Titlu: Un an în merde

Autor: Stephen Clarke

Editura: Rao, 2007

Traducerea: Veronica Tomescu (din engleză)

Nr. pagini: 314

Preţ: 23 de lei pe librarultau.ro

Evident că a fost funny, nimeni nu poate pune la îndoială această caracteristică a cărţii lui Stephen Clarke. Bineînţeles că trebuie citită de fiecare om care a mers sau va merge vreodată la Paris, sau de unul care a avut şansa de a trăi în Franţa, e un must clar, dar cartea nu prea mai are alte atribute.

Să fiu sinceră eu am pornit cu atâta avânt şi atâtea speranţe în citirea ei că am crezut după primele 10 pagini că o voi termina într-o singură zi. Din păcate nu a fost aşa, atâta am cărat-o după bine că am reuşit să îi şi îndoi marginile în poşeta.

Aşadar povestea amuzantă a lui Paul West o pot caracteriza ca pe un fel de chick lit pentru bărbaţi, m-am mai simţit aşa în faţa unei cărţi atunci când am dat gata seria de romane a Federicăi Bosco (cărţile cu Monica care numai nu-şi mai găseşte odată iubirea, pendulându-se între USA, Italia şi Irlanda pentru treaba asta). Diferenţa bună în cartea lui Stephen Clarke fiind evident Parisul şi stilul de viaţă al francezilor, condimentat bine cu o poveste fără nicio noimă despre deschiderea unui lanţ de ceainării şi cu nenumărate partide de sex  (descrise ca pentru bărbaţi, căci o femeie nu le-ar aborda aşa numai de ar fi Anais Nin sau Mari Akasaka).

Ce mi-a plăcut tare a fost comicul de limbaj impus de bariera anglo-saxonă dar şi de antitalentul cras al francezilor pentru limbi străine. Asta m-a amuzat cel mai tare şi dacă am zâmbit pe parcursul cărţii a fost clar datorită cuvintelor stâlcite şi a frazelor cu înţeles schimbător.

Din câte am auzit există două continuări, pe care nu ştiu dacă le voi citi, nu ştiu dacă o să mai am răbdarea necesară. Cred că aş fi preferat să nu amestece Parisul în povestea asta de merde, însă poate că există şi părţi bune, una dintre ele fiind aceea că după ce citeşti cartea lui Stephen Clarke cred că eşti capabil să cunoşti un parizian chiar şi de pe Staţia Spaţială Internaţională :)

Cartea abundă în citate comice se scris pe wall-ul de la facebook, dar se termină într-o notă care poare rezuma întreaga carte fără să mai aberez eu în plus: “Când îşi urează noroc înaintea unei încercări, cum ar fi un examen, un spectacol de teatru sau (am presupus eu) nişte alegeri, francezii îşi spun unul altuia merde. Merde e inevitabil, vedeţi, şi poate chiar să vă aducă noroc. Atâta vreme cât nu calcă altcineva în el.”

Deși sunt în urmă din nou cu recenziile, vreau să vă vorbesc totuși despre ultima carte citită (puțin impropriu spus carte pentru de fapt sunt câteva articole de 63 de pagini). E vorba de Scrisori din Paris, un cumul de articole apărute în perioada 1938-1946 în revista Viața Românească. Articolele aparțin lui Eugen Ionescu și se regăsesc momentan în volumele îngrijite de Mariana Vartic și Aurel Sasu, apărute la Humanitas în 1992 sub numele de Război cu toată lumea.

Sincer vă spun că a fost o gură de aer propaspăt luat într-o perioadă în care greu am respirat din cauza altor sudii mai mult sau mai puțin pe placul meu. Înainte de toate trebuie să precizez faptul că probabil se cunoaște aversiunea lui Ionescu pentru România și ura aproape bolnavă a ficei sale Marie France pentru țara tatălui său. Ei bine Scrisori din Paris reprezintă publicistica scrisă de Eugen Ionescu în limba română și care nu a fost cuprinsă de autor în volumul din 1934, Nu.

Aflat la Paris, Ionescu își va descoperi cu pași mărunți dar voioși noua lui patrie și scrie cu ardoare și cu o oarecare agitație despre fiecare experiență care îi schimbă viața. Inițial remarcă oamenii foarte diferiți față de compatrioții săi, dar nu uită de România și în permanență face referire la români ca la “noi”, ca la “ai noștrii” sau “pe la noi”, însă față de români, pe francezi îi găsește liberi și toleranți. Pentru el acesta este supremul argument că întâlnirea cu Franța îi va fi benefică deoarece ce spune el: “nimic nu mă întristează ca oamenii cuprinși de nevoile lor, de lipsa lor de libertate… socot că decadența începe atunci când oamenii pierd sensul libertății”.

Cât despre Paris, nu cred că l-am găsit undeva mai ridicat în slăvi ca la Ionescu: “Într-un singur oraș, în Paris, mă pot lăsa robit fără să sufăr. Desigur pentru că Parisul îți dă împresia că te robește libertății… Oamenii de pretutindeni par închiși în cellule. Ce-I de aici într-un parc îngrădit din motive estetice”. Siguranța că acest oraș îl va înfia și îl va îndepărta pentru totdeauna de România transpare în fiecare paragraf: “Cum să mă întorc în România când și astăzi, noaptea când visez că sunt acolo urlu în somn… Ceea ce este fermecător aici este că totul e făcut după chipul și asemănarea omului. Tărâmul de basm al Parisului este însuși tărâmul omului, realitatea spirituală a omului”.

La niciun scriitor, indiferent cât de cuprins de patimă ar fi fost (a se vedea Eugen Simion), nu am văzut o exaltare mai evidentă ca la Ionescu. El spune, și asta după o oarecare perioadă considerabilă de ședere, că dimineața când se trezește din somn trebuie să-și readucă aminte că e la Paris și instatnt inima i se umple e o bucurie inimaginabilă. Parisul dintre toate locurile în care i-au ajuns pașii, nu l-a dezamăgit niciodată și nici nu crede ar putea să-l dezamgească.

Aceasta a fost începutul lui Ionescu la Paris, dar trebuie citite aceste articole pentru o imagine de ansamblu și vă asigur că nu o să pierdeți două ore degeaba.