Escale europene (prima parte)

Titlu: Escale europene

Autor: Virgil Marinescu

Editura: Versa, 1991

Nr. pagini: 164

Preţ de anticariat: 5 lei

Cartea lui Virgil Marinescu am primit-o prin bunăvoinţa celor de la Colţul Colecţionarului, un anticariat despre care eu v-am mai povestit şi v-am spus că de la ei puteţi să vă procuraţi cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.

Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.

Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.

Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.

Apoi ajungem la Roma, cetatea eternă fascinând orice călător. Observ că programul este astfel făcut încât şederea la Roma să fie destul de lungă, să nu se piardă nimic din ceea ce poate fi văzut acolo. Roma este imensă şi poate părea din ce în ce mai imensă în frumuseţea ei fără vârstă. Îmi plac descrierile de ghid turistic inexistent la acea vreme în România (că oricum cui i-ar fi folosit). Îmi place de asemenea naivitatea cu care autorul descrie anumite obiective din splendida Romă, se simte acel gust al descoperirii primordiale, e prea mult entuziasm în vorble sale, parca ar fi povestit totul ca un copil scos pentru prima dată în lume. E foarte uman tot ce se povesteşte, nimic nu are iz senzorial, totul este la vedere şi la primă impresie.

Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.

P.S. Am încercat să ilustrez cu poze de la mine, căci în afară de Mantua le văzui şi eu pe toate celelalte.

Fiind vară citeam în iarbă (lecturi de caniculă)

Dragi prieteni ai cărţilor, acest articol este pentru voi. Asta pentru că s-au strâns din nou câteva lecturi peste vară, lecturi despre care din motive de vacanţă şi vreme bună nu am avut timp să le povestec pe larg exact în momentul în care le-am parcurs. Dar pentru că majoritatea sunt cărţi care m-au făcut să trec mai uşor prin căldurile terbile din iunie şi până în august, am decis să le aloc un articol lor şi numai lor. Cât despre cititul în iarbă… asta este chiar o îndeletnicire de vară şi primăvară şi ştiu că mai repede de luna mai a anului viitor nu voi poposi cu o carte în braţe la firul ierbii.

Începem cu Prima mea carte, o antologie coordonată de Raluca Dincă, o carte eveniment în care îşi dau întâlnire 20 de autori contemporani şi vorbesc despre primele lor experienţe cu cărţile. Volumul este savuros, iar aventurile livreşti dintre cele mai diverse şi mai amuzante. Răspund prezent acestei idei personalităţi ca Livius Ciocârlie, Antoaneta Ralian, Mihail Vakulovski, Adela Greceanu şi chiar coordonatoarea Raluca Dincă.

Este o carte care te va face să îţi aminteşti de propriile experienţe cu cărţile, te va face să te întorci în timp exact atunci când ai decis, tu sau cartea, că este timpul să vă întâlniţi. Eu mi-am amintit de prima mea lectură: Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă şi m-am amuzat teribil amintindu-mi în ce context am citit-o. Într-o zi tati îmi citea ceva şi la un moment dat cred că s-a plictisit, căci mi-a zis: “auzi, e timpul să citeşti tu, eşti mare de’acu” :) Şi mi-a “aruncat” cartea asta din care eu singurică am ales povestirea cu nurorile. Nu o să uit în veci… Cam aşa se desfăşoara treburile şi în cartea de care vă povestec. Vedeţi că este o întreagă colecţie Prima data… din care am citit-o evident şi pe cea cu Prima călătorie în străintătate şi am dezvoltat oarecum subiectul aici.

Pentru voi care a fost Prima carte…?

Continui cu o carte pe care am început-o într-o după amiază şi am stat până seara târziu să o termin, aşa de tare mi-a plăcut. Este vorba despre cartea Claudiei Golea, French Coca Cola. Autoarea este destul de puţin cunoscută la noi, din păcate, însă şi din cauza faptului că a lipsit din România foarte mulţi ani, preferând să câştige experienţe de viaţă prin Franţa, Japonia sau Thailanda. Acest volum, foarte bine scris şi cu o doză considerabilă de umor, vine în descrierea copilăriei şi adolescenţei autoarei. Prima parte se desfăşoară în Franţa unde tatăl ei este ambasador o vreme. Franţa o fascinează, o uluieşte, îi intră în sânge şi nu-i mai iese niciodată, sunt fascinante descrierile Parisului prin ochii unui copil destul de mic şi de neastâmpărat.

