N-am văzut în viața mea (din 1994, de la Lillenhammer încoace) un concurs olimpic de patinaj artistic atât de încordat ca la JO de la Beijing din acest februarie. A avut o frumusețe stranie, tăioasă ca lama patinei, dar extrem de vulnerabilă. Însă, din păcate, mereu ne vom aduce aminte de el ca de un concurs care a adus multă suferintă, comentarii malițioase și a pus în discuție numeroase elemente de etică, ducându-ne cu gândul foarte departe de “cel mai liric și artistic sport din lume”. Dacă în urmă cu 4 ani, la olimpiada din Coreea de Sud (despre care am scris cu patos), totul a dus cu gândul la “make love on ice”, anul acesta ne-a șocat ideea “all’s fair in love and war”. Dacă o fi “ajutat” și contextul geopolitic probabil putem doar bănui, însă nu va mai conta la total niciodată. Ce contează este cu ce rămânem din tot ce-a fost, dincolo de spectacol, campioni, sărituri năucitoare, copii traumatizați sau politici de stat care nu cred în ideea lui Pierre de Coubertin că “important e să participi”.
Am încercat să privesc cu multă îngăduință concursul olimpic din acest an, dar recunosc că au fost lucruri peste care n-am putut trece (nu că mi-ar fi cerut cineva părerea, însă dreptul de a o emite mi l-am câștigat în cei 30 de ani de urmărire a fenomenului). Chiar și așa, pentru mine a fost o foarte mare supriză să aflu că patinajul artistic este cel mai urmărit sport la TV după baschet în SUA și fotbal în restul lumii. Adevărul este că a ajuns și foarte mediatizat în ultimii 20 de ani. Dacă în copilăria mea era un eveniment deosebit să vezi un campionat mondial sau european la TVR, azi vedem televizate aproape toate competițiile de patinaj, gale demonstrative și tot felul de alte show-uri care ne asigură o doză considerabilă de artistic at its best, cu muzică de bună calitate, coregrafii de sute de mii de dolari pe sezon și evident, sărituri de pe altă planetă. Totuși, tehnicul (așa cum probabil este și normal să fie în sport) a preluat frâiele și artisticul compensează cu ce poate, acolo unde poate.
Gabriella Papadakis & Guillaume Cizeron ne-au arătat noi valențe ale dansului pe gheață. Mi-au plăcut la nebunie și parcă niciun alt program din concursul de dans nu mi-a rămas în minte mai pregnant ca al lor. Îi urmăresc de ceva vreme pe amândoi și știu cât și-au dorit acest aur, știu și cât de dezamăgiți și șocați au fost în urmă cu 4 ani, când costumul ei la programul scurt s-a desfăcut, iar ea a patinat jumătate de program cu un sân la vedere fără să știe. Mai apoi toată lumea, într-un comportament demn de curtea școlii, a vorbit numai despre asta, uitând practic de prestația lor asumată și frumoasă. Sigur, în urmă cu 4 ani exista și cuplul canadian multimplu medaliat olimpic, Tessa Virtue & Scott Moir și programele lor incitante (pe care le-am adorat, btw) însă acum a fost momentul francezilor, de care au profitat maxim. Mi-a plăcut o imagine cu Guillaume Cizeron, a doua zi după ce și-a primit medalia, imagine sub care a scris ceva de genul “a trecut noaptea, am visat, m-am trezit, dar medalia e tot aici, e tot a mea”.
Nicio surpriză în finala masculină de această dată. Poate finala băieților a părut pe undeva anostă cu un Nathan Chen într-un formidabil vârf de formă, pe care nu l-a putut ajunge nimeni din urmă. Chen este un patinator solid din toate punctele de vedere și nu putem spune că a câștigat pentru că alții nu au confirmat sau pentru că Yuzuru Hanyu a avut doar ghinion. Parcă mi-a lipsit puțin vâlva pe care finala masculina o avea de obicei, căci s-au văzut și aici scandaluri și dileme (vezi cazul Plushenko/Lysacek din 2010, despre care am chiar scris în urmă cu nu mai puțin de 12 ani).
