fi apucat să vă povestesc aşa aş fi făcut-o. Însă dacă vreţi să aveţi completa revelaţie a descoperirii, citiţi recenzia recomandată, după ce aţi parcurs cartea.

Sursa foto+interviu autor

Versailles: o destinaţie supraevaluată?

Am amânat aşa de mult să scriu despre Versailles încât de câteva ori am zis că nici nu am să o mai fac. Versailles m-a dezamăgit puţin şi să ţinem cont că nici măcar nu am văzut castelul în interior. Pentru mine Versailles înseamnă Sala oglinzilor şi Grădinile vestite, somptuoase şi de neratat. Acum recent, când am fost la Paris, am lăsat Versailles-ul pentru ultima zi, nu am fost siguri că vom ajunge, dar am făcut o încercare :) Am ajuns undeva marţi pe la prânz la Versailles şi ne-a întâmpinat cea mai mare aglomeraţie din câte mi-a fost dat să văd. Nu doar că era coadă la bilete, căci şi de aveai bilet cumpărat de pe net, tot trebuia să stai la o coadă inumană să intri în palat. A fost ceva de nu pot să descriu în cuvinte, am avut impresia că este toată China în faţa Versailles-ului.

Acestea fiind spuse, am hotărât de comun acord să nu stăm la acele cozi şi să ne întoarcem în Paris unde aveam lucruri mai bune de făcut… Totuşi am mai zăbovit puţin şi am văzut cum câţiva turişti se îndreaptă spre o altă intrare laterală a castelului, ceea ce se va dovedi că este intrarea la faimoasele grădini de la Versailles. Deci măcar grădinile le puteam vedea, căci aici coada nu era de neconceput. Şi pentru 8,5 euro/persoană intrăm la grădini.

Până să văd aceste grădini le avem in minte pe cele de la Schonbrunn, Viena, grădini care mi se păreau a fi cele mai cele şi care speram să fie detronate de aceste faimoase Les jardins de Versailles. Dar, nu sunt! Adică a fost plăcută plimbarea de două ceasuri prin ele, dar NU a fost ceva care chiar sa mă dea peste cap. Clau, vă spun sincer, a fost chiar dezamăgit de ele cu toate că am prins şi programele acelea muzicale. Eu mă imaginam în rochie cu crinolină, proaspăt întoarsă de la un bal la palat, dar Clau săracu’ nu cred că avea prinţese în minte (cel puţin aşa sper, haha).

Desigur, am făcut poze, ne-am minunat pe acolo de verdeaţă şi lebădă (da, lebădă, una singură), de flori şi oameni de alte orientări sexuale cărora le-am făcut poze (alt moment în care am zis că mare pierdere ca unii băieţi să iubească muuult alţi băieţi, noah… toleranţă ridicată, dar totuşi mare pierdere… pentru fete). OK, să trecem peste :)

La finalul acestei vizite nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva, această destinaţie super, hiper, mega cunoscută, nu este de fapt un loc supraevalut şi într-un declin evident? Cu siguranţă mă voi întoarce la Versailles să văd Sala Oglinzilor, poate o să mi se pară că n-am avut dreptate de data acesta. Poate! Poate pe de altă parte o să intru şi mai adânc în dilemă…

Nu vreau să se înţeleagă din ce am spus eu că nu merită o vizită (ca orice pe lumea asta merită o vizită), însă poate nu ar trebui făcută vizita asta cu aşa mari speranţe şi aşa iluzii că vom găsi Raiul pe pământ în grădinile alea sau chipul gloriei în Sala oglinzilor… Cam asta ar fi.

El cartero y Pablo Neruda (Il Postino)

Tocmai am văzut Il Postino, un film absolut superb din toate (absolut toate) punctele de vedere. Nici nu ştiu exact ce să vă povestesc din el şi pe ce să pun accentul, am râs, am lăcrimat puţin, finalul m-a răvăşit, dar per ansamblu am fost toată un zâmbet cele 105 minute, iar peisajele m-au transportant, unde altundeva, dacă nu pe coastele însorite şi scăldate de marea albastră ale Italiei?!

Povestea este una interesantă şi foarte simplă în acelaşi timp: Mario Ruoppolo, un poştaş simplu de pe o insulă sărăcioasă, dar paradisiacă a Italiei, primeşte misiunea de a livra corespondenţa unui nou locuitor al satului în care el însuşi îşi are reşedinţa. Acest nou locatar, este chiar poetul chilian Pablo Neruda, exilat aici din motive politice. Între cei doi se leagă încet o prietenie frumoasă alimentată de dragostea lui Mario pentru poezie şi mai ales pentru “lumea” metaforelor. Genial momentul în care Mario se întreabă dacă nu cumva lumea noastră este o metaforă a altora!?

