Dragi prieteni ai cărţilor, acest articol este pentru voi. Asta pentru că s-au strâns din nou câteva lecturi peste vară, lecturi despre care din motive de vacanţă şi vreme bună nu am avut timp să le povestec pe larg exact în momentul în care le-am parcurs. Dar pentru că majoritatea sunt cărţi care m-au făcut să trec mai uşor prin căldurile terbile din iunie şi până în august, am decis să le aloc un articol lor şi numai lor. Cât despre cititul în iarbă… asta este chiar o îndeletnicire de vară şi primăvară şi ştiu că mai repede de luna mai a anului viitor nu voi poposi cu o carte în braţe la firul ierbii.

Începem cu Prima mea carte, o antologie coordonată de Raluca Dincă, o carte eveniment în care îşi dau întâlnire 20 de autori contemporani şi vorbesc despre primele lor experienţe cu cărţile. Volumul este savuros, iar aventurile livreşti dintre cele mai diverse şi mai amuzante. Răspund prezent acestei idei personalităţi ca Livius Ciocârlie, Antoaneta Ralian, Mihail Vakulovski, Adela Greceanu şi chiar coordonatoarea Raluca Dincă.

Este o carte care te va face să îţi aminteşti de propriile experienţe cu cărţile, te va face să te întorci în timp exact atunci când ai decis, tu sau cartea, că este timpul să vă întâlniţi. Eu mi-am amintit de prima mea lectură: Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă şi m-am amuzat teribil amintindu-mi în ce context am citit-o. Într-o zi tati îmi citea ceva şi la un moment dat cred că s-a plictisit, căci mi-a zis: “auzi, e timpul să citeşti tu, eşti mare de’acu” :) Şi mi-a “aruncat” cartea asta din care eu singurică am ales povestirea cu nurorile. Nu o să uit în veci… Cam aşa se desfăşoara treburile şi în cartea de care vă povestec. Vedeţi că este o întreagă colecţie Prima data… din care am citit-o evident şi pe cea cu Prima călătorie în străintătate şi am dezvoltat oarecum subiectul aici.

Pentru voi care a fost Prima carte…?

Continui cu o carte pe care am început-o într-o după amiază şi am stat până seara târziu să o termin, aşa de tare mi-a plăcut. Este vorba despre cartea Claudiei Golea, French Coca Cola. Autoarea este destul de puţin cunoscută la noi, din păcate, însă şi din cauza faptului că a lipsit din România foarte mulţi ani, preferând să câştige experienţe de viaţă prin Franţa, Japonia sau Thailanda. Acest volum, foarte bine scris şi cu o doză considerabilă de umor, vine în descrierea copilăriei şi adolescenţei autoarei. Prima parte se desfăşoară în Franţa unde tatăl ei este ambasador o vreme. Franţa o fascinează, o uluieşte, îi intră în sânge şi nu-i mai iese niciodată, sunt fascinante descrierile Parisului prin ochii unui copil destul de mic şi de neastâmpărat.

Mai apoi roata se învârte, se vede nevoită să se întoarcă în ţară în cei mai crunţi ani ai comunismului. Tatăl ei este hărţuit de securitate şi toată familia se destramă. La fel ca în Trenul de Trieste, tatăl ei o pune pe un tren şi o trimite în lume iniţial cu destinaţia Franţa că acolo avea el ceva cunoştinţe care o puteau ajuta, dar viaţa este cruntă, vicleană şi parcă totul se realizează fără voia ei şi oarecum împotriva ei. Pe neaşteptate copila care mergea la şcoală la Paris, devine o pedepsită a sorţii. Viaţa nu e aşa cum ne-o imaginăm în copilărie…

Şi pentru că mi-a plăcut aşa de mult această carte, am continuat lectura cu prima carte a Claudiei Golea, ea se numeşte Vara în Siam şi descrie destul de haotic şi deseori pe şleau, anii petrecuţi de ea în Asia, mai precis în Thailanda. Cartea abundă în imagini destul de înfricoşătoare despre viaţa autoarei, care, dacă sunt adevărate, conduc la concluzia că acel copil din prima carte, cel care mergea pe la Paris, a murit sau s-a distrus iremediabil.

