Recenzii | Bialog

Recuperarea unei identități. Argentina așa cum nu o știați

4 martie 2013 26 de comentarii

Titlu: O victimă a dictaturii argentiniene. Recuperarea unei identități

Autor: Victoria Donda

Editura: ALLFA, 2012

Nr. pagini: 208

Preț: 24,90 pe all.ro

Văzută prin prisma tango-ului și a telenovelelor, cred că ne-am trezit mai mulți spunând “Cât de frumoasă e Argentina!”. Eu, chiar eu, îmi doresc ca într-o zi să mă văd plimbându-mă pe splendidele bulevarde din Buenos Aires, dar parcă am mereu o strângere de inimă în ceea ce privește America de Sud pe care nu o cunosc deloc. Cărți ca și șocanta mărturisire a Victoriei Donda, O victimă a dictaturii argentiniene, mă fac să-mi pun și mai multe semne de întrebare despre siguranța unor astfel de locuri. Desigur, povești ca cea din această carte s-au întâmplat cu peste 40 de ani în urmă, dar ecourile ce ajung până la noi ne sfredelesc inimile și azi.

În timpul dictaturii din Argentina, acea neagră dictatură care i-a alungat pe iubiții conducători Juan și Eva (Evita) Peron, militarii au răpit mai mulți simpatizanți ai acestora și i-au omorât. Femeile care erau însărcinate, erau ținute în închisori unde după naștere li se administrau niște medicamente menite să le lase fără vlagă, iar apoi erau înecate. Copiii acestora nu era înapoiați familiei ci erau plasați prin adopții ilegale unor familii simpatizante ale dictaturii. Vieți distruse, destine schimbate de oameni care cu greu pot fi numiți oameni.

Aceasta este fondul pe care începe povestea Victoriei. 27 de ani ea este Analia, fiica unor oameni simpli de la periferia capitalei Argentinei. Are o soră Clara, pe care o iubește foarte mult, dar ceea ce iubește cel mai și cel mai tare este să militeze pentru drepturile omului spre disperarea părinților săi. Și la această vârstă toată viața sa se anulează, căci află un adevăr teribil. Are de fapt 29 de ani, se numește Victoria Donda, părinții săi au fost uciși pe timpul dicaturii, ea s-a născut în captivitate și apoi a fost dată acestei familii pe care o numea familia ei.

Cred că orice om zdravăn la cap ar fi pur și simplu bulversat dacă i s-ar întâmpla așa ceva. Normal că și ea, până și-a contruit puzzle-ul personal a trecut prin toate stările, iar cartea este o mărturie a faptului că a supraviețuit unei povești incredibile. Astfel tânăra noastră află că iubirea nemărginită pentru dreptate, militarea pentru drepturile omului, nu erau simple răzvrătiri de minte tânără ci erau chiar în sângele ei, le-a moștenit pe toate de la părinții săi care au murit pentru aceste idealuri. Dar mai mult decât atât, ea află cum este să te naști din nou la 29 de ani, cum să încorporezi în noua viață, viața trecută pe care o credeai veridică și cum să mergi mai departe, să ajungi în parlamentul Argentinei și să îți faci vocea auzită pentru cauzele părinților tăi naturali, care nu te-au abandonat, dar care au fost uciși imediat după nașterea ta. Este o poveste de groază, cumplită, dar foarte adevărată, din păcate.

Sunt mai multe detalii în carte pe care vi le las vouă, evident, dar mai trebuie să vă spun că pe mine m-a marcat oarecum așa o poveste. Analia/Victoria avea vârsta pe care o am eu acum, când a aflat că numele ei este altul, părinții săi sunt alții (nu-i va cunoaște nicioadată), vârsta sa este alta, viața ei este alta, povestea ei este alta, nimic din ce credea adevărat despre ea, nu mai era adevărat. Cum ar fi să mă trezesc peste noapte că eu nu sunt eu??… Iar vârsta de acum e cea la care pricepi foarte bine totul. Noi suntem bulversați și așa, la viața pe care o ducem, darămite să ni se mai întâmple așa grozăvii, așa povești întortocheate…

Așa că vă recomand o carte document incredibil, despre cum să te reclădești la aproape 30 de ani după ce ai suferit pierderea cumplită a unei identități pe care o credeai A TA, că ce poate fi mai al nostru decât propria indentitate?

