Scrisoare de dragoste

Titlu: Scrisoare de dragoste

Autor: Mihail Drumeş

Biblioteca pentru toţi

Nr. pagini: 366

Preţ: 13,90 pe librariaonline.ro

Nenorocirea pe care ţi-o faci singur doare cel mai mult.

Să ne înţelegem încă de la început: ştiu că vor fi câţiva care din start vor vedea această carte ca pe un roman uşor şi trist, demn de citit la 15 ani în pauza mare, un roman simplu, fără niciun artificiu literar, scris senzual pentru doamnele de pension în perioada interbelică. Nu mă interesează păreri denigratoare despre o carte pe care au iubit-o generaţii întregi şi nici păreri vis a vis de faptul că eu am citit-o abia acum. De ce am simţit nevoia de a mărturisi asta de la început? Pentru că rar mi-a fost dat să citesc nişte comentarii mai răutăcioase referitoare la “clasa de cititori” care au parcurs această carte.

Pe de altă parte, nu o voi ridica în slăvi, dar voi porni de la premisa că mi-a plăcut povestea. Nu pe cât mi-a plăcut Invitaţie la vals, tot a lui Drumeş, dar nici povestea Andei şi a lui Dinu nu mi-a displăcut, în pofida stilului simplist spre naiv al autorului. Dar să NU omitem un lucru; cartea a fost scrisă în România anului 1936, da? OK, că am impresia că unii o judecă de zici că ar fi fost scrisă acu’ doi ani… evident că atunci am fi comentat-o altfel.

O poveste de dragoste dintre doi tineri: Anda Brădeanu şi Dinu Gherghel se transformă într-o dramă, din simplul motiv că “toate fericirile se sprijină pe iluzii“, după cum singur personajul masculin central o spune. Dinu este un băiat provenit dintr-o familie modestă, tatăl său a murit în război, iar mama, învăţătoare a făcut ce a putut pentru a-l creşte şi trimite la şcoală. Din nefericire i-a băgat în cap şi faptul că el nu va reuşi în viaţă decât dacă se va însura cu o fată din familie bună. Cu toate că Dinu este foarte bun la învăţătură, această capacitate se bazează mai mult pe o încăpăţânare de arivist, decât pe nişte calităţi înăscute, este abiţios până la a deveni invidios şi frustrat, în special pe un coleg de-al său Relu Apelevianu, care provenea dintr-o familie bună. Relu însă era cald şi calm şi nu părea să ştie ce este invidia, ceea ce pe Dinu îl irita şi mai tare.

Ajuns la vârsta la care ar fi trebuit să se căsătorească, el o întâleşte pe Anda de care se îndrăgosteşte iremediabil (zice el). Fata îl place, dar cum suntem în alt secol (la propiu) ea are nişte principii de care nu poate trece. Ea este însă o fată de clasă medie, orfană şi înfiată de directoarea şcolii la care învăţa, deşteaptă foc şi cu veleităţi de scriitoare în devenire. Deşi o iubeşte, Dinu ştie că nu va face casă bună cu ea căci el căuta o fată cu avere. Se căsătoreşte însă cu Anda şi de aici începe drama lor. Mai departe scrie în carte…

Ce se întâmplă: Dinu a confundat iubirea cu dorinţa fizică, iar Anda credea că ştie exact ce vor bărbaţii. Dinu a crezut mai apoi că iubirea poate fi uitată şi reînvăţată, iar Anda în naivitatea ei a crezut că este suficient să inciţi un bărbat că să-l ţii mereu lângă tine. Mai apoi Dinu a crezut că banii şi faima, o poziţie socială de invidiat, o funcţie în Guvern vor putea înlocui mulţumirea sufletească, credea că poţi cumpăra orice cu bani, iar Anda a crezut că “fericirea se hrăneşte din ea însăşi“. Povestea asta însă ne arată cât de mult, până la distrugere s-au putut înşela doi oameni care într-un mod, de neînţeles pentru mine, se iubeau. Cartea asta mi-a demonstrat că oricât de mult iubesc eu perioada în care a fost scrisă, probabil aş fi sfârşit si eu ca şi personajele acestei cărţi… Oamenii nu vorbeau între ei cu adevărat, îşi arătau feţe în care nu credeau, iar concepţia societăţii era murdară şi bolnavă.