Poveştile cu miros de marijuana, cu iz de viaţă trăită la limită, cu relatări ale iubirilor neîmplinite m-au dezolat destul de tare. Cartea se citeşe rapid, dar rămâi cu un gust amar după ea. Mi-a plăcut cum a vorbit în prefaţa cărţii, Lucian Vasilescu: „Proza sa povesteşte lin, fără ostentaţie şi fără patos despre o realitate pe care majoritatea dintre noi am ascunde-o sub pat şi ne-am dori s-o uităm. Sinceritatea, în cazul Claudiei Golea, devine o calitate literară. Gesturile mari, acordurile ample, strigătele stilistice şi textuale care duc către «glorie» cărţile romancierilor oficiali lipsesc din arsenalul său; povestea, spusă de ea, este lipsită de străluciri ostentative, nu-ţi «ia ochii», nu are conotaţii moralizatoare, nu forţează în nici un fel simpatia cititorului. Vara in Siam este un «fel literar» gătit dupa o reţetă originală marca Golea.” Tot el a mai spus că ea ar fi o “scriitoare blestemată… să aibă succes”… însă nu ştiu dacă l-a avut sau îl are în România.

Şi uite aşa, de aici, rămânem tot pe un teren exotic şi trecem la cartea Danielei Zeca, Demonii Vântului, o carte pe care am primit-o de la Ioana înainte să plece ea în Asia. Cartea este fabuloasă, ce a creat autoarea acolo este extraordinar, ce lume, ce culori, ce poveste! Îmi doresc mai mult ca niciodată să îi citesc şi cealaltă carte celebră Istoria romanţată a unui safari… (Cine a citit-o?)

Povestea din Demonii vântului subliniează legătura dintre lumea europeană şi lumea orientală prin istoria unui personaj complex şi fabulos Saiyed, “stăpân” al pietrelor preţioase în Dubaiul zilelor noastre. Horia-Roman Patapievici, a spus că această carte i-a adus oarecum aminte de O mie şi una de nopţi şi la drept vorbind, înainte de a citi pe internet păreri despre volumul Danielei Zeca şi mie mi-a lăsat aceiaşi impresie. Cartea surprinde prin multe aspecte ce ţin de destinul personal, de influenţa nestematelor, de moştenirea carmică şi de experienţele extrasenzoriale de care este capabilă fiinţa umană. Un roman ca un poem, superb!

Sper să vă inspire aceste cărţi, să le acordaţi o şansă de a ajunge la voi şi sunt sigură că nu o să fiţi dezamăgiţi de ele, de poveştile pe care le transmit, chiar dacă voi o să le citiţi mai degrabă la gura sobei decât undeva în iarbă. Bucuraţi-vă de carte în orice anotimp!

Titlu: Jurnalul unui călător boem. 1001 de femei

Autor: Ciprian Enea

Editura: Rao, 2012

Nr. pagini: 316

Preţ: într-o vreme se găsea la 15 lei cu revista Unica, în rest costă cam 40 de lei în orice librărie

Într-o zi citesc la Lili o recenzie despre o carte pe care o zărisem şi eu prin librării, dar nu am luat-o căci niciodată nu voi da 40 de lei pe o carte care are pe copertă o femeie goală când un Playboy e mai ieftin. Totuşi, vreau să citesc cartea asta căci stiu cine e autorul, un guru un materie de travel adică. I-am citit articolele prin ziare şi reviste pentru femei, ba mai mult le-am citit şi pe ale soţiei sale prin Unica (pe vremea când nu ratam niciun număr). Deci era ca şi cum o cunoştinţă a scris o carte şi indiferent de copertă (proastă alegere, coperta, oricum) vreau să o citesc. Lili îmi zice “nu o cumpăra că ţi-o aduc eu” (urma să ne vedem). Şi mi-a adus-o şi a trebuit să termin alte două cărţi ca să mă apuc de ea. Şi mă apuc şi hopaaaa, stai aşa că nu-i carte de travel (sau nu doar de travel). Ciprian e pus pe povestit şi nu pe poveşti despre cum să prinzi trenuri prin Thailanda ci despre prins multe alte chestii prin multe alte părţi.