Foto

Un om simplu, cu o minte frumoasă şi sentimente extraordinare pentru viaţă şi pentru dragoste, Mario, ajunge la inima marelui Neruda. Povestea este o ficţiune, deşi totuşi te întrebi dacă nu cumva chiar a exista un astfel de om care să-l fi cunoscut pe Neruda aşa cum a ajuns Mario să-l cunoască. O relaţie umană inedită şi foarte boemă, un fel de supravieţuire atât a exilatului politic Neruda, cât şi a unui simplu italian, din Italia anului 1950. Un film despre două vieţi guvernate de poezie, într-un haos politic absolut. Nu-i aşa că am putea visa şi noi la o lege a poeziei în aceste timpuri in care haosul politic domneşte şi la noi? Ar fi sublim, nu? :) Totuşi la baza filmului stă nuvela scrisă de Antonio Skarmeta, Ardiente Paciencia. 

Chiar şi filmul în sine are o poveste demnă de o altă ecranizare. Massimo Troisi, personajul principal (poştaşul Mario), a suferit o operaţie pe cord în timpul filmărilor, mai apoi şi-a revenit, a reuşit să-şi ducă rolul până la capăt, iar la o zi după terminarea filmărilor, a suferit un infarct care i-a fost fatal. Toisi, face un rol absolut fabulos şi înălţător aşa cum ar trebui să fie fiecare ultim rol al marilor actori (vezi Heath Leadger în rolul lui Joker din The Dark Knight, căci asta mi-a venit acum în minte).

Filmul este plasat şi filmat parţial pe insula Salina, din nordul Siciliei într-un peisaj cum nu se poate mai potrivit pentru tema filmului, mi se pare că i se potriveşte atât de bine încât nu mi l-aş fi putut imagina filmat în altă parte, mai ales după ce am căutat informaţii despre Salina, pe internet.

Fie îl iubiţi pe Neruda cu poemele sale extraordinare, fie că adoraţi Sicilia, fie că doar doriţi să urmăriţi un film bun într-o seară de duminică cu vreme caniculară spre schimbătoare, acest film va acoperi toate gusturile de mai sus şi poate va cuceri şi altele. Şi încă ceva: Oscar pentru minunata coloană sonoră!!! O recomandare din inima!

Keep it simple

  • dimineaţa zilei de azi a fost prima după trei săptămâni, când am deschis fereasta şi am zis: E răcoooaaaare!
  • ieri am mâncat cea mai bună îngheţată de anul acesta (asta pentru că nu am fost încă în Italia) la Mozart
  • Mozart este un loc absolut deosebit, un colţ de Salzburg în inima Clujului
  • tot ieri am fotografiat fluturi pe câmpul din apropierea casei, greu şi minunat
  • mi-am amintit că acu’s doi ani am oprit de două ori la Piatra Craiului, în drum spre Ineu
  • iar de atunci s-au întâmplat multe
  • am termiat “Demonii Vântului” şi am ajuns la jumate cu “Jurnalul unui călător boem” (ouch!)
  • duminică seara am revăzut Amelie, iar zilele astea vreau să revăd Ratatouille
  • mi-e dor de mare şi cred că anul acesta n-am să o văd
  • soarele apune printre norii plumburii, potenţând toate culorile de la pământ
  • fix pe 12 iulie anul trecut vă recomandam nişte cărţi
  • şi tot în jurul acestei date abordam o temă destul de asemănătoare
  • m-am plimbat prin Cluj şi prin Floreşti mai mult decât în oricare alt an şi voi continua să o fac
  • am savurat “viaţa la ţară” din judeţul Cluj, mai mult ca niciodată, mai mult decât mi-aş fi imaginat

În rest…

Zbor printre fulgere

Mi se aşterne un zâmbet pe faţă când îmi amintesc de acest episod, deşi la vremea respectivă nu mi s-a părut amuzant. Eu ador să zbor, senzaţia pe care o am când constat că avionul se înalţă, când ştiu că picioarele mele pe pământ sunt doar o amintire, îmi dă speranţa că totul este posibil. Mă simt chiar bine în avion, nu mi-e frică, nu mi-e rău şi deşi nu am făcut zboruri în afara Europei, cred că m-aş comporta excelent şi pe un zbor transatlantic de exemplu. Probabil tocmai din cauză faptul că iubesc zborurile, cred că mă iubesc şi ele pe mine, căci am avut parte de multe zboruri line cu aterizări blânde. Toate, în afară de unul…