Nu l-am urât pe Dinu (am mai auzit domniţe care au început să spună că toţi bărbaţii sunt ca Dinu), eu n-am putut decât să-l compătimesc şi la sfârşit să-i atribui mintea cea de pe urmă, căci a părut singurul personaj care a învăţat ceva din tot ce i s-a întâmplat: “câte binefaceri sunt pe lume care nu costă nimic, şi, fiindcă sunt atât de ieftine, nu le preţuieşte nimeni“. Şi azi este la fel, asta nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor, continuă să existe familii care se conduc după legi iluzorii, care nu comunică, care se pierd în timp pentru că nu au înţeles nimic din relaţii. Şi azi există bărbaţi ca Dinu, femei ca Anda, sau invers, care trăiesc în clişee şi după regulile unei societăţi unde A TREBUI poate fi conjugat.

Anda nu este, cu siguranţă, unul dintre personajele mele preferate din literatura română. Dacă este să-mi fi plăcut ceva la ea a fost faptul că a acceptat până la urmă bursa doctorală la Sorbona. În rest mi s-a părut de o naivitate catastrofală, care nu caracterizează o femeie îndrăgostită ci mai repede una care nu se poate abate de la şablon. Mi s-a părut aproape grotesc faptul că Dinu nu a văzut asta în ea. Măi, oare să fi fost femeile pe vremea aia chiar aşa de naive? Îmi pare greu să cred, căci parcă Micaela din Invitaţie la vals nu a fost aşa… oricum … am înţeles unde băteau toate.

Una peste alta, cartea mi-a plăcut, cum spuneam, povestea a fost de urmărit până la capăt. A mers repede, am plutit peste cele 366 de pagini, o recomand ca şi lectură de vacanţă, te ţine în priză, dar îţi permite să te şi relaxezi, nu te solicită intelectual prea tare. Susţin că  încă mai avem nevoie de astfel de cărţi în bibliotecă pentru atunci când vrem să lecturăm, nu doar să citim cu creionul în mână.

Bialog Cafe: Azi servim ice coffe, vacanţe şi cărţi

Cred că este momentul pentru o nouă întâlnire la cafea, fie că sunteţi acasă în vacanţă, plecaţi în vacanţă, la serviciu, în pauza de masă, în vacanţa de vară de la şcoală sau în orice condiţie în care vreţi să uitaţi de căldura înăbuşitoare de afară. Nu ne-am întâlnit de mult la un nou bialog cafe şi de fiecare dată când constat cât a trecut de la ultima întâlnire de acest gen îmi spun: “de ce nu le arat eu prietenilor mei de aici, mai des, articolele sau blogurile pe care le descopăr pur întâmplător şi le răsfoiesc cu drag?”…

Aşa că azi, vă chem la o întâlnire uşoară, aşa cum nicio zi de luni nu poate fi, indiferent ce ai face, să discutăm sau mai bine zis să vedem şi să citim ce fac alţii, ce văd alţii, ce citesc alţii, pe unde umblă şi ce ne recomandă. Eu vă recomand cu mare drag toate aceste articole alături de o cafea cu muuuultă gheaţă şi miros… de mare. Cine e la mare, mâna sus!!! :)

Întâi ajungem cu Melissa Martin pe coastele scăldate de mare ale Italiei, într-un blog pe care răsfoindu-l vom simţi briza mângâindu-ne faţa: Italian Allure.

Apoi primim în dar de la Avantaje o vacantă de vară la ţară, pe care sper să o privim cu inima deschisă…

Pentru cei care pleacă în vacanţă cu maşina, apropo.ro are câteva sfaturi pe care ar fi bine să le citească :D

Iar ca să ne distrăm puţin, clopoţel.ro ne propune un test haois: Unde ar trebui să pleci în vacanţă? Anunţaţi-mă şi pe mine ce v-a ieşit :)

Şi staţi că nu am terminat, am şi nişte recomandări referitoare la ce aţi putea citi în vacanţă sau pur şi simplu cu o ice coffe în faţă, la o terasă cochetă de la voi din oraş:

Lecturi de vacanţă

10 cărţi de luat în vacanţă

9 cărţi de suflet, de citit în vacanţă

Cele mai amuzante cărţi de citit în vacanţă

Top 10 cărţi de citit în vacanţă

10 cărţi pentru vacanţa de vară

Şi încheiem aşa, cu 20 de lucruri pe care să le faci pentru a nu te plictisi în vacanţă… şi cu o revistă de care de ieri nu mă mai satur: Italia! Magazine ;)

Foto

Dragilor, şi pentru că am văzut că mulţi deja aţi plecat în vacanţă, vreau să vă urez tuturor o vară frumoasă, să nu vă abandonaţi în acest timp blogurile (de tot, doar ştim că asta este o consecinţă des întâlnită, a plecatului în vacanţă), să ne povestiţi cu drag şi dor lucrurile frumoase care vi se întâmplă şi nu în ultimul rând, să staţi pe aproape căci voi organiza cât de curând un mic concurs în care puteţi câştiga ceva pentru vacanţa voastră, de acum sau de când va fi să fie.

Santa Margherita Ligure

Cu siguranţă ştiţi şi voi cel puţin un moment (văzut în filme mai ales) când un el sau o ea, stau şi se leagănă într-un jilţ pe veranda casei, undeva la marginea deşertului, pe o căldură de le curge soare prin vene, iar chipul le este scăldat într-o sudoare clară de parcă le izvorăşte cu adevărat de undeva din memorie şi nu din nişte glande pe care cu siguranţă le urăsc. La orizont pâmântul tremură în ceaţă, iar aerul se ondulează obscen sub privirile lor puse la îndoială.

Cu imaginea asta în minte, m-am trezit, după aproape 10 ore de somn nu foarte odihnitor în care am simţit căldura învăluindu-mă de fiecare dată în care m-am întors după o parte pe alta. Nu e chip să te răcoreşti de nicio culoare pe vremea asta şi deşi deocamdată stau în casă la răcoarea pe care numai un apartament la parter ţi-o poate da, deja încep să mă văd legănându-mă în juilţul meu pliant de pe balcon, cu soarele curgând şi prin venele mele dilatate de la o temperatură cu care nu-s prea obişnuite.

Şi pe acest fond gândurile mele au plecat departe (ca să nu spun că au luat-o razna), spre un moment prea scurt ca să-l mai fi consemnat pe undeva: Santa Margherita Ligure. Mergeam cu trenul spre Genova anul trecut, pe malul mării, o rută frumoasă a Rivierei di Levente, dar care parcă nu mă mai putea impresiona având în vedere că veneam din Cinque Terre.

N-am făcut nicio poză tot drumul, am stat aşa într-o lene asemănătoare cu cea de azi, mai tresăream din când în când trecând prin Sestri, Chavari sau Rapallo, mă gândeam oarecum la proximitatea celebrului Portofino, dar gândul meu plin era doar la Genova şi la ce vom face şi vedea când ajungem acolo. Clau a şi adormit o vreme, trenul era destul de gol în acea zi caldă de luni deci eram prea mult eu cu gândurile mele atunci… Şi deodată am văzut o frântură din ea, din Santa Margherita (am căutat mult o fotografie care să ilustreze cât de cât ce am văzut, aproape că abandonasem când am găsit exact, dar exact ce căutam, fix ce am văzut atunci din tren, imaginea de mai jos).

Foto

Nu ştiam şi nici acum nu ştiu mare lucru despre Santa Margherita în afară de faptul că este o staţiune la mare în drumul către Portofino, unde poate mulţi călători s-au oprit să bea o cană cu apă rece în drumul către destinaţie. Destinaţia nefiind ea, deşi poate merita. Momentul acela în care am zărit-o a fost şi a trecut şi nu am amintit de el niciodată deşi este ciudat. Este ciudat pentru că mai nou când îmi este dor de mare nu mă gândesc fulgerător la marea pe care am văzut-o în Corfu sau în Cinque Terre sau la Palavas, sau la Sete sau la Constanţa, deşi mi-e dor şi de acele locuri şi le iubesc pe fiecare în felul lor, dar ma gândesc instant la Santa Margherita, pe care practic nu am văzut-o, decât 5 secunde din tren şi n-am făcut nicio poză. Cât de ciudat şi de ridicol funcţionează câteodată mintea omului. Dacă acum m-aş întoarce în zonă, nu doar că aş coborâ să fac poze, dar aş rămâne măcar o zi, să mă scald în apele care-i mătură tărmul, să mă prăjesc în soarele care îi usucă nisipul şi apoi să o vizitez, căci este foarte, foarte frumoasă… şi ştiu că atunci când am tresărit în tren, m-a chemat timid şi eu nu am auzit-o…