Dar, să nu ne ascundem după palmier ci s-o spunem pe a dreaptă, la prins femei de toate felurile şi culorile se referă autorul şi transformă cartea asta în primul meu roman porno (dacă îi excludem pe japonezi care pur şi simplu nu se pot abţine şi vâră câte o chestie nerecomandată pudicilor în fiecare carte). Încă de la început suntem puşi în temă că personajul nostru principal, adică autorul, vrea să aibă cât mai multe femei ca să dobândească nemurirea, după modelul lui Mao care cică a avut peste 3500 de femei (asta ca să vedeţi ce lăudăroşi sunt bărbaţii din cele mai vechi timpuri, căci cine naiba să i le numere, corect?). Buuun, şi după modelul astuia care cică zicea că “iubind” cât mai multe femei ajungi să trăieşti cât Universul iacă şi Ciprian… Mai, să nu se înţeleagă de aici că eu am ceva cu el, să trăiască cât mai mult cu putinţă şi să se culce cu cât mai multe, dacă poate, dar cum îmi zicea un prieten, când i-am zis de carte “hai că-i tare bună fază de agăţat asta cu nemurirea”, deci e un fel de uite fata mea, dacă mă culc şi cu tine fac un pas mic pentru mine, dar mare pentru nemurirea mea :)

Aşa, şi oricât am încercat să diger cartea pe asta cu nemurirea lui găsită în peste 1000 de femei cu care nu s-a sfiit să facă dragoste (oare ce metafore să mai găsesc până la finalul recenziei?), nu am putut să o înghit (mai trebuie să folosesc şi astfel de cuvinte dacă vreau să rămân în temă şi să mă fac înţeleasă).

Acum printre sute de partide, unele mai explicit prezentate decât altele, omul, travel smth. de meserie, ne mai recomandă câte o ţară sau câte un film şi ne mai întoarce în copilăria şi adolescenţa lui ca să înţelegem de unde i se trag anumite lucruri. Pardon, dar mie partea cu copilăria şi adolescenţa mi s-au părut puţin plicticoase, iar partea cu prezentatul ţărilor mi s-au părut prea de ghid turistic din care am zeci spre 100 acasă, aşa că am încercat să driblez puţin cu ele ca să ajung la capătu cărţii. Nu-s Iorga să citesc pe diagonală, dar aici chiar se putea fără să ratezi nimic.

Din toată cartea, care apropo, are fix finalul la care m-am aşteptat fără să fi ştiut amănunte despre viaţa lui, câţi copii are (are doi superbi), câţi bani are (are mulţi spre foooarte mulţi) sau la ce concluzie a ajuns (normal că a ajuns la aceea că nemurirea îi este asigurată de copii şi NU de prostituatele din Bangkok), cele mai faine capitole sunt capitolele 24 şi 28, unde zice el nişte chestii foarte faine despre dragoste şi relaţii, semn că le ştie şi semn că i-au folosit la ceva bibliotecile întregi citite (căci da, dacă are o calitate imensă, aceea este că a citit mai mult decât toţi studenţii înscrişi anul asta la toate specializările, la toate facultăţile din România, dacă nu poate chiar mai mult, căci, cu foarte mici excepţii cunoscute, nu prea mă bazez pe ce citesc copiii de azi chiar de au intrat primii pe la facultăţi).