Mai apoi roata se învârte, se vede nevoită să se întoarcă în ţară în cei mai crunţi ani ai comunismului. Tatăl ei este hărţuit de securitate şi toată familia se destramă. La fel ca în Trenul de Trieste, tatăl ei o pune pe un tren şi o trimite în lume iniţial cu destinaţia Franţa că acolo avea el ceva cunoştinţe care o puteau ajuta, dar viaţa este cruntă, vicleană şi parcă totul se realizează fără voia ei şi oarecum împotriva ei. Pe neaşteptate copila care mergea la şcoală la Paris, devine o pedepsită a sorţii. Viaţa nu e aşa cum ne-o imaginăm în copilărie…

Şi pentru că mi-a plăcut aşa de mult această carte, am continuat lectura cu prima carte a Claudiei Golea, ea se numeşte Vara în Siam şi descrie destul de haotic şi deseori pe şleau, anii petrecuţi de ea în Asia, mai precis în Thailanda. Cartea abundă în imagini destul de înfricoşătoare despre viaţa autoarei, care, dacă sunt adevărate, conduc la concluzia că acel copil din prima carte, cel care mergea pe la Paris, a murit sau s-a distrus iremediabil.

Poveştile cu miros de marijuana, cu iz de viaţă trăită la limită, cu relatări ale iubirilor neîmplinite m-au dezolat destul de tare. Cartea se citeşe rapid, dar rămâi cu un gust amar după ea. Mi-a plăcut cum a vorbit în prefaţa cărţii, Lucian Vasilescu: „Proza sa povesteşte lin, fără ostentaţie şi fără patos despre o realitate pe care majoritatea dintre noi am ascunde-o sub pat şi ne-am dori s-o uităm. Sinceritatea, în cazul Claudiei Golea, devine o calitate literară. Gesturile mari, acordurile ample, strigătele stilistice şi textuale care duc către «glorie» cărţile romancierilor oficiali lipsesc din arsenalul său; povestea, spusă de ea, este lipsită de străluciri ostentative, nu-ţi «ia ochii», nu are conotaţii moralizatoare, nu forţează în nici un fel simpatia cititorului. Vara in Siam este un «fel literar» gătit dupa o reţetă originală marca Golea.” Tot el a mai spus că ea ar fi o “scriitoare blestemată… să aibă succes”… însă nu ştiu dacă l-a avut sau îl are în România.

Şi uite aşa, de aici, rămânem tot pe un teren exotic şi trecem la cartea Danielei Zeca, Demonii Vântului, o carte pe care am primit-o de la Ioana înainte să plece ea în Asia. Cartea este fabuloasă, ce a creat autoarea acolo este extraordinar, ce lume, ce culori, ce poveste! Îmi doresc mai mult ca niciodată să îi citesc şi cealaltă carte celebră Istoria romanţată a unui safari… (Cine a citit-o?)

Povestea din Demonii vântului subliniează legătura dintre lumea europeană şi lumea orientală prin istoria unui personaj complex şi fabulos Saiyed, “stăpân” al pietrelor preţioase în Dubaiul zilelor noastre. Horia-Roman Patapievici, a spus că această carte i-a adus oarecum aminte de O mie şi una de nopţi şi la drept vorbind, înainte de a citi pe internet păreri despre volumul Danielei Zeca şi mie mi-a lăsat aceiaşi impresie. Cartea surprinde prin multe aspecte ce ţin de destinul personal, de influenţa nestematelor, de moştenirea carmică şi de experienţele extrasenzoriale de care este capabilă fiinţa umană. Un roman ca un poem, superb!

Sper să vă inspire aceste cărţi, să le acordaţi o şansă de a ajunge la voi şi sunt sigură că nu o să fiţi dezamăgiţi de ele, de poveştile pe care le transmit, chiar dacă voi o să le citiţi mai degrabă la gura sobei decât undeva în iarbă. Bucuraţi-vă de carte în orice anotimp!

Jurnalul unui călător boem sau 1001 de femei pentru nemurire

Titlu: Jurnalul unui călător boem. 1001 de femei

Autor: Ciprian Enea

Editura: Rao, 2012

Nr. pagini: 316

Preţ: într-o vreme se găsea la 15 lei cu revista Unica, în rest costă cam 40 de lei în orice librărie

Într-o zi citesc la Lili o recenzie despre o carte pe care o zărisem şi eu prin librării, dar nu am luat-o căci niciodată nu voi da 40 de lei pe o carte care are pe copertă o femeie goală când un Playboy e mai ieftin. Totuşi, vreau să citesc cartea asta căci stiu cine e autorul, un guru un materie de travel adică. I-am citit articolele prin ziare şi reviste pentru femei, ba mai mult le-am citit şi pe ale soţiei sale prin Unica (pe vremea când nu ratam niciun număr). Deci era ca şi cum o cunoştinţă a scris o carte şi indiferent de copertă (proastă alegere, coperta, oricum) vreau să o citesc. Lili îmi zice “nu o cumpăra că ţi-o aduc eu” (urma să ne vedem). Şi mi-a adus-o şi a trebuit să termin alte două cărţi ca să mă apuc de ea. Şi mă apuc şi hopaaaa, stai aşa că nu-i carte de travel (sau nu doar de travel). Ciprian e pus pe povestit şi nu pe poveşti despre cum să prinzi trenuri prin Thailanda ci despre prins multe alte chestii prin multe alte părţi.