Această recenzie participă la doua campanie vALLuntar. La fiecare 15 comentarii strânse de o recenzie, Editura ALL cu sprijinul ROMSILVA va planta un copac. Să vedem această povește, câți copaci merită să planteze?

Carti

Atracția ciocolatei

21 februarie 2013 21 de comentarii

Titlu: O ciocolată pe zi

Autori: John și Suzy Ashton

Editura: Corint, 2001

Traducere: Răzvan Taliu

Nr. pagini: 126

Cum a început totul!

Plec ieri să-mi spăl mașina. În general merg la Cora, au spălătorie destul de rapidă, iar în cele 20-30 de minute de “așteptare” eu pot merge să iau pâine, iarut, covrigi sau ce o mai fi de luat de la Cora. Așa și ieri, doar că ieri aveau reduceri MARI la cărți (Cora are, în Cluj cel puțin, un raion măricel de cărți). Buuun, pâinea mai poate aștepta. Dau să răsfoiesc, văd cărți la 4 sau 5 lei, din păcate niciun ghid turistic că sigur nu mă puteam stăpâni, îmi atrag atenția câteva cărți, mi-aș fi luat cel puțin 5 titluri (dar aștept Gaudeamus-ul pe bune) și când dau să plec, hopa! Mă atrage o copertă cu niște buze fermecătoare (blushing, dar da, mă uit după buze, asta e altă poveste, ca să vezi de unde până unde și cum ajungi la ce…)

Buzele respective acompaniate de niște dinți superbi mușcau dintr-o… ciocolată, amăruie (după culoare). Cartea se numește “O ciocolată pe zi” și aflu rapid că este scrisă de un medic și doctor în chimie John Ashton și de nora sa Suzy specialist în probleme de nutriție. Recunosc, coperta face toti banii, nu doar cei 6 lei pe care i-am dat pe ea, adică face toți banii înainte de a fi la reducere. Și dau să citesc, acolo în mijloc de hipermarket până îmi dau seama că ăștia îmi terminaseră mașina de muuult. Iau cartea, înhaț niște chifle, frumos ar fi fost iau și o cioco, dar plec numai cu astea.

Ajunsă acasă am niște întrebări: De ce este ciocolata atât de atrăgătoare? Sigur va trebui să citesc toată cartea pentru asta, dar deocamdată mă mulțumesc cu ce vă voi cita și vouă, dar nu înainte de a vă ura de pe acum… un weekend dulce:

Roald Dahl (cunoscut romancier englez și de asemenea autor de nuvele etc, a scris numeroase cărți pentru copii printre care și Charlie și Fabrica de ciocolată, ecranizată de Tim Burton cu Johnny Depp în rol principal) nu a dorit să-și numească celebra carte pentru copii, Charlie și Fabrica de varză… Se pune foarte mare accent pe sănătate, astfel încât nu este de mirare că suntem încurajați să căutăm gustări mai sănătoase decât ciocolata. Am încercat și eu asta cândva, după ce avusesem o zi terbil de proastă la serviciu. Uitându-mă prin frigider, am observat o legătură de țelină cu tulpinile ei strălucitor de verzi care parcă te implorau să le mănânci. Lângă țelină am observat și o ciocolată care nici nu atrăgea atenția. Am luat țelina și am început să mănânc. Cranț, cranț, cranț. Era așa de diferită de gustul fin și dulce al ciocolatei care mi se topește în gură.

Hai să recunoaștem – atunci când vine vorba să alegem între ciocolată și țelină, cine ar fi cu adevărat fericit să aleagă țelina – mai ales după o zi grea la serviciu, după o discuție în contradictoriu cu soțul/soția sau un prieten, sau pur și simplu atunci când te simți trist?