10 locuri de vizitat în oraşul meu (Ineul şi Clujul)

Am primit o leapşă frumoasă de la Kadia şi ca pentru orice lucru frumos (sau care să iasă frumos) trebuie să depui ceva efort, n-am onorat-o chiar imediat. La mine e mai complicat, căci la care oraş să mă refer oare: Ineu sau Cluj? Hmm? Oricum prin Ineu să găsesc 10 locuri pe care să vi le recomand ar fi categoric imposibil, însă nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni şi pentru că mă simt a Ineului chiar mai mult decât a Clujului o s-o facem fifty/fifty… Ce ziceţi? Gata să descoperiţi 10 (adică 5 şi 5) locuri de neratat atât la Ineu cât şi la Cluj?

Începem cu…. Ineul… (poate nu mergeţi să le vizitaţi dacă treceţi pe aici) :)

1. Cetatea (ok, ok ruinele cetăţii) –  nu vă vor lua foarte mult timp numai dacă plănuiţi o şedinţă foto aici :) E de văzut exteriorul şi eventual curtea plină de buruieni (dacă vă tocmiţi cu nenea de la poartă). Continui să mă revolt de potenţialul acestui loc, potenţial desigur deloc dezvoltat. Avem un prieten (născut şi crescut la Cluj, umblat prin lume etc) care a fost pur şi simplu fascinat de Ineu şi nu ratează nicio întâlnire la care să nu ne amintească de cât de frumos e “la voi acolo”. Mai multe poze din Ineul meu găsiţi aici ;)

2. Dealul Mocrii – pe care eu îl consider al Ineului şi cum să nu fie dacă la Ineu plătim impozit pentru “colna” (căsuţa) de acolo. Pe dealul ăsta, toţi ineuanii şi nu doar ei, cultivă vie şi pomi fructiferi. Este oaza de relaxare atunci când vrei să scapi de aglomeraţia oraşului (şi nu mă refer doar la a Ineului ci a zonei mai largi, căci ţin să vă spun că mulţi arădeni, timişoreni etc au căsuţe aici şi vin de-şi petrec weekend-urile). Câte amintiri mă leagă de locul asta… numai sufletul meu o să ştie tot adevărul ;) Câteva poze, mai vechi, găsiţi aici.

3. Podul de fier (peste Crişul Alb) – îmi amintesc cum treceam pe podul ăsta când eram micuţă şi el era din lemn de îţi era mai mare frica să-l traversezi. Apoi cântam ca să nu se dărâme: “podul de piatră s-a dărâmat/a venit apa şi l-a luat/ vom face altul pe mal în jos/altul mai trainic şi mai frumos…” Apoi apărut cel de fier, care acum îmi pare a fi acolo de când lumea. Şi ce mai, e un pod frumos, aşa de frumos că ne-am făcut pozele de nuntă aici :D Iar dacă ai pe tine costumul de baie şi nu rochia de mireasă poţi coborâ la plajă şi face o baie. Recomand!

4. Podul de piatră – care nu mi se pare la fel de fain ca cel de fier, deşi e mai vechi şi apare în toate ilustratele alb/negru cu Ineul. Nu ştiu de ce nu mă leagă de el atâtea amintiri că l-am trecut cu aceiaşi regularitate ca pe cel de fier. În plus vinerea când la Ineu e zi de târg (piaţă) podul asta e tare aglomerat. Oricum ca să ajungi în centru trebuie să-l treci.