Dar, să nu ne ascundem după palmier ci s-o spunem pe a dreaptă, la prins femei de toate felurile şi culorile se referă autorul şi transformă cartea asta în primul meu roman porno (dacă îi excludem pe japonezi care pur şi simplu nu se pot abţine şi vâră câte o chestie nerecomandată pudicilor în fiecare carte). Încă de la început suntem puşi în temă că personajul nostru principal, adică autorul, vrea să aibă cât mai multe femei ca să dobândească nemurirea, după modelul lui Mao care cică a avut peste 3500 de femei (asta ca să vedeţi ce lăudăroşi sunt bărbaţii din cele mai vechi timpuri, căci cine naiba să i le numere, corect?). Buuun, şi după modelul astuia care cică zicea că “iubind” cât mai multe femei ajungi să trăieşti cât Universul iacă şi Ciprian… Mai, să nu se înţeleagă de aici că eu am ceva cu el, să trăiască cât mai mult cu putinţă şi să se culce cu cât mai multe, dacă poate, dar cum îmi zicea un prieten, când i-am zis de carte “hai că-i tare bună fază de agăţat asta cu nemurirea”, deci e un fel de uite fata mea, dacă mă culc şi cu tine fac un pas mic pentru mine, dar mare pentru nemurirea mea :)

Aşa, şi oricât am încercat să diger cartea pe asta cu nemurirea lui găsită în peste 1000 de femei cu care nu s-a sfiit să facă dragoste (oare ce metafore să mai găsesc până la finalul recenziei?), nu am putut să o înghit (mai trebuie să folosesc şi astfel de cuvinte dacă vreau să rămân în temă şi să mă fac înţeleasă).

Acum printre sute de partide, unele mai explicit prezentate decât altele, omul, travel smth. de meserie, ne mai recomandă câte o ţară sau câte un film şi ne mai întoarce în copilăria şi adolescenţa lui ca să înţelegem de unde i se trag anumite lucruri. Pardon, dar mie partea cu copilăria şi adolescenţa mi s-au părut puţin plicticoase, iar partea cu prezentatul ţărilor mi s-au părut prea de ghid turistic din care am zeci spre 100 acasă, aşa că am încercat să driblez puţin cu ele ca să ajung la capătu cărţii. Nu-s Iorga să citesc pe diagonală, dar aici chiar se putea fără să ratezi nimic.

Din toată cartea, care apropo, are fix finalul la care m-am aşteptat fără să fi ştiut amănunte despre viaţa lui, câţi copii are (are doi superbi), câţi bani are (are mulţi spre foooarte mulţi) sau la ce concluzie a ajuns (normal că a ajuns la aceea că nemurirea îi este asigurată de copii şi NU de prostituatele din Bangkok), cele mai faine capitole sunt capitolele 24 şi 28, unde zice el nişte chestii foarte faine despre dragoste şi relaţii, semn că le ştie şi semn că i-au folosit la ceva bibliotecile întregi citite (căci da, dacă are o calitate imensă, aceea este că a citit mai mult decât toţi studenţii înscrişi anul asta la toate specializările, la toate facultăţile din România, dacă nu poate chiar mai mult, căci, cu foarte mici excepţii cunoscute, nu prea mă bazez pe ce citesc copiii de azi chiar de au intrat primii pe la facultăţi).

În esenţă, dacă treci de părţile care te-ar putea intriga (nu comentez relaţia autorului cu propria soţie care simt că trebuie să fie o femeie extraordinară pe care el zică că o iubeşte de i se “potrivesc toate clişeele” ), atunci o să descoperi o carte faină, deloc uşoară, scrisă de un filosof afacerist, scrisă de un om care a citit cărţi multe şi bune, dar care a ştiut că nu poate face bani între paginile lor şi s-a reprofilat pe la 27 de ani, a făcut 1 milion de dolari pe când toţi râdeau de el şi apoi l-a apucat treaba cu nemurirea şi cu femeile. De fapt el zice că a trăit visul oricărui bărbat (ei să-mi spună dacă e aşa ori ba), însă treci de asta şi vezi de fapt ce vis a trăit şi ce vis trăieşte acum.