Deci! Țelina sau ciocolata? Eii, ciică din anumite puncte de vedere ar avea același efect. Dacă totuși ciocolata, ce vă atrage spre ea (atenție! în afară de gust)? Cât de vinovați sau nevinovați vă simțiți după? :D

Carti, Travel

Africa, dragostea mea

19 februarie 2013 40 de comentarii

Titlu: Africa, dragostea mea

Autor: Corinne Hofmann

Editura: ALLfa, 2012

Colecție: Cărțile adevărate

Nr. pagini: 248

Preț: 29.90 RON pe www.all.ro

Nu, nu m-am îndrăgostit brusc și de la distanță de Africa, dar așa se numește ultima apariție din colecția Corinnei Hofmann despre Africa ei dragă. Și cum a început a doua ediție de vALLuntar am decis să contribui și eu la plantarea copacilor alături de Editura All și Romsilva. Mai am 3 cărți despre care să scriu, dar am început exact cu cea mai potrivită zic eu, care din păcate mi-a plăcut cel mai puțin (mai puțin din cele pe care le voi prezenta și mai puțin din toată colecția Corinnei).

Pe Corinne Hofmann o știm prea bine odată cu volumul “Îndrăgostită de un masai” și prin continuările “Adio, Africa!” și “Revedere în Barsaloi“. O să țin minte pe vecie aceste 3 cărți pentru că le-am cărat cu mine în Franța și le-am citit în prima lună cât am stat acolo. Prima carte este și cea mai bună și poate singura care merită cu adevărat citită. A fost și ecranizată, a fost un imens succes, poate de aceea autoarea s-a lăsat inspirată să scrie, însă din ce în ce mai anost. Pentru cei care au citit tot ce a scris până acum, normal că recomand și ultimul volum, măcar așa de dragul curiozității, ce s-a mai întâmplat cu Corinne? Eu am citit cu mare efervescență cele 3 cărți și am avut așteptări până la cer de la această carte.

După cum aflăm încă înainte de această ultimă carte, dar cu precădere în aceasta, Corinne locuiește în Elveția, alături de fiica sa și a masaiului Lketinga, călătorește prin lume și într-un final se alătură unei expediții în Africa pentru a ajunge în zonele devaforizate și a sta de vorbă cu oamenii de acolo (în special în mahalalele din Nairobi). Mulți și-au făcut afaceri proprii și au povești de succes acolo unde puțini ar reuși, iar poveștile lor o însuflețesc pe Corinne, care mărturisește că orice s-ar întâmpla, ea vede Africa ca pe o parte din sufletul ei.

Așa că, nu în ultimul rând ea dorește să-și viziteze fosta familie africană și dacă este posibil să-și aducă în premieră și fiica în Africa. Napirai, care deja este o tânără de 20 de ani, cu o viață occidentală și din ce îmi dau seama deloc interesată de Africa (mama pare să-i nu fi insuflat nimic din dragostea nemărginită pentru patria marii sale iubiri) nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Pe de altă parte, Corinne are ceva rezerve pentru ca legile nescrise ale Africii să nu-i afecteze fata. Speră să nu emită nimeni preteții de a o mărita și pe ea cu vreun masai, pentru a păstra o tradiție de care cei care încă trăiesc acolo nu se leapădă.

Nu vă povestesc ce se întâmplă, doar vă spun că Napirai ajunge în sfârșit în tribul masailor din care vrând nevrând face parte prin sângele ce-i curge prin vene. În afară de acest foarte scurt episod și evocat deosebit de fără substanță, în carte predomină descrierile a la Sadoveanu numai că nu despre “ținuturile nemțene” ci despre cele africane, care nu par a avea niciun fel de mesaj. Am înțeles că Africa este dragostea autoarei, dar nu am putut nici în ruptul capului pricepe de ce nu a fost mai inspirată în a o evoca. Am avut senzația pe tot parcursul celor aproape 300 de pagini, că doamna Hofmann a scris o carte la comandă, a fost cenzurată mai întâi, modificate anumite fraze într-un limbaj de lemn și apoi un comunist a dat-o la tipar. Altfel nu-mi pot explica de ce nu are nici miez și nu a trezit în mine chiar niciun sentiment.

