Cu mult înainte de 1939, Lucian Blaga începe să dezbată cele mai însemnate probleme ale esteticii în scrierile de tinereţe, abia apoi a început proiectarea Trilogiei valorilor. Chiar dacă nu a abordat esteticul sub toate valenţele lui, în eseul Artă şi valoare, primul din Trilogia valorilor, Blaga a elaborat mai mult decât un tratat, deoarece priveşte problemele estetice din perspectiva unei viziuni metafizice.

“Avem anume o lăuntrică certitudine că tocmai în momentul de faţă se impune o estetică în cadrul unei viziuni metafizice. Hrănim de mult timp credinţa secretă că teoriile estetice nu sunt niciodată mai fertile că tocmai în epocile când ele se rostesc în numele unei metafizici oarecare şi sub ameninţarea unei oşteşti osânde, caducitatea teoriilor metafizice se constată desigur, fără apel, cu istoria la îndemână”.

Studiile din Artă şi valoare, precum şi din următoarele componente alte Trilogiei valorilor pornesc de la premisele postulatelor teoretice expuse în primele două trilogii.

“Modalităţile cognitive teoretizate în Cunoaşterea luciferică, Orizont şi stil şi Geneza metaforei şi sensul culturii sunt folosite ca instrumente investigatoare […] spre a demonstra influenţa exercitată de categoriile stilistice asupra desfăşurării observaţiei experimentale şi a construcţiilor teoretice”.

În Artă şi valoare s-a demonstrat credinţa lui Blaga într-o filosofie a istoriei care nu culminează cu o metafizică. O astfel de filosofie poate spune multe dar cu siguranţă nu poate spune totul, sau cel puţin tot ce ne-am aştepta să descopere. O filosofie care nu ascunde în ea sau nu descoperă prin demersurile ei nicio metafizică rămâne o filosofie fără miez, spune Blaga.

Prin eseul Despre gândirea magică, Lucian Blaga s-a apropiat cel mai mult de Leo Frobenius. În prima parte, Mit şi magie, Blaga ne-a spus că nu era pentru prima oară când interesul său se îndreaptă spre probleme ce pun spiritul în legătură cu gândirea magică.

“Mitul e încercarea de a releva un mister cu mijloace de imaginaţie”.

Întâlnim la Blaga, dar şi la Frobenius nenumărate exemple de reprezentări mitice, de la desenele primitivilor de pe pereţii peşterii care le-au ţinut loc de adăpost, până la vânătorii din Africa şi până în epoca modernă. Interesant pentru această gândire este autenticitatea ei, valabilitatea ei, pe care nimeni nu o pune la îndoială.

“Gândirea magică implică întotdeauna ideea, fie a unei substanţe magice, fie a unei gândiri magice. Cât despre substanţă sau puterea magică nu s-ar putea spune deocamdată mai mult decât că ele sunt misterioase în ele însele, comportându-se cu totul paradoxal. Cu alte cuvinte ideea substanţei sau a puterii magice nu am putea-o socoti ca o încercare revelatorie deplină în raport cu un mister, căci ea însăşi se declară ca o prelungire a misterului. […] Ideea magicului nu este ca orice mit, o convertire imaginară a misterului”.

Leo Frobenius caracterizează sub acest unghi toată cultura Africii. Călătorind şi locuind pe acest continent, printre băştinaşi, reuşind să surprindă viaţa total diferită a africanilor de cea a europenilor, a reuşit şi să rezolve misterele vânătorilor şi localnicilor din triburile primitive ale Africii. De la sângele antilopei şi puterea lui imunizatoare pentru vânător, până la locurile de jertfă şi la incantaţiile făcute pentru animalele protectoare şi pentru cei care le vânau pentru a-