Dacă mi-a plăcut cartea? Căci mulţi m-au întrebat… da, pot zice că mi-a plăcut. M-a amuzat, m-a delectat, mi-a mai adus aminte ce oameni şi filosofii ăştia (haha), m-a mai învăţat câte ceva că doară la aşa experienţă a autorului între aşternuturi (simbolic spus, că locurile sunt dintre cele mai diverse), n-ai cum să nu prinzi ceva “nou”. Dar, pentru că există un dar şi tre să-l spun, pornoşagul nu e ceva firesc, eroticul da, însă nu prea l-am găsit. Eroticul e astfel descris încât să te excite mental întâi, puţini îl ştiu, recunosc, cei mai mulţi cunosc excitarea bruscă a pornoşagului şi cred că ai parte de aşa ceva la fiecare 3 pagini. Sunt convinsă că această carte are succes chiar şi numai pentru asta…

Aşa că luaţi de citiţi, poate o să vă placă tare de tot, dar promiteţi-mi că nu vă apucă treaba cu nemurirea, serios, puteţi avea multe femei (sau bărbaţi) pentru motive mult mai puţin idioate. “Şi nu uitati, până data viitoare, iubiţi-vă mult”, vorba unui “clasic” în viaţă :)

Czech & Slovak Republics

Limba Engleza
Data Publicarii 1 May 09
Format Hardback
Paginare 448

Ei bine, o zicală cehă spune că atunci când ne înecăm, ne agăţăm chiar şi de o rămurică. Asta facem noi, cehii, întindem mâinile să apucăm această rămurică la care sperăm, spune Milos Forman, însă la cum arată Cehia zilelor noastre nu pare ca cehii să fi fost în aşa pericol de înec vreodată. Cine a fost şi numai la Praga cred că ne poate confirma.

Vreau să vizitez Cehia din momentul în care am ajuns la Viena şi am povestit extaziată tuturor cât de mult mi-a plăcut. Răspunsurile le pot rezuma la următoarele cuvinte: stai să vezi Praga!!.. Şi aşa s-a născut dorinţa de a ajunge pe un traseu pe care mi-l doresc cât mai aproape de visele mele. La alimentarea visului meu a stat şi stă ghidul primit de la OKIAN, despre cele două republici care, până nu de multă vreme, au constituit o singură ţară: Cehoslovacia.

Dacă Bratislava, capitala Slovaciei este la o aruncătură de băţ de Viena, aproape că o vezi peste dealuri, până la Praga însă mai sunt câţiva, destui km. Vreau să vă spun că am visat mult cu acest ghid în braţe, am tot gândit trasee şi am crezut că poate le fac posibile pentru anul acesta, dar auspiciile nu sunt dintre cele mai bune. Deşi atât Cehia cât şi Slovacia sunt minunat de vizitat vara pentru că sunt mai răcoroase, iarna, deşi frigul este foarte înţepător, un farmec aparte le dă pieţele de Crăciun din preajma sărbătorilor de iarnă, dar şi zăpada care le acoperă mult mai des decât ne imaginăm. Deşi reci, cele două republici furnizează ierni de basm, cu castele desprinse din poveşti şi nămeţi la porţile lor.

Şi acum cu ghidul în faţă să facem un tur virtual:

Aş pleca de la Ineu şi nu aş opri până la Bratislava, sunt puţin peste 500 de km, iar oraşul cu străduţe înguste şi pe placul meu m-ar aştepta cu următoarele obiective turistice (nu voi include muzee căci nu cred că voi zăbovi mai mult de două zile în capitala Slovaciei):

Foto

  • Castelul Bratislava
  • Primăria Veche
  • Teatrul naţional Slovac
  • Poarta lui Mihai
  • Palatul Grassalkovich
  • Palatul Palffy
  • Palatul Mirbach
  • Biserica Buna Vestire
  • Biserica Sf Elisabeta
  • Biserica si Manastirea Sf Clara
  • Catedrala Sf Martin
  • Castelul Devin
  • Fantana Roland

Cam asta aş vizita şi aş rata grădinile botanice şi zoologice atât de renumite, ale Bratislavei, dar nici nu aş putea rămâne o săptămână întreagă aici. Astfel că voi continua spre Cehia în direcţia Praga, însă prima oprire va fi Brno unde deja am pe listă câteva obiective serioase ce nu pot fi trecute cu vederea:

Foto

  • Palatul Dietrichstein si Muzeul Moravian
  • Piata Libertatii
  • Catedrala Petrov
  • Fantana Baroca Parnas
  • Piata Libertatii
  • Primaria Veche

Şi uite aşa, după 300 de km de Bratislava am ajunge la Praga. Praga cu maşina, din vestul ţării mi se pare destul de accesibilă. Nici nu aş vrea să ajung cu alt mijloc de transport la Praga, deşi am auzit zilele trecute cum că aeroportul din Praga este unul dintre cele mai frumoase din lume.