5. Parcul – în fine, nu e ceva mare grozăvie parcul ăsta, dar tot e bine că există. În ultimii ani am văzut că s-au pus să-l amenajeze oleacă, dar nu ştiu în ce stadiu a ajuns şi nici cum arată acum căci se poate să nu fi trecut prin el de doi ani (daar voi trece anul ăsta, promit). E verde şi e cu statui (a căror provenienţă am aflat-o în cel mai inedit mod cu puţinţă anul acesta, după ce toată copilăria m-am întrebat cum au apărut alea acolo, însă e poveste luuuungă şi din seria “n-ai să crezi”).

Mai multe recomandări se pot face la cerere şi evident contracost :) Trecem la Cluj…

1. Cetăţuia – în contrabalans cu cetatea de la Ineu, însă aici practic nu există nicio cetăţuie, în schimb e locul cu cea mia faină panoramă a Clujului. E arhicunoscut şi am vorbit de locul ăsta de fiecare dată când am avut ocazia. Poze aici, nu doar cu Cetăţuia ci cu tot Clujul “turistic”.

2. Grădina Botanică “Alexandru Borza” – este cea mai frumoasă grădină botanică pe care am văzut-o. Este un loc de-a dreptul inedit în centrul unui oraş atât de mare şi de aglomerat ca şi Clujul. Este un loc cunoscut şi foarte apreciat atât de către turişti  cât şi de localnici. Aici mereu vei găsi îndrăgostiţi plimbându-se, studenţi învăţând (sau oricum cu nasul în ceva hârtii ce par a fi cursuri), oameni de toate vârstele vin să-şi petreacă timpul liber în “plâmănul” sănătos al Clujului.

3. Piaţa Muzeului (Centrul Vechi) –  seamănă, după mine, cu centrele vechi are oraşelor medievale din Italia. Uneori poate îţi aminteşte de centrele vechi ale oraelor austriece… ce mai, numai în Româna nu zici că-i. Poate doar târgurile aproape permanente ale meşterilor populari să-ţi amintească că eşti pe plaiuri mioritice.

4. Catedrala Catolică Arhanghel Mihail – îmi aduce aminte de catedralele din Franţa şi Italia. Este deosebită, cuvinţle sunt de prisos. Nu puteţi trece prin Piaţa Unirii fără să intraţi 5 minunte aici. Vara răcoarea de aici este o adevărată binecuvântare.

5. Parcul Central – care acum arată într-un mare fel, chiar pot spune că-l iubesc, e amenajat la standarde înalte, vara asta ca niciodată m-am plimbat ca apucata cu cine s-a nimerit. M-am dat chiar şi cu bărcuţa pe lac (mi-au trebuit 10 ani pentru asta!) E foarte frumos, iar reabilitarea Cazinoului a fost o idee deosebită şi de mare angajament. Vă recomand din inimă o plimbare aici la orice oră din zi sau din noapte. O să-mi mulţumiţi pentru plimbarea asta :)

Cam despre asta este vorba, acum evident ca vreau să mai citesc şi despre alte oraşe mai mari sau mai mici… Nu nominalizez pe nimeni, dar ia să vedem… să meargă leapşa asta mai departe către toţi cei care consideră că locuiesc într-un oraş interesant… Cine se simte? Că eu ştiu câţiva de pe aici! :P

Apropo de Italia (Oraşe şi Fotbal)

Ioana, cunoscându-mi pasiunea pentru cizme (mai puţin pentru odioşeniile alea de vară) şi în special pentru una, Italia pe numele ei, m-a invitat să scriu un articol pe această temă la ea pe blog… Mi-a luat ceva să onorez invitaţia căci, nu ştiu cum se face, dar pe căldurile astea, mai ales dacă am musai de scris, pentru scrisul de plăcere rămâne tare puţin timp. Însă cu toate acestea, să scriu despre Cele mai frumoase 10 oraşe ale Italiei a fost o plăcere mare, mare… Mai ales că prin asta am călătorit puţin virtual printre fotografiile mele…

Tot la capitolul apropouri, Ioana mi-a mai acordat un interviu frumos despre planurile ei măreţe, publicat pe Plimbarici.ro, daţi o fugă de-l citiţi ;)