Dacă aveți altă părere referitoare la carte, chiar vă rog să o exprimați, la fiecare 15 comentarii, o echipă de vALLuntari va plata un copac, cu cât avem mai multe comentarii, cu atât vom avea mai mulți copaci plantati și mai multe șanse să citim cândva (dacă nu noi, copiii noștri poate, sau nepoții) la umbra lor… Salut pe această cale inițiativa lăudabilă a prietenilor de la Editura ALL.

Carti, Italia, Travel, Utile

The Passionate Traveler Journal

8 februarie 2013 12 comentarii

Eu mă bucur cu adevărat atunci când cineva știe să-mi facă o surpriză inedită. Și mă bucur din toată inima, indiferent cât de mică pare din exterior surpriza. De exemplu, marți am primit o căciulă și mi-am făcut poze cu ea în toate ipostazele. O apreciez cu atât mai mult cu cât am primit-o pentru că “răcești des pentru că nu te îmbraci, nu porți căciulă și așa ceva nu se face iarna, deci vreau să-ți fie cald, să nu răcești la urechi și să-ți șadă bine, vezi că ți-am cumpărat o căciulă” :) Inutil să vă mai spun că pentru mine sentimentul e “priceless”, iar pe omul din spatele surprizei il iubesc… :)

Din această serie, ieri primesc agenduța de mai jos. Și abia când o deschid văd că e de la books-express. Surprize, surprize!

Că ador agendele frumoase, cochete, boeme e una, că asta e mai mult decât o agendă/jurnal e alta. În primul rând este un jurnal concept. Frances Mayes, autoarea celebrei serii despre Toscana (Under the Tuscan Sun) este creatoarea acestui jurnal. S-a ghidat după o agendă pe care o avea la inceputurile ei italiene, în care și-a deschis ea primul jurnal de ședere în Italia (Cortona mai exact), agendă care a stat de fapt la baza construirii marelui succes Under the Tuscan Sun.

Acest jurnal este nemaipomenit. În primul rând calitatea paginilor este… wow. Culoarea lor caldă mă duce instant cu gândul la Toscana, iar unele citate din cărțile lui Frances se regăsesc random pe colțurile anumitor pagini. La început, după pagina în care îți poți scrie numele sau da un titlu jurnalului tău, sta scrisă și povestea lui, cum a luat naștere, în ce fel a ajutat-o pe autoare etc… Iar la final cireașa de pe tort, o listă de cărți despre călătorii.

Acum tot ce mai lipsește este să plec eu o vreme departe (haha) și să pot folosi acest jurnal în scopul care îi este destinat. Până atunci, l-am pus lângă ghidurile turistice și cred că nu va avea nimic de comentat dacă va sta acolo până o poveste frumoasă, de viață va fi pusă în el. Deși recunosc; când l-am văzut și răsfoit m-am întrebat dacă nu cumva Universul ar vrea să-mi transmită ceva mai pe acolite, că știe că-s fată deșteaptă și mă prind singură!? ;)

Carti, Franta, Travel

Bonjour, fericire!

4 februarie 2013 10 comentarii

Titlu: Bonjour, Fericire!

Autor: Jamie Cat Callan (are și blog, unde o să descoperiți și alte cărți ale ei)

Traducerea: Ines Hristea

Editura: Ponte, 2012

Nr. pagini: 287

Am știut de prima dată cât am citit despre această carte că este una pe care o voi dori la mine în bibliotecă, dar până să o am a mai durat ceva… Îi trebuia o poveste, nu?

Jamie Cat Callan, o americancă cu origini franceze și irlandeze, scrie o carte superbă despre cum îți poți găsi în viață bucuria de a trăi. Inspirată de experiențele ei de viață, dar și de bunica ei franțuzoaică, această carte document descrie practic călătoria cuiva din viața banala și voit aglomerată la ceea ce francezii numesc joie de vivre sau l’art de vivre. Desigur, ideile superficiale americane se regăsesc din plin în carte, chiar dacă se află acolo în ideea de a fi conbătute și de a fi puse clar în opoziție cu cele franțuzești. Cu alte cuvinte, autoarea critică stilul de viață american și ridică puțin în slăvi felul de a trăi al francezilor. O subliniere evidentă are aspectul acela mult discutat “trăim pentru a munci sau muncim pentru a trăi?”