La Praga, pentru că am muuuuulte de văzut aş sta minim 4 zile (daca la Bratislava am stat 2 şi Brno 1, merită şi Praga 4). Nu m-aş odihni deloc, dar nici nu-s sigură că aş da gata următoarele locuri şi să mai timp şi să mă liniştesc la un cappuccino cu vedere la Podul Carol:

Foto

  • Centrul Istoric Praga
  • Podul Carol
  • Palatul Lobkowicz
  • Orasul Nou Praga
  • Orasul Mic Praga
  • Ceasul Astronomic
  • Catedrala Sf Vito
  • Casa Municipala
  • Castelul si Cimitirul Vysehrad
  • Castelul Praga
  • Casa care Danseaza
  • Biserica Tyn
  • Biserica Sf Nicolae (Kostel sv. Mikulase)
  • Cartierul evreiesc din Praga – Josefov
  • Catedrala Sfintii Chiril si Metodiu
  • Memorialul Revolutiei de Catifea
Cel mai probabil voi pleca de la Praga cu sentimentul că mă voi întoarce, însă de astă dată mă voi îndrepta spre renumita staţiune Karlovy Vary pentru două zile de relaxa totală înainte de întoarcerea acasă.

 Ah… cât mi-aş dori o astfel de escapadă cu ghidul în buzunar, cu Clau în dreapta şi cu Kia la drum :) Se vede cât aer de vacanţă respir, nu?

Trei săptămâni în Himalaya

Titlu: Trei săptămâni în Himalaya

Autor: Marius Chivu

Editura: Humanitas, 2012

Nr. pagini: 288, format mare, calitate exemplară!

Preţ: 49 de lei pe librariaonline.ro

O carte cu imagini. Ilustrarea unui vis. Povestea unui popas la marginea lumii. O aventură pe care cei implicaţi nu o vor uita niciodată. Se iau doi prieteni, se discută nişte dorinţe, se doresc a fi depăşite, se socoteşte, se crapă firul în 14 şi mai apoi se hotărăşte: Marius şi Cătălin pleacă în Nepal, aici vor ataca o trecătoarea aflată la o altitudine considerabilă în cei mai înalţi munţi ai lumii. Cea mai înaltă trecătoare din lume: Thorung La. O experienţă, un drum iniţiatic, sute de imagini, cuvinte bine alese, o altă cultură disecată, mult umor… aşa se naşte o carte…

Dacă mi-a plăcut aventura în Himalaya a celor doi români a fost, pentru că ador cărţile de acest gen. Dacă aş avea posibilitatea aş scrie şi eu una, aşa că nu voi comenta de ce cineva alege să-şi povestească într-o carte, povestea de povestit la un vin cu prietenii la bătrâneţe nepoţilor. În plus, eu consider că avem multe de câştigat din asemenea cărţi, cunoaştem locuri noi (prin ochii altora, e drept), atingem culmi prin picioarele lor şi ne stârnim nouă înşine curiozităţi, ne lărgim nouă înşine orizonturi şi poate, poate într-o zi vom pleca şi noi. Da, această carte, ca şi altele asemeni ei, este o relatare. O relatare a fost şi Vând Kilometri a lui Mihai Barbu, o relatare a fost şi Luptând cu iposibilul a lui Mike Horn, o relatare ca multe alte relatări după care te simţi cumva mai bogat şi mai pregătit să pleci la drum. E un câştig, o carte trebuie să fie un câştig, iar asta este.

“Jurnalul călătoriei poate fi citit ca un roman de aventuri exotice. Cartea vorbeşte însă despre forţa curiozităţii, despre tentaţia şi plăcerea de a pleca departe şi a-ţi testa limitele, despre nevoia de aventură, de schimbare totală a decorului şi a obişnuitelor. La sfârşitul calatoriei, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune insignificantă. Pentru că încercarea de a urca acei munţi foarte înalţi înseamnă, de fapt, să cobori foarte mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la plecare nu eşti pe deplin constient. Cartea este şi despre aceste mici revelatii.”

O recenzie absolut frumoasa a acestei cărţi găsiţi aici… aproape că nu mai am ce să-i adaug, mi-a plăcut prea mult cum a abordat-o cititoarea cu pricina. Parcă aş fi scris-o eu, sau mai bine zis, dacă m-aş fi apucat să vă povestesc aşa aş fi făcut-o. Însă dacă vreţi să aveţi completa revelaţie a descoperirii, citiţi recenzia recomandată, după ce aţi parcurs cartea.