Şi că tot a venit azi vorba de Italia, am râs puţin la finala de duminică (CE de fotbal 2012 , finala Spania-Italia)… După cum deja ştiţi ţin echipa cotată a doua, în acest caz Italia (care doară ştim că iubeşte fotbalul cu o patimă fără margini şi că de-a lungul timpului a câştigat o groză de cupe şi alte alea). Ei, duminică au pierdut la scor mare generator de bancuri (pe ăla cu Cola Light şi Cola Zero, îl ştiţi?) iar apoi au plâns toţi cu lacrimi de crocodil de îţi era mai mare mila… :)

Apoi ieri dau peste un citat din Churchill care mă lămureşte care a fost treaba cu lacrimile alea: “Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal şi meciurile de fotbal, ca şi cum ar fi războaie.” :) Edificator, zic! :P

Foto

Arta conversaţiei

Titlu: Arta conversaţiei

Autor: Ileana Vulpescu

Editura: Tempus

Nr. pagini: 460

Preţ: 30 de lei pe librariaonline.ro

Tind să spun fără rezerve că Arta conversaţiei, deşi în aparenţă o carte simplă, poate fi pusă în categoria cărţilor controversate. Când am primit-o, alături de îndemnul, “citeşte-o, e foarte faină, e cartea vieţii mele“, trebuie să recunosc faptul că am fost intimidată de ea la început. Auzisem şi bune şi rele, dar mai presus de toate auzisem că Ileana Vulpescu scrie foarte pe placul femeilor, are un limbaj şi o construcţie epică suficient de bine închegate, încât femeile în general (şi nu ne referim deloc la femeiuştile plictisite care o citeau acu’ 15-20 de ani pe Sandra Brown) să cadă pradă acestor cărţi, să se îndrăgostescă de ele şi mai apoi să revină la scrierile pline de învăţăminte ale acestei autoare autohtone.

Şi mi-am zis că ar trebui să văd şi eu cam despre ce ar fi vorba. Mi-am luat într-o zi cartea, am urcat dealul de la mine din sat, m-am aşezat în iarba caldă prevestitoare de caniculă şi am aşa am cunoscut-o pe Sânziana Hangan, printre nişte flori de câmp în preajma solstiţiului de vară. Câtre Sânziene…

Primele 100 de pagini (hai, poate 80, până începe Sânziana să-şi povestească viaţa cu adevărat), au mers greu. Firul mereu întrerupt al povestirii mi-a adus puţin aminte de anumiţi profesori de-ai mei care aveau darul crăpatului firului în 14 şi dacă o discuţie pornea de la premisele ontologiei se putea termina frumos, după un labirint a la Alice în Ţara Minunilor, fix la o beţie din anii studenţiei lor… Aşa că după mine, momentul în care cititorul o cunoaşte pe Sânziana mi se pare lung, anost şi pe alocuri fără rost. Dacă este să-mi fi plăcut ceva în aceste 80 de pagini, acela a fost faptul că în peisaj s-a arătat o fată de 16 ani, fix genul de copil pe care mi l-aş dori şi eu, cu tupeu, inteligent, harnic, corect, liber în spirit, dar cu o inimă de milioane, cu un respect pentru viaţă şi pentru dragoste în toate felurile: Maria, personajul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte (aproape că mi-a părut rău că nu i s-a dat o partitură mai mare).

Revenind: Sânziana Hangan este un medic de laborator, ajunsă la aproape 40 de ani, cu doi copii, divorţată şi în aparenţă cu o viaţă resemnată. Însă Sânziana nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Ea este, pe lângă unul dintre cele mai complexe personaje feminine date de literatura română, o femeie care iubeşte totul şi care este convinsă că “fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn“. Ea îşi creşte singură cele două fete, pe Maria, care are 16 ani şi pe Ana, care este la grădiniţă. Sânziana a divorţat de ceva vreme de scriitorul Alexandru Bujor şi momentan ştim că este îndrăgostită (asta deja aflăm din primele 5 pagini). Acum, poate că cine nu a citit cartea nu ar trebui să citească mai departe în recenzia mea.