Finala perechilor a fost palpitantă până în ultimul moment. S-a ratat mult și să fiu sinceră niciun program nu m-a dat pe spate cu adevărat. Eu încă trăiesc în programul memorabil al perechii germane Aliona Savchenko & Bruno Massot, din urmă cu 4 ani. Acela a fost PROGRAMUL programelor olimpice din Era asta în care urmăreasc eu patinajul artistic. Mie chinezii câștigători nu mi-au plăcut niciodată (părere deloc obiectivă, știu), iar când vine vorba de perechi pe gheață rețeta rușilor îmi iese mereu pe plus față de rețetele încercate de americani și asiatici. Dar, trebuia să se întâmple, deși era cât pe ce să nu. Chinezii Sui Wenjing & Han Cong au pierdut aurul în urmă cu 4 ani la 5 sutimi diferență, iar acum l-au câștigat la 4 sutimi diferență, căci există karma și se cam știe (a aflat și Hamilton la F1 anul acesta, sportivii cunosc karma mai bine ca oricine) :)
Cazul Valieva a fost și este o poveste pe muchie de patină. Îmi pot da cu părerea și cam atât, dar avem deja o campioană olimpică pe numele ei Anna Shcherbakova și în istorie ea va intra. DAR, titlul ar fi fost 99% al Kamilei Valieva, dacă era să nu fie acest scandal absolut oribil. Pentru cine nu știe, pe scurt, în decembrie, după Naționalele Rusiei (pe care le-a câștigat) Kamila Valieva a fost testată pozitiv pentru dopaj. Totuși, pentru că avocații ei au făcut apel și el nu s-a soluționat, ei nu i s-a refuzat dreptul de a participa la Olimpiadă. Ba mai mult, ea a participat la CE în luna ianuarie și le-a câștigat. Apoi, se pare că s-a dorit mușamalizarea cazului, iar Valieva a făcut parte din concusul de patinaj pe echipe (o găselniță care a luat naștere la Sochi și despre care am scris aici, în 2014). Rușii au câștigat, Valieva a avut un program impecabil, fiind prima femeie care aterizează o săritură cu 4 rotații într-un concurs olimpic, americanii au fost pe 2 și nici nu mai știu cine pe 3. Însă, după ce concursul pe echipe s-a încheiat, în presă au ajuns din nou detalii despre testarea pozitivă a Kamilei și a început nebunia. Toată lumea a fost cu ochii pe două fronturi, cel din Ucraina si cel de pe gheața de la Beijing din finala feminină (singura pe care n-am reușit să o văd live, dar mai bine pentru psihicul meu).
Ca să fiu bine înțeleasă, sunt total de acord cu suspendarea oricărui sportiv (indiferent de vârstă) testat pozitiv. Sunt de părere că orice titlu și medalie trebuie câștigate corect și responsabil, muncit și pe merit. Dar, faptul că micuța și extrem de talentata rusoaică are doar 15 ani și nu poate fi trasă la răspundere legal, a făcut ca politica de stat a rușilor conform căreia dopajul nu este “chiar așa de grav” (aș zice chiar din contră, dar cine sunt eu sau oricine altcineva să ne punem cu ce crede Rusia), să ducă la o situație fără precedent: Kamila Valieva a fost lăsată să participe la JO, dar în probele unde se clasează pe podium, medaliile nu se acordă până la rezolvarea cazului. Astefl că echipele nu și-au primit nici până azi medaliile, iar la individual n-a mai fost cazul, căci Valieva a clacat (sau a fost sfătuită să clacheze, orice e posibil) și a terminat pe 4. Eu nu mă pot întreba totuși de ce nu respectăm regula majoratului în sport, când orice persoană care are 16 ani împliniți poate participa în concursurile de seniori și poate fi trasă la răspundere pentru acțiunile sale? Știu, știu că în unele sporturi se permite participarea prematură, pentru că vârful de formă în unele spoturi se obține mult mai devereme (vezi și gimnastica), dar orișicât, tot nu e în regulă! Mă întreb de ce se fac unele concesii și nu există proceduri clare acolo unde ar trebui să fie?
Deși Olimpiada de iarnă din 2022 de la Beijing a stat sub pecetea acestui scandal de ținut minte, pe de-o parte diplomatic, pe de-o parte personal, pe de alta absurd, dar deloc sportiv, mi-a plăcut extrem de mult festivitatea de închidere a Olimpiadei și mi-am amintiti de parcă ieri am urmărit-o, de festivitatea de închidere din urmă cu 14 ani, la JO de vară tot de la Beijing, făcând din capitala Chinei primul și singur oraș care a fost gazdă atât pentru Jocuri olimpice de vară cât și pentru Jocuri olimpice de iarnă. Aștept cu nerăbdare Olimpiada de la Milano/Cortina d’Ampezzo din 2026, dar vă spun drept că n-aș vrea să treacă 4 ani chiar foarte repede… :))