În esenţă, dacă treci de părţile care te-ar putea intriga (nu comentez relaţia autorului cu propria soţie care simt că trebuie să fie o femeie extraordinară pe care el zică că o iubeşte de i se “potrivesc toate clişeele” ), atunci o să descoperi o carte faină, deloc uşoară, scrisă de un filosof afacerist, scrisă de un om care a citit cărţi multe şi bune, dar care a ştiut că nu poate face bani între paginile lor şi s-a reprofilat pe la 27 de ani, a făcut 1 milion de dolari pe când toţi râdeau de el şi apoi l-a apucat treaba cu nemurirea şi cu femeile. De fapt el zice că a trăit visul oricărui bărbat (ei să-mi spună dacă e aşa ori ba), însă treci de asta şi vezi de fapt ce vis a trăit şi ce vis trăieşte acum.

Dacă mi-a plăcut cartea? Căci mulţi m-au întrebat… da, pot zice că mi-a plăcut. M-a amuzat, m-a delectat, mi-a mai adus aminte ce oameni şi filosofii ăştia (haha), m-a mai învăţat câte ceva că doară la aşa experienţă a autorului între aşternuturi (simbolic spus, că locurile sunt dintre cele mai diverse), n-ai cum să nu prinzi ceva “nou”. Dar, pentru că există un dar şi tre să-l spun, pornoşagul nu e ceva firesc, eroticul da, însă nu prea l-am găsit. Eroticul e astfel descris încât să te excite mental întâi, puţini îl ştiu, recunosc, cei mai mulţi cunosc excitarea bruscă a pornoşagului şi cred că ai parte de aşa ceva la fiecare 3 pagini. Sunt convinsă că această carte are succes chiar şi numai pentru asta…

Aşa că luaţi de citiţi, poate o să vă placă tare de tot, dar promiteţi-mi că nu vă apucă treaba cu nemurirea, serios, puteţi avea multe femei (sau bărbaţi) pentru motive mult mai puţin idioate. “Şi nu uitati, până data viitoare, iubiţi-vă mult”, vorba unui “clasic” în viaţă :)

Titlu: Scrisoare de dragoste

Autor: Mihail Drumeş

Biblioteca pentru toţi

Nr. pagini: 366

Preţ: 13,90 pe librariaonline.ro

Nenorocirea pe care ţi-o faci singur doare cel mai mult.

Să ne înţelegem încă de la început: ştiu că vor fi câţiva care din start vor vedea această carte ca pe un roman uşor şi trist, demn de citit la 15 ani în pauza mare, un roman simplu, fără niciun artificiu literar, scris senzual pentru doamnele de pension în perioada interbelică. Nu mă interesează păreri denigratoare despre o carte pe care au iubit-o generaţii întregi şi nici păreri vis a vis de faptul că eu am citit-o abia acum. De ce am simţit nevoia de a mărturisi asta de la început? Pentru că rar mi-a fost dat să citesc nişte comentarii mai răutăcioase referitoare la “clasa de cititori” care au parcurs această carte.

Pe de altă parte, nu o voi ridica în slăvi, dar voi porni de la premisa că mi-a plăcut povestea. Nu pe cât mi-a plăcut Invitaţie la vals, tot a lui Drumeş, dar nici povestea Andei şi a lui Dinu nu mi-a displăcut, în pofida stilului simplist spre naiv al autorului. Dar să NU omitem un lucru; cartea a fost scrisă în România anului 1936, da? OK, că am impresia că unii o judecă de zici că ar fi fost scrisă acu’ doi ani… evident că atunci am fi comentat-o altfel.

O poveste de dragoste dintre doi tineri: Anda Brădeanu şi Dinu Gherghel se transformă într-o dramă, din simplul motiv că “toate fericirile se sprijină pe iluzii“, după cum singur personajul masculin central o spune. Dinu este un băiat provenit dintr-o familie modestă, tatăl său a murit în război, iar mama, învăţătoare a făcut ce a putut pentru a-l creşte şi trimite la şcoală. Din nefericire i-a băgat în cap şi faptul că el nu va reuşi în viaţă decât dacă se va însura cu o fată din familie bună. Cu toate că Dinu este foarte bun la învăţătură, această capacitate se bazează mai mult pe o încăpăţânare de arivist, decât pe nişte calităţi înăscute, este abiţios până la a deveni invidios şi frustrat, în special pe un coleg de-al său Relu Apelevianu, care provenea dintr-o familie bună. Relu însă era cald şi calm şi nu părea să ştie ce este invidia, ceea ce pe Dinu îl irita şi mai tare.