Sânziana a făcut-o pe Ana, după ce a divorţat de soţul său, Ana este un copil din flori, dintr-o relaţie pasageră a Sânzianei cu Pavel, student la medicină la vremea respectivă. Ea îi ascunde acestuia faptul că este însărcinată şi îl lasă să-şi vadă de viaţă, să se căsătorească, să facă copii, etc. Însă el află şi doreşte mai mult decât orice să-şi recunoască copilul, aşa că apare la uşa femeii pe care încă o mai iubeşte (şi am avut senzaţia asta toată cartea, deşi la fel, toată cartea, am ştiut că Sânziana nu va rămâne cu el). Partea cu Pavel (adică vreo 300 de pagini) este practic adevărata poveste, aici lucrurile iau întorsătura dorită de mine şi cartea începe să-mi placă, sau cel puţin să simt că vibrez cu ea în mână. Sânziana îşi povesteşte întreaga viaţă în faţa lui Pavel, episoade care de care mai interesante, fără o ordine neaparat cronologică ne-o înfăţişează pe adevărata Sânziana Hangan… Avem astfel ocazia să cunoaştem o concepţie extraordinară despre viaţa unei femei obişnuite, dar neobişnuite în acelaşi timp, despre iubire, ură, familie, copii, sex, sentimente puternice, bărbaţi, femei, relaţii, o adevărată enciclopedie a trăirilor umane.

La nivel pur senzitiv cartea nu are cum să nu-ţi placă, mi-am notat atât de multe citate că am umplut 6 pagini de caiet, iar pe unele nici nu m-am mai ostenit să le scriu că puteam scrie tot capitolul. Radiografia unei vieţi de femeie puternică, dar oarecum blazată (!), în buza celei de-a 40 a aniversare, cu poveşti incredibile despre timpul său, nu a putut să mă lase indiferentă. La nivel epic însă am descoperit anumite momente care parcă nu mergeau mână în mână cu povestea pe care o citeam, ceea ce m-a făcut să cred, că deşi totuşi îndrăzneaţă pentru perioada comunistă în care a fost scrisă, cartea merge puţin şi pe mâna propagandei (a se vedea “miorlăiala” despre iubirea de ţară şi puternicul patriotism, care parcă nu prea simpatizau cu caracterul Sânzianei). Pot spune că aceste aspecte nu prea mi-au mers la inimă, dar in definitiv trebuia să existe ceva dubaş, ca în fiecare carte. Cusurul, după mine, aici este şi greu am trecut peste el.

Ceea ce însă nu pot spune, este că nu am învăţat nimic din această carte. Pentru că am învăţat şi încă foarte multe, foarte… Este un roman plin de învăţăminte, plin de lecţii de viaţă, plin de replici spumoase, nu născocite sau forţate ci foarte naturale şi foarte adevărate, dacă termenul suferă nuanţe. Înveţi mai multe despre viaţă din această carte decât din experienţa unor ani buni din propria viaţă şi asta este fabulos, rare cărţi reuşesc asta. În acest fel am înţeles exact de ce o place atât de multă lume, am priceput fix de ce este ţinută ca şi carte de căpătâi, pentru că are un potenţial fantastic de a-ţi arăta viaţa aşa cum e şi mai ales de a te face să priveşti adânc în viaţa proprie, de a te pune să ţi-o povesteşti ţie aşa cum şi-a povestit-o Sânziana pe a sa lui Pavel şi evident de a ţi-o înţelege sau măcar de a încerca să ţi-o înţelegi.

Am văzut tendinţa (înţeleasă) multora de a scrie citate din această carte, în recenzie. Eu n-am s-o fac, deşi, aşa cum vă spuneam mi-am notat o grămadă, multe m-au tulburat peste măsură. Unul (tare!) l-am şi scris pe pagina de facebook a Bialog-ului şi poate că o să mai scriu acolo, dacă mi-o veni. Cartea o recomand, este din seria “mă simt mai înţeleaptă” :) Nu ştiu dacă o să mai citesc ceva de la Ileana Vulpescu, pentru că nu ştiu dacă autoarea este atât de vie în toate scrierile sale sau pur şi simplu această carte a fost o “cireaşă de pe tort” şi la fel ca în cazul Cellei Serghi, după Pânza de paianjen, autoarea nu a putut să scoată ceva la fel de valoros şi de autentic…