România merită descoperită

Ok, se întâmplă ca uneori să mă apuce un dor de ducă, un fel de oriunde, oricând, cât vad cu ochii…de exemplu într-un astfel de dor mă aflu cam de când soarele a început să aducă în termometre mai mult de 15 grade.

Și pentru că totuși timp și bani n-am niciodată destui m-am orientat spre orașele și atracțiile turistice aflate cât de cât pe aproape. Am purces căutarea chiar pe internet, trecând prin mai multe posibile locuri gen Alba Iulia sau Sighișoara, Zalău, chiar Turda și am rămas surprinsă în ce mod site-urile primăriilor din aceste orașe știu să atragă oamenii la ei. Ideea e am hotărât să merg începând de aci de la Turda până vedem noi unde și când ne-or duce pașii și evident…doru’ :D

Am intrat așadar în ceea ce se poate numi “România merită descoperită” (sau după caz redescoperită). Am stat puțin și m-am gândit la locurile frumoase în care am ajuns până acum și despre care n-am prea zis nimic, așa că o să dedic o serie de posturi unor orașe drăguțe, locuri mișto, zone interesante pe care le-am văzut și pe care urmează să le văd.
Asta ar fi introducerea ca să știu care e obiectivul.

Plictiseală la sala de calculatoare

Sunt: modestă şi las să se vadă
Aş vrea: totul fără să aştept
Păstrez: pfoai…de la reviste vechi la tot felul de nimicuri din copilărie şi până azi
Mi-aş dori: să fiu mai relaxată
Nu-mi place: că oamenii sunt răi în mod gratuit
Mă tem: că nu apuc să fac tot ce vreau până mor (dar de ce ţi-e teamă nu scapi)
Aud: multe, reţin numai ce vreau
Îmi pare rău: că uneori pierd vremea
Îmi place: să-mi fac planuri
Nu sunt: falsă
Niciodată: nu mint
Plâng: rar, dar îmi face bine
Nu sunt multumita: de faptul că nu lupt mai mult pentru ce vreau
Sunt confuză: de multe ori
Am nevoie: de linişte
Ar trebui: să nu mă mai cramponez pentru orice
Familie: va fi importantă mereu
Greşeli majore: pun la suflet cam orice
Hobby-uri: citit, scris, film, văzut lumea, amenajat şi reamenajat camerele, urmărit la Tv diverse compeţtiţii sportive, talking and talking
Intimitate: chiar aşa
Jeans: îi port
Kitsch: mult prea prezent
Lucruri interzise: uneori sunt interesante
Machiaj: dermatograf, rimel şi gloss
Niciodată nu ai face/spune/purta…: hai să nu zicem niciodată la nimic că nu se ştie
Original: ce e din suflet
Parfumul preferat: acum imi place Dior-Poison, poate din cauză că mă dau cu el rar
Reguli: mă bazez pe morala personală
Shopping: uneori da, nu exagerez
Teatrul: aş vrea să pot merge des
Tentaţii: noh…ca fiecare
Ţinuta preferată: aia cu care mă simt bine dimineaţa
Vacanţa perfectă: noi doi oriunde priveliştea ne îmbată simţurile
Ziua de naştere: 20.10.1984

Cine doreşte să se servească…

I’m part of history


În 24 martie mi-am lăsat numele să fie dus pe Marte, din câte am înțeles din România nu suntem foarte mulți :D
Cine mai dorește sau mai poftește poate intra pe site-ul NASA site dedicat exlusiv viitoarei misiuni cu ținta Marte și se poate înscrie acolo. Mie mi s-a părut interesant :)

Actorul, "domnii" și ardelenii

27 Martie-Ziua Internațională a Teatrului m-a adus la Teatrul Național din Cluj Napoca din două motive: Florin Piersic și inegalabilii Emil Hurezeanu și Cristian Tudor Popescu. A fost prma dată când i-am văzut live și am rămas încântată de seara extrem de “culturală” la care am luat parte.