Sursa foto+interviu autor

Scrisoare de dragoste

Titlu: Scrisoare de dragoste

Autor: Mihail Drumeş

Biblioteca pentru toţi

Nr. pagini: 366

Preţ: 13,90 pe librariaonline.ro

Nenorocirea pe care ţi-o faci singur doare cel mai mult.

Să ne înţelegem încă de la început: ştiu că vor fi câţiva care din start vor vedea această carte ca pe un roman uşor şi trist, demn de citit la 15 ani în pauza mare, un roman simplu, fără niciun artificiu literar, scris senzual pentru doamnele de pension în perioada interbelică. Nu mă interesează păreri denigratoare despre o carte pe care au iubit-o generaţii întregi şi nici păreri vis a vis de faptul că eu am citit-o abia acum. De ce am simţit nevoia de a mărturisi asta de la început? Pentru că rar mi-a fost dat să citesc nişte comentarii mai răutăcioase referitoare la “clasa de cititori” care au parcurs această carte.

Pe de altă parte, nu o voi ridica în slăvi, dar voi porni de la premisa că mi-a plăcut povestea. Nu pe cât mi-a plăcut Invitaţie la vals, tot a lui Drumeş, dar nici povestea Andei şi a lui Dinu nu mi-a displăcut, în pofida stilului simplist spre naiv al autorului. Dar să NU omitem un lucru; cartea a fost scrisă în România anului 1936, da? OK, că am impresia că unii o judecă de zici că ar fi fost scrisă acu’ doi ani… evident că atunci am fi comentat-o altfel.

O poveste de dragoste dintre doi tineri: Anda Brădeanu şi Dinu Gherghel se transformă într-o dramă, din simplul motiv că “toate fericirile se sprijină pe iluzii“, după cum singur personajul masculin central o spune. Dinu este un băiat provenit dintr-o familie modestă, tatăl său a murit în război, iar mama, învăţătoare a făcut ce a putut pentru a-l creşte şi trimite la şcoală. Din nefericire i-a băgat în cap şi faptul că el nu va reuşi în viaţă decât dacă se va însura cu o fată din familie bună. Cu toate că Dinu este foarte bun la învăţătură, această capacitate se bazează mai mult pe o încăpăţânare de arivist, decât pe nişte calităţi înăscute, este abiţios până la a deveni invidios şi frustrat, în special pe un coleg de-al său Relu Apelevianu, care provenea dintr-o familie bună. Relu însă era cald şi calm şi nu părea să ştie ce este invidia, ceea ce pe Dinu îl irita şi mai tare.

Ajuns la vârsta la care ar fi trebuit să se căsătorească, el o întâleşte pe Anda de care se îndrăgosteşte iremediabil (zice el). Fata îl place, dar cum suntem în alt secol (la propiu) ea are nişte principii de care nu poate trece. Ea este însă o fată de clasă medie, orfană şi înfiată de directoarea şcolii la care învăţa, deşteaptă foc şi cu veleităţi de scriitoare în devenire. Deşi o iubeşte, Dinu ştie că nu va face casă bună cu ea căci el căuta o fată cu avere. Se căsătoreşte însă cu Anda şi de aici începe drama lor. Mai departe scrie în carte…

Ce se întâmplă: Dinu a confundat iubirea cu dorinţa fizică, iar Anda credea că ştie exact ce vor bărbaţii. Dinu a crezut mai apoi că iubirea poate fi uitată şi reînvăţată, iar Anda în naivitatea ei a crezut că este suficient să inciţi un bărbat că să-l ţii mereu lângă tine. Mai apoi Dinu a crezut că banii şi faima, o poziţie socială de invidiat, o funcţie în Guvern vor putea înlocui mulţumirea sufletească, credea că poţi cumpăra orice cu bani, iar Anda a crezut că “fericirea se hrăneşte din ea însăşi“. Povestea asta însă ne arată cât de mult, până la distrugere s-au putut înşela doi oameni care într-un mod, de neînţeles pentru mine, se iubeau. Cartea asta mi-a demonstrat că oricât de mult iubesc eu perioada în care a fost scrisă, probabil aş fi sfârşit si eu ca şi personajele acestei cărţi… Oamenii nu vorbeau între ei cu adevărat, îşi arătau feţe în care nu credeau, iar concepţia societăţii era murdară şi bolnavă.

Nu l-am urât pe Dinu (am mai auzit domniţe care au început să spună că toţi bărbaţii sunt ca Dinu), eu n-am putut decât să-l compătimesc şi la sfârşit să-i atribui mintea cea de pe urmă, căci a părut singurul personaj care a învăţat ceva din tot ce i s-a întâmplat: “câte binefaceri sunt pe lume care nu costă nimic, şi, fiindcă sunt atât de ieftine, nu le preţuieşte nimeni“. Şi azi este la fel, asta nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor, continuă să existe familii care se conduc după legi iluzorii, care nu comunică, care se pierd în timp pentru că nu au înţeles nimic din relaţii. Şi azi există bărbaţi ca Dinu, femei ca Anda, sau invers, care trăiesc în clişee şi după regulile unei societăţi unde A TREBUI poate fi conjugat.

Anda nu este, cu siguranţă, unul dintre personajele mele preferate din literatura română. Dacă este să-mi fi plăcut ceva la ea a fost faptul că a acceptat până la urmă bursa doctorală la Sorbona. În rest mi s-a părut de o naivitate catastrofală, care nu caracterizează o femeie îndrăgostită ci mai repede una care nu se poate abate de la şablon. Mi s-a părut aproape grotesc faptul că Dinu nu a văzut asta în ea. Măi, oare să fi fost femeile pe vremea aia chiar aşa de naive? Îmi pare greu să cred, căci parcă Micaela din Invitaţie la vals nu a fost aşa… oricum … am înţeles unde băteau toate.

Una peste alta, cartea mi-a plăcut, cum spuneam, povestea a fost de urmărit până la capăt. A mers repede, am plutit peste cele 366 de pagini, o recomand ca şi lectură de vacanţă, te ţine în priză, dar îţi permite să te şi relaxezi, nu te solicită intelectual prea tare. Susţin că  încă mai avem nevoie de astfel de cărţi în bibliotecă pentru atunci când vrem să lecturăm, nu doar să citim cu creionul în mână.

Arta conversaţiei

Titlu: Arta conversaţiei

Autor: Ileana Vulpescu

Editura: Tempus

Nr. pagini: 460

Preţ: 30 de lei pe librariaonline.ro

Tind să spun fără rezerve că Arta conversaţiei, deşi în aparenţă o carte simplă, poate fi pusă în categoria cărţilor controversate. Când am primit-o, alături de îndemnul, “citeşte-o, e foarte faină, e cartea vieţii mele“, trebuie să recunosc faptul că am fost intimidată de ea la început. Auzisem şi bune şi rele, dar mai presus de toate auzisem că Ileana Vulpescu scrie foarte pe placul femeilor, are un limbaj şi o construcţie epică suficient de bine închegate, încât femeile în general (şi nu ne referim deloc la femeiuştile plictisite care o citeau acu’ 15-20 de ani pe Sandra Brown) să cadă pradă acestor cărţi, să se îndrăgostescă de ele şi mai apoi să revină la scrierile pline de învăţăminte ale acestei autoare autohtone.

Şi mi-am zis că ar trebui să văd şi eu cam despre ce ar fi vorba. Mi-am luat într-o zi cartea, am urcat dealul de la mine din sat, m-am aşezat în iarba caldă prevestitoare de caniculă şi am aşa am cunoscut-o pe Sânziana Hangan, printre nişte flori de câmp în preajma solstiţiului de vară. Câtre Sânziene…

Primele 100 de pagini (hai, poate 80, până începe Sânziana să-şi povestească viaţa cu adevărat), au mers greu. Firul mereu întrerupt al povestirii mi-a adus puţin aminte de anumiţi profesori de-ai mei care aveau darul crăpatului firului în 14 şi dacă o discuţie pornea de la premisele ontologiei se putea termina frumos, după un labirint a la Alice în Ţara Minunilor, fix la o beţie din anii studenţiei lor… Aşa că după mine, momentul în care cititorul o cunoaşte pe Sânziana mi se pare lung, anost şi pe alocuri fără rost. Dacă este să-mi fi plăcut ceva în aceste 80 de pagini, acela a fost faptul că în peisaj s-a arătat o fată de 16 ani, fix genul de copil pe care mi l-aş dori şi eu, cu tupeu, inteligent, harnic, corect, liber în spirit, dar cu o inimă de milioane, cu un respect pentru viaţă şi pentru dragoste în toate felurile: Maria, personajul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte (aproape că mi-a părut rău că nu i s-a dat o partitură mai mare).

Revenind: Sânziana Hangan este un medic de laborator, ajunsă la aproape 40 de ani, cu doi copii, divorţată şi în aparenţă cu o viaţă resemnată. Însă Sânziana nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Ea este, pe lângă unul dintre cele mai complexe personaje feminine date de literatura română, o femeie care iubeşte totul şi care este convinsă că “fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn“. Ea îşi creşte singură cele două fete, pe Maria, care are 16 ani şi pe Ana, care este la grădiniţă. Sânziana a divorţat de ceva vreme de scriitorul Alexandru Bujor şi momentan ştim că este îndrăgostită (asta deja aflăm din primele 5 pagini). Acum, poate că cine nu a citit cartea nu ar trebui să citească mai departe în recenzia mea.

Sânziana a făcut-o pe Ana, după ce a divorţat de soţul său, Ana este un copil din flori, dintr-o relaţie pasageră a Sânzianei cu Pavel, student la medicină la vremea respectivă. Ea îi ascunde acestuia faptul că este însărcinată şi îl lasă să-şi vadă de viaţă, să se căsătorească, să facă copii, etc. Însă el află şi doreşte mai mult decât orice să-şi recunoască copilul, aşa că apare la uşa femeii pe care încă o mai iubeşte (şi am avut senzaţia asta toată cartea, deşi la fel, toată cartea, am ştiut că Sânziana nu va rămâne cu el). Partea cu Pavel (adică vreo 300 de pagini) este practic adevărata poveste, aici lucrurile iau întorsătura dorită de mine şi cartea începe să-mi placă, sau cel puţin să simt că vibrez cu ea în mână. Sânziana îşi povesteşte întreaga viaţă în faţa lui Pavel, episoade care de care mai interesante, fără o ordine neaparat cronologică ne-o înfăţişează pe adevărata Sânziana Hangan… Avem astfel ocazia să cunoaştem o concepţie extraordinară despre viaţa unei femei obişnuite, dar neobişnuite în acelaşi timp, despre iubire, ură, familie, copii, sex, sentimente puternice, bărbaţi, femei, relaţii, o adevărată enciclopedie a trăirilor umane.

La nivel pur senzitiv cartea nu are cum să nu-ţi placă, mi-am notat atât de multe citate că am umplut 6 pagini de caiet, iar pe unele nici nu m-am mai ostenit să le scriu că puteam scrie tot capitolul. Radiografia unei vieţi de femeie puternică, dar oarecum blazată (!), în buza celei de-a 40 a aniversare, cu poveşti incredibile despre timpul său, nu a putut să mă lase indiferentă. La nivel epic însă am descoperit anumite momente care parcă nu mergeau mână în mână cu povestea pe care o citeam, ceea ce m-a făcut să cred, că deşi totuşi îndrăzneaţă pentru perioada comunistă în care a fost scrisă, cartea merge puţin şi pe mâna propagandei (a se vedea “miorlăiala” despre iubirea de ţară şi puternicul patriotism, care parcă nu prea simpatizau cu caracterul Sânzianei). Pot spune că aceste aspecte nu prea mi-au mers la inimă, dar in definitiv trebuia să existe ceva dubaş, ca în fiecare carte. Cusurul, după mine, aici este şi greu am trecut peste el.

Ceea ce însă nu pot spune, este că nu am învăţat nimic din această carte. Pentru că am învăţat şi încă foarte multe, foarte… Este un roman plin de învăţăminte, plin de lecţii de viaţă, plin de replici spumoase, nu născocite sau forţate ci foarte naturale şi foarte adevărate, dacă termenul suferă nuanţe. Înveţi mai multe despre viaţă din această carte decât din experienţa unor ani buni din propria viaţă şi asta este fabulos, rare cărţi reuşesc asta. În acest fel am înţeles exact de ce o place atât de multă lume, am priceput fix de ce este ţinută ca şi carte de căpătâi, pentru că are un potenţial fantastic de a-ţi arăta viaţa aşa cum e şi mai ales de a te face să priveşti adânc în viaţa proprie, de a te pune să ţi-o povesteşti ţie aşa cum şi-a povestit-o Sânziana pe a sa lui Pavel şi evident de a ţi-o înţelege sau măcar de a încerca să ţi-o înţelegi.

Am văzut tendinţa (înţeleasă) multora de a scrie citate din această carte, în recenzie. Eu n-am s-o fac, deşi, aşa cum vă spuneam mi-am notat o grămadă, multe m-au tulburat peste măsură. Unul (tare!) l-am şi scris pe pagina de facebook a Bialog-ului şi poate că o să mai scriu acolo, dacă mi-o veni. Cartea o recomand, este din seria “mă simt mai înţeleaptă” :) Nu ştiu dacă o să mai citesc ceva de la Ileana Vulpescu, pentru că nu ştiu dacă autoarea este atât de vie în toate scrierile sale sau pur şi simplu această carte a fost o “cireaşă de pe tort” şi la fel ca în cazul Cellei Serghi, după Pânza de paianjen, autoarea nu a putut să scoată ceva la fel de valoros şi de autentic…