Cartea este totuși genul care nu poate fi povestită, ea devenind pe parcurs, dintr-o simplă discuție feminină, o carte motivațională cu mult mesaj. Eu n-am putut să o las din mână până nu am dat ultima filă. Mi se părea că am citit-o tocmai la momentul potrivit și mi-a răspuns pe moment la multe întrebări care mi se învârteau în mintea avidă după acel joie de vivre. Că, cine nu îl dorește? Cartea abundă în mesaje pozitive gata să fie primite cu sufletul deschis, de genul “Nu are sens să fii genul acela de persoană care întotdeauna vede jumătatea goală a paharului. Nu ai suficient timp pentru asta. Trebuie să strângi fiecare jumătate plină și să o savurezi.” Ori “Fiecare lucru are momentul lui, iar fără moarte viața n-ar mai fi poveste, fiindcă toate poveștile au și un final.”

Auvillar

Cu aceaste idei pornește autoarea spre Auvillar, în Franța, pentru a studia viața oamenilor de aici, în special a femeilor. Practic această călătorie îi schimbă viață și așa se naște cartea. Restul este o poveste impresionantă despre putea de a găsi resurse în viața ta care să merită exploatate în asemenea măsură încât viața să-ți fie lină și plină de fericire. Nu degeaba subtitlul cărții este Micile secrete ale marilor bucurii.

Vă recomand cu căldură această carte. Se pot spune puține cuvinte despre ea la final, dar o să regăsiți parte din ea în voi, odată ce se va sedimenta, odată cu timpul. Eu am citit această carte împrumutată și m-am bucurat de ea la maxim. Apoi am vociferat că mi-o voi cumpăra să o am acasă în cazul în care voi dori să o mai consult în timp. După ce mi-am exprimat această dorință, exact în ziua în care am împlinit 28 de ani, dimineața devreme, a sunat curierul la ușa mea și mi-a adus această carte. Pe ea stătea scris: “dacă tot îți doreai să o ai, măcar să o ai de mine…”. A fost cel mai fain moment al zilei, mesajul, totul mă îndemna la joie de vivre. Sper doar să-mi fi înșușit bine lecția mea aniversară.

A vous amours! (Iubirilor voastre!, toast franțuzesc care mi-a plăcut enorm, descoperind în carte pentru ce închină mereu francezii) :)

Carti, Italia, Travel

Buchetiera de la Florența

18 ianuarie 2013 12 comentarii

Să-l redescoperi pe Alecsandri în vechea bibliotecă ce ți-a stat toată copilăria sub nas, dar atunci tu erai obligat să te intereseze numai Pastelurile și eventual ceva despre Ostașii noștri, face parte din acele momente de revelație absolută. Imediat după ce am ajuns la Ineu, în decembrie, am căutat să îmi pun în geanta pentru întoarcere, câteva cărți ce musai era să le aduc la Cluj. Din una în alta, mi-au trecut prin mâini cărți vechi ce le cunoșteam prea bine. Între ele însă și un volum din prozele lui Alecsandri: “hm, proze? parcă am auzit că a scris ceva proze, dar cât or fi de bune?” Și așa am început cu Prefața ca să văd când și cum a lăsat “marele poet” versul pentru frază, dar, “hopa, se pare că de fapt a fost invers… multe am mai învățat la școală, dar asta ba”.

Inițial am fost atrasă de o povestire despre Africa, dar am abandonat-o după 3 pagini (voi reveni la ea), când am văzut că există în volum una despre Italia și mai mult decât atât, era despre Florența și ESTE prima scriere în limba română a autorului. Columb când a descoperit America nu cred că a fost mai surprins ca mine în acel moment. Inutil să vă spun că am citit-o pe nerăsuflate. Nu, nu este atât de alertă și nici atât de zbucuimată, dar este ATÂT de frumoasă!!