Plecam în Franţa pentru o perioadă mai lungă timp. Trebuia să ajung la Montpellier via Paris, unde nu trebuia să schimb doar avionul ci şi aeroportul. De la Cluj am plecat cu o întârziere de peste 3 ore, singura dată când am petrecut atât de mult în aşteptarea plecării. A fost minunat până la Paris, am citit, mâncat şi chiar aţipit în premieră. De la Beauvais a trebuit să mă transport până la CDG pentru următorul zbor spre Montpellier. Nu mai contează peripeţia de până la CDG, ar constitui o postare separată, căci odată ajunsă la poarta de îmbarcare nu a mai contat nimic. După ce au schimbat porta şi am alergat de nebună prin imensitatea de terminal, apoi după după un drum de 45 de minute cu autobusul până la avion, am urcat în sfârşit şi putea decola spre destinaţia mea finală, deşi eram pe drum de peste 12 ore…

Foto

Am fost tare dezamăgită că norii ocupaseră abuziv cerul la ora când avionul se înălţa deasupra Parisului luminat. Să văd oraşul luminii de sus pe timp de noapte era tot ce-mi puteam dori pe ziua respectivă, însă nu a fost să fie. Mi-am comandat un ceai care a venit asortat cu doi biscuiţi delicioşi şi mă amuzam de o familie nordică cu un copil de vreo 2 ani (probabil unul din cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, ca părinţii de altfel, un el şi o ea să presupunem că din Finlanda, blonzi spre alb aproape cu nişte ochi albaştri cum n-am văzut în viaţa mea). În fine, erau haioşi, eram obosită şi brusc mi-am dorit să arate aşa şi familia mea… deh… urma să stau ceva vreme departe de ea, deci sentimentele se explică.

La un moment dat, o lumină aruncată de nicăieri brăzdează cerul negru ca tăciunele, nu ştiu ce este… îmi întorc privirea spre “familia mea perfectă”, apoi din nou, “biciul lui Dumnezeu loveşte cerul”, odată şi încă odată… WOW, fulgera mai des decât îmi fusese dat să văd şi totul de la înălţime, pe timp de noapte, păream într-un documetar de pe Discovery, nu, nu în “Catastrofe aviatice”, cel puţin nu încă :)

Trec aşa minute bune, eu lipită de geamul mic al avionului, numărând fulgerele şi mirându-mă cum de în furtuna care se instala vizibil, avionul parcurgea distanele atât de lin. Nu mi-am terminat gândul până marea pasărea de metal a început să se scuture, puţin, câte puţin până deja unii au început să zbiere în avion, copilul din nord a început să plângă, iar eu încă aveam speranţa că e doar o zonă cu turbulenţe pe care o vom depăşi rapid. Încă zâmbeam copilaşului din stânga mea. Apoi a început să plouă extrem de violent, iar fulgerele nu mai putea fi numărate, avionul s-a înclinat destul de tare şi aflăm de la microfon că cel mai probabail din cauza condiţiilor meteo nu vom putea ateriza la Montpellier ci la Toulouse. Totuşi căpitanul decide să încerce să pună avionul la Montpellier, ne zgâlţâim tare de tot, moment în care mi se face rău… foarte rău, unii încep să vocifereze crispaţi, copilul plânge din nou, tatăl său îl ţine ferm în braţe. Suntem anunţaţi că nu se poate, vom merge la Toulouse… îmi era deja atât de rău că din partea mea puteam şi cădea, nu-mi mai păsa… Dar, wait nu, copilul frumos de lângă mine… nu puteam pica totuşi. Putem doar să ne zgâlţâim, tare, tare de tot (nu voi uita în veci). Nu ştiu ce mai încearcă pilotul, nu ştiu dacă cineva ne-a mai anuţat ceva căci mi se înfundaseră groaznic urechile şi apoi o cădere total anapoda, care mi-a amintit şi ce măncasem cu două luni în urmă, ne-a anunţat ca un trăsnet că am aterizat undeva. Toată lumea a aplaudat frenetic nu doar aşa de complezenţă.

Regretam amarnic ceaiul pe care-l băusem, nu m-a impresionat nici prezenţa căpitanului la uşa navei (căpitan cu care unii oamenii dădau mâna felicitându-l), nu m-a împresionat nici ploaia năspraznică care m-a udat până la piele de la uşa avionului şi până la intrarea în aeroport, m-a impresionat numai tăbliţa pe care scria Aeroport de Montpellier Mediterranee… ufff… ajunsesem chiar la destinaţie, după minute bune în care habar nu am avut unde sunt şi nici nu puteam întreba pe nimeni căci… căci… apoi am putut vomita liniştită :D Avionul a rămas însă mijlocul meu de transport preferat, iar Clau mi-a zis că ce noroc pe mine să prind aşa o aventură la bord, el a zburat mult mai mult, a traversat şi oceanul şi nimic… “zbor ca-n palmă” :D

* Acest articol participă la concursul organizat de Airlines Travel şi Carpatair. Mai puteţi participa şi voi cu o poveste de la bord, până pe 15 iulie. Baftă tuturor! :)