Ajuns la vârsta la care ar fi trebuit să se căsătorească, el o întâleşte pe Anda de care se îndrăgosteşte iremediabil (zice el). Fata îl place, dar cum suntem în alt secol (la propiu) ea are nişte principii de care nu poate trece. Ea este însă o fată de clasă medie, orfană şi înfiată de directoarea şcolii la care învăţa, deşteaptă foc şi cu veleităţi de scriitoare în devenire. Deşi o iubeşte, Dinu ştie că nu va face casă bună cu ea căci el căuta o fată cu avere. Se căsătoreşte însă cu Anda şi de aici începe drama lor. Mai departe scrie în carte…

Ce se întâmplă: Dinu a confundat iubirea cu dorinţa fizică, iar Anda credea că ştie exact ce vor bărbaţii. Dinu a crezut mai apoi că iubirea poate fi uitată şi reînvăţată, iar Anda în naivitatea ei a crezut că este suficient să inciţi un bărbat că să-l ţii mereu lângă tine. Mai apoi Dinu a crezut că banii şi faima, o poziţie socială de invidiat, o funcţie în Guvern vor putea înlocui mulţumirea sufletească, credea că poţi cumpăra orice cu bani, iar Anda a crezut că “fericirea se hrăneşte din ea însăşi“. Povestea asta însă ne arată cât de mult, până la distrugere s-au putut înşela doi oameni care într-un mod, de neînţeles pentru mine, se iubeau. Cartea asta mi-a demonstrat că oricât de mult iubesc eu perioada în care a fost scrisă, probabil aş fi sfârşit si eu ca şi personajele acestei cărţi… Oamenii nu vorbeau între ei cu adevărat, îşi arătau feţe în care nu credeau, iar concepţia societăţii era murdară şi bolnavă.

Nu l-am urât pe Dinu (am mai auzit domniţe care au început să spună că toţi bărbaţii sunt ca Dinu), eu n-am putut decât să-l compătimesc şi la sfârşit să-i atribui mintea cea de pe urmă, căci a părut singurul personaj care a învăţat ceva din tot ce i s-a întâmplat: “câte binefaceri sunt pe lume care nu costă nimic, şi, fiindcă sunt atât de ieftine, nu le preţuieşte nimeni“. Şi azi este la fel, asta nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor, continuă să existe familii care se conduc după legi iluzorii, care nu comunică, care se pierd în timp pentru că nu au înţeles nimic din relaţii. Şi azi există bărbaţi ca Dinu, femei ca Anda, sau invers, care trăiesc în clişee şi după regulile unei societăţi unde A TREBUI poate fi conjugat.

Anda nu este, cu siguranţă, unul dintre personajele mele preferate din literatura română. Dacă este să-mi fi plăcut ceva la ea a fost faptul că a acceptat până la urmă bursa doctorală la Sorbona. În rest mi s-a părut de o naivitate catastrofală, care nu caracterizează o femeie îndrăgostită ci mai repede una care nu se poate abate de la şablon. Mi s-a părut aproape grotesc faptul că Dinu nu a văzut asta în ea. Măi, oare să fi fost femeile pe vremea aia chiar aşa de naive? Îmi pare greu să cred, căci parcă Micaela din Invitaţie la vals nu a fost aşa… oricum … am înţeles unde băteau toate.

Una peste alta, cartea mi-a plăcut, cum spuneam, povestea a fost de urmărit până la capăt. A mers repede, am plutit peste cele 366 de pagini, o recomand ca şi lectură de vacanţă, te ţine în priză, dar îţi permite să te şi relaxezi, nu te solicită intelectual prea tare. Susţin că  încă mai avem nevoie de astfel de cărţi în bibliotecă pentru atunci când vrem să lecturăm, nu doar să citim cu creionul în mână.