Așa că îmi permit azi să nu o povestesc ci să vă dau doar câteva mostre din ea, îndemnându-vă cu cea mai mare căldură posibilă, să o cititi și voi. E scurtă și în pofida limbajului vechi, merge repede. O să vi se lipească de suflet, este o poveste de dragoste în care foarte vag remarci pentru ce sau cine este această dragoste, dar de simțit o simți și tu, nu ai cum să NU. Vă mai spun doar că, acea călătorie în Italia, evocată metaforic în această povestire, are la bază iubirea autorului pentru o tânără pe care a însoțit-o în Europa la tratament, această trecând în neființă pe vaporul care îi readucea în țară. O să simțiți durerea printre rândurile acestei povești…

“… căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia și mai ales cu așa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci își simte ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri. ” (pag. 47, ediția BPT; 1984)

“În Italia cafinelile sunt toată ziua pline de consumatori, din pricina căldurilor nesuferite care aduc pe om într-un fel de moleță foarte plăcută; pătruns de fluidul magnetic în care creierii înoată, te simți furat de o somnărie ușoară și toată ființa ți se cufundă în sânul unei lene poetice, cunoscută în Italia sub denumire de dulce far niente.” (pag. 49, ediția BPT; 1984)

“… toate în ea erau făcute pentru plăcere; gura ei care legăna un zâmbet melancolic; talia sa zveltă și delicată, mâinile ei mai fragile decât florile ce ținea… toate aveau o atragere ascunsă care îți aprindea închipuirea.” (pag. 50, ediția BPT, 1984)

“Tinerețea este ca un copac mic și fraged; cele mai slabe vânturi sunt furtune pentru el.” (pag. 54, ediția BPT, 1984)

* mi-am permis să ilustrez cu poze făcute de mine în 2011, cu un pic de imaginație poate reușim să regăsim atmosfera de atunci ;)

Carti

Romane de citit la gura sobei

12 decembrie 2012 12 comentarii

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd zăpada pe fereastră m-aș refugia cel puțin lângă o teracotă, asta ca să nu întind coarda și să amintesc de un șemineu :D Cititul cu spatele lipit de teracotă mă întoarce iar în urmă cu… mulți ani, când învățam pentru a doua zi sau citeam unul din romanele care mi-au marcat adolescența, aș aminti aici un Tess D’Uberville, Maitrey sau Dragostea nu moare… Dar sunt sigură, pe de altă parte, că fiecare are câteva cărți pe care le-a citit ad litteram la gura sobei și acum numai vederea unui foc sau numai căderea unor fulgi îi va face să se întoarcă pentru o sesiune de lectură în… trecut.

Vremea de afară m-a îmbiat la visare, dar și apropierea sărbătorilor de iarnă m-a îndemnat să vă povestesc despre 2 romane ce pot fi citite, câte unul pe seară, în fața unei căni cu ceai, la căldură și eventual în brațele cui trebuie ;)

Vălul pictat este un roman superb și extrem de puternic. Cele puțin peste 200 de pagini te trec prin toate stările și te fac să zăbovești asupra finalului și să te gândești la motivele pentru care un om se schimbă de-a lungul vieții și la cât de dure pot fi unele lecții de viață care duc la schimbare. Vă mărturisesc că am crezut cu tărie că Vălul pictat este un roman de dragoste și atât. Nu văzusem niciuna din ecranizări, dar am auzit numai lucruri bune despre ele. În mintea mea, știam sau doream să cred, că totul se va rezuma la o poveste de dragoste ce întâmpină câteva obstacole, dar cartea este mai mult de atât. Somerset Maugham reușește să creeze un roman diafan și plin de contraste, o poveste care te ia prin învăluire și te poartă ca o tornadă în interiorul vieții ciudate a unui cuplu.