Florin Piersic a apărut pe la ora 17 în sala ridicată în picioare. Înalt, este fără îndoială genul de persoană care umple încăperea în care intră chiar de s-ar afla singur. Pe scenă a stat alături de directorul Teatrul Național din Cluj, profesorul și scriitorul Ion Vartic, care văzând avântul cunoscut al actorului l-a lăsat să se desfășoare în voie depănând amintiri de pe vremea când făcea figurație pe aceeași scenă, de când a debutat și câte și mai câte întâmplări haioase, marca Florin Piersic. Cam două ore ne-a încântat “Florinel” și cred că ar mai fi stat dacă nu trebuia să meargă la Teatrul din Turda pentru o premieră unde au fost invitați mai mulți actori.
Piersic-ul părăsește sala în ropote de aplauze mai pupând pe una sau alta în stilul caracteristic, nu înainte de a se transforma pe scenă în personajul pe care îl interpretează în piesa regizată chiar de el “Logodnicele aterizează la Paris”. O să joace piesa la Cluj chiar în aprilie.
După o pauză de aproximativ jumătate de oră pe aceeași scenă au urcat Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu și o suită de intelectuali clujeni de la Ion Pop-diretorul revistei Echinox, Ion Mureșan-direcorul revistei Verso sau directorul de la revista literară Steaua, Adrian Popescu. Inițial s-a dorit ca după câteva minute de discuții cu publicul să se transmită direct pe Realiatatea emisiunea lor “Cap și pajură”, dar si-au dat seama la timp ca o transmisiune în direct ar fi fost imposibilă cu atât mai mult cu cât dialogul cu noi trebuia să fie cât mai viu. S-a renunțat la idee, dar asta nu a făcut decât ca seara să se transforme într-un dialog între poate cei mai de seamă intelectuali ai timpului nostru. Era imposibil să nu te simți cu câteva trepte mai sus față de cel care ai intrat acolo. A fost frumos, deosebit, încântător, memorabil…


S-a mers de la politică la literatură, la condiția intelectualului român, la Clujul cum este acum și cum a fost cândva, la diferențele între ardeleni și “mitici”. Pe alocuri ironică, pe alocuri extrem de serioasă, poate cinică uneori, întâlnirea a avut chiar de toate.
Cristian Tudor Popescu (care într-un mod inedit îmi aduce aminte de profesorul meu de Limba Română, domnul Cosma, care din păcate nu mai este printre noi) s-a autointitulat, cu un vers din Hureazeanu “ultimul clovn al acestei societăți”, clovnul însă este un domn, mare domn, chiar dacă îmbrăcat în blugi și cu papucii nefăcuți, chiar dăcă are ochii adânciți în cap de nu le poți distige culoarea nici de aproape, chiar dacă e mai mic și mai gârbovit decât îmi imaginam, este o prezență la înalt nivel. Ce să fac dacă îl apreciez?
De cealaltă parte Hurezeanu, pe care nu îl apreciez mai puțin, dar pare mai controversat și implicit mai greu de citit, pare un domn fără să-și deschidă gura, cu ceasul, verigheta și butonii strălucind, cu pantofii fără șireturi strălucind, cu meticolozitatea strălucind…până târziu în noapte.
Pe la 23 s-a terminat întâlnirea căreia Hurezeanu i-a pus capăt, pentru că probabil am fi rămas în sală până dimineată.
O să închei cu niște cuvinte chiar din Hurezeanu care mi-au plăcut pentru că au descris perfect seara la care am luat parte: “Sigur…viața trece, dar nu oricum…”

Places I like

Răzvan Marc, realizatorul şi prezentatorul de la BAZAR, creatorul CLEVER TRAVEL şi-a făcut blog, iar eu abia acum am descoperit. După ce m-am plimbat prin postările lui, prin locuri super pe unde are norocul să ajungă, am dat peste un post unde a făcut un TOP 10 al locurilor care-i plac la nebunie. El chiar are ce să scrie, pentru că a văzut cam tot GLOBUL şi nu exagerez, dar ce mi-a plăcut e că a dat încărcătura sa emoţională locurilor, a dovedit că fără implicare afectivă din partea omului unele locuri pot părea fără substanţă.
În mod normal, EU, pentru că nu am văzut foarte multe n-aş avea de unde scoate un TOP 10.
Şi totuşi…

LOCUL 10

Bucureşti, Cişmigiu, iulie 2007.
Pentru că nu e chiar aşa oribil cum se spune, pentru că sunt unele locuri extrem de plăcute şi pentru că am mâncat pe o băncuţă acolo trufe negre de la Capşa fără să îmi pese dacă mă murdăresc pe la gură.

LOCUL 9

Timişoara, Piaţa Operei, iulie 2008.
Pentru că ar fi fost o obţiune minunată dacă nu era Clujul, pentru că merg acolo mereu cu plăcere, am mulţi foşti colegi, prieteni vechi, e aproape de Ineu şi e frumoasă că o mândră din Banat.

LOCUL 8

Maramureş, Săpânţa, mai 2007.
Pentru că probabil e singurul cimitir din lume care nu te face să fii trist, pentru că am mers atât de departe cu sadismul că mi-am luat acasă replica din lemn la scară mică a unei cruci de acolo, pentru că e ceva ce nu vezi în fiecare zi şi mi-a luat destul de mult până să ajung acolo.

LOCUL 7

Oradea, Primăria, mai 2007.
Pentru că fie că-mi place fie nu am stat mai mult sau mai puţin 4 ani acolo, am cunoscut persoane de care o să rămân legată pe viaţă, pentru că am priceput că trebuia neaparat să trec pe aici ca să pot ajunge mai departe şi pentru că mi-a întărit convingerea că oraşele din vest sunt cele mai frumoase.

LOCUL 6

Delta Dunării, Plaja dinspre Mare de la Sfântul Gheorghe, august 2007.
Pentru că mi-am dorit să văd Delta de multă vreme, pentru că am vrut să stau cu un picior în Mare şi cu unul în Dunăre, pentru că plaja minunată din poză e liniştită, iar eu aveam nevoie de linişte mai mult decât credeam. Nu ştiu cum să-i mulţumensc mării pentru valurile din săptămâna aceea.

LOCUL 5

Bupapesta, Parlamentul, iulie 2007.
Pentru că a trebuit să vin din nou la Budapesta să realizez ce perlă e, pentru că a fost cadoul meu neaşteptat de după licenţă, pentru că m-aş întoarce acolo oricând, pentru că nu o să uit niciodată plimbarea cu vaporaşul admirând Dunărea în asfinţit.

LOCUL 4

Viena, Palatul Hofburg, mai 2007.
Pentru că sunt atâtea motive să o iubeşti că nu încap aici nici să mă dau de 3 ori peste cap, pentru că e cea mai frumoasă amintire din toţi cei 4 ani de facultate, pentru că am făcut 700 de poze la care mă uit destul de des, pentru că a fost un vis devenit relitate şi pentru că oriunde păşeşti acolo e rost de un WOW.

LOCUL 3

Clujul noaptea văzut de la Belvedere, octombrie 2008.
Pentru că momentan e casa mea, e locul unde încă încerc să-mi găsesc un rost, pentru că mă face măndră de Transilvania, pentru că m-am îndrăgostit de el cănd l-am văzut exact din locul de unde e făcută poza.

LOCUL 2

Undeva spre Ineu, ianuarie 2009.
Eu i-am zis Apus de Iarnă, pentru că drumul spre casă indiferent de unde ai veni este minunat şi pentru că eu mă bucur că încă pot să simt asta.

LOCUL 1

Ineu, Podul de fier, iunie 2007.
Pentru că Ineu va însemna acasă indiferent câte alte case o să am, pentru că acolo m-am născut, am crescut, am acei prieteni ca niciunde în altă parte, pentru că familia mea e acolo, pentru că cele mai frumase amintiri le am de acolo, pentru că unele amintiri nu le mai pot avea din altă parte şi pentru că acolo am râs şi am plâns cel mai mult. Pentru că acolo am petrecut cei mai fericiţi şi lipsiţi de griji ani de până acum fără să ştiu asta.

Nu-mi pierd speranţa, vor fi şi alte locuri pe care să le iubesc, pe care sper să le vad nu doar în poze, pe care sper să le pot aprecia la justa valoare, dar acestea vor fi mereu parte din mine.

Campioni de vis, gesturi de coșmar


“Ne-am obișnuit să-i glorificăm pe sportivi. Să-i ambalăm în locuri comune și în clișee uleioase. Să facem din ei ambasadori de conjunctură sau cotizanți la vistieria bucuriilor noastre zilnice. Eventual să-i transformăm în modele. propune un alt tip de abordare nu neaparat demitizantă, dar în orice caz realistă. Radu Paraschivescu ne amintește că au existat mari campioni care au ieșit în arenă și s-au comportat penibil, brutal sau fals. Câteva dintre rateurile lor atitudinale sunt descrise ironic pe alocuri caustic, în minieseurile din acest volum. Pusă la treabă, memoria îi readuce din cotloane pe campionii corigenți la bunul simț, fiindcă e bine să știm că sportul nu este nici pe departe o rezervație de nuferi. El cuprinde fotbaliști trișori sau decerebrați, boxeri ispitiți de ritualuri antropofage, maratoniști hoțomani și patinatoare care schimbă ierarhiile cu ajutorul răngilor și al bodyguarzilor. Iar noi vorbim prea mult despre fair-play și prea puțin despre renunțarea la criterii.”
Citatul pe care l-am dat descrie cartea mai bine decât aș fi făcut-o eu cu frazele mele, citatul se află ca o postfață pe coperta de final a cărții. Curiozitatea și numai ea m-a pus în mâini această carte, dar tot ce pot spune e că dacă iubești sportul, cartea o să-ți provoace repulsie la tot ce înseamnă el, sau aproape tot, pentru că este pe alocuri năpraznică, dar ideea ei este genială, îti trebuie curaj să o citești obiectiv.

Nimic sentimental…

Mi-am achiziționat un nou Jurnal: Plăcerea de a te povesti ție însuți (pagini de Jurnal) – Julien Green, după ce o termin (și simt că va dura) o să scriu despre ea.

Azi în Humanitas am rămas lângă standul cu Memorii/Jurnale ca la dentist. Am răsfoit și iar am răsfoit și nu știam dacă să-mi mai iau un volum sau nu. Mă tentau îngrozitor atât Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Jeni Acterian cât și Jurnalul unui om dezamăgit – Barbellion, acesta din urmă fiind considerat unul din cele mai emoționante jurnale scrise vreodată. Cu toate acestea n-am mai luat altul, căci mă tem că le voi începe pe toate ceea ce nu era indicat. Așa că mai aștept o vreme.

După ce am ajuns acasă am început să mă gândesc de unde atracția asta a mea pentru Jurnale. Până la urmă ce deține un jurnal atât de prețios încât să citesc cu atâta nesaț cărțile astea? E ciudat că nu cred că am un răspuns, doar o mie de întrebări despre ele care îmi face pasiunea să crească.

Până la urmă, nu știu, au putea reprezenta pentru mine un mic univers al lucrurilor mărunte și aproape inutile care i-au ținut în viață pe unii și i-au făcut să dispară pe alții. Ar putea fi niște oglinzi în care s-au reflectat unii atât de bine încât și-au putut transmite imaginea în timp exact așa cum au trăit-o, iar asta e extrem de valoros. Povestea non-ficțională a omului așa cum e sau a fost el, bun, rău, genial ori extraordinar de comun nu poate fi plictisitoare.

Poate am ajuns la o saturație a tot ceea ce înseamnă “siropos” și sentimental și atunci doza asta de uman îmi face bine, îmi arată exemplele reale de care am atâta nevoie. Majoritatea jurnalelor pe care le citesc sunt ale unor persoane/personaje care nu mai sunt printre noi, aparțin altei lumi, iar atunci citesc nu doar despre omul care a scris jurnalul ci și despre lumea în care a trăit, ceea ce e de necuprins în cuvinte… wow.

Realizezi că alții știu să rămână și după moarte exact așa cum au fost în viață, dar vezi și că pentru unii “viața” a continuat și după moarte într-un mod surprinzător și abia atunci îți dai seama că Jurnalul e cartea lor despre nemurire…