Pe scurt: Kitty Fane este surprinsă de soțul care a iubea ca un nebun, înșelându-l cu un prieten de familie. Ea crede că respectivul o iubește și că își va părăsi soția pentru ea, dar evident că ticălosul nu are de gând să facă asta. Ea este foarte îndrăgostită de el și la început aproape că nici nu-i pasă că soțul i-a descoperit infidelitatea. Societatea însă ar putea să o taxeze crunt, motiv pentru care soțul, turbat de gelozie (dar pe care o afișează cu o maturitate nemainîntâlnită) îi propune un târg ciudat: o va părăsi numai dacă amantul o va lua imediat de nevastă, ori în caz contrar o va obliga să rămână cu el și mai mult decât asta, o va obliga să îl însoțească într-o zonă din China colonială, unde face ravagii o epidemie de holeră.

La început, Kitty are impresia că soțul își bate joc de ea, dar mai apoi realizează să realitatea o ia înainte ei, amantul desigur că nu o vrea și răsfățata aristocrată se vede nevoită să-și însoțească soțul încornorat și medic bacteriolog într-o zonă unde moarte se ivește la tot pasul. Văzută inițial ca o condamnare la moarte pentru soția infidelă, călătoria se va dovedi a fi salvarea acesteia ca om. Dar ce preț trebuie să plătească Kitty pentru devenire rămâne să descoperiți chiar voi.

Mie mi-a plăcut enorm tensiunea și puterea de seducție ce mocnea în Walter Fane și m-a iritat teribil faptul că nebuna de Kitty nu o simțea și se gândea în mare parte a timpului la măgarul de amant (care fie vorba între noi numai un bărbat cu B mare nu se putea numi). A fost de-a dreptul frustrant, cum eu ca cititoare am început să-l îndrăgesc pe Walter Fane și femeia de lângă el părea că nu-l poate suferi. Și totuși, la un anumit moment, am simțit că ea regretă că nu-l poate iubi așa cum omul ar fi meritat, din păcate însă regretul vine prea târziu și ce păcat!

Poștașul sună întotdeauna de două ori este cartea lui James M. Cain ajunsă foarte cunoscută după ecraniarea ei celebră cu Jack Nicholson și Jessica Lange în rolurile principale. Îmi aminteam foarte vag de film, rețineam bine părul blond și silueta superbă a Jessicăi în rolul Corei, dar m-am amuzat când am descoperit că eroina din carte era de fapt brunetă și nici măcar foarte frumoasă. Am uitat rapid de figura celei din film, însă TOT TIMPUL în mintea mea Frank a fost Jack Nicholson, nu m-am putut detașa de personaj deși am vrut.

Romanul se citește foarte rapid și poate fi perceput ca o comedie neagră cu accente erotice evidente, dar asta nu m-a împiedicat să nu râd cu gura până la urechi la anumite faze ce păreau ireale, dar pe care puteai lesne să le vizualizezi cu un dram de imaginație. Frank e un golan american ce trage la hanul unui grec, îi câștigă acestuia încrederea, îi vrea femeia din primul moment, iar aceasta mult mai tânără și mai necoaptă la minte se aprinde după el și îi vine ideea genială de a-l ucide pe grec ca să rămână și cu Frank și cu averea defunctului soț. Numai că grecul se comportă o vreme ca Rasputin și mai apoi ca și Bruce Willis în “Greu de ucis” și te întrebi la fiecare tentativă dacă ăla mai moare odată ori ba… :)

Și pentru că mi se pare că dacă vă mai zic multe nu o să mai vreți să citiți romanul, vă mai zic doar că din amintirile mele, filmul este mult mai vizual și mai nerecomandat celor sub 15 ani măcar, decât cartea. Însă, dacă nu ați văzut filmul e un mare plus, pentru că puteți savura cartea mult mai bine, mult mai cu patos și o să fiți cât se poate de șocați de final. Dar pe bune că așa carte, merita așa un filnal din simplul motiv că viața e cam stupidă, după cum putem observa cu toții ;)

Acestea sunt recomandările mele pentru două seri de iarnă pe care vreți să le petreceți în compania unor cărți, care să vă rămână multă vreme în minte. Două cărți inteligente și pline de pasiune expusă când savuros când tragic, două cărți care vă pot reda plăcerea lecturii în seri de iarnă grea, în care faptul că ninge pare că e tot ce se poate întâmpla mai magic… ei așșș…

« Anterioară 1 2 3 4 5 … 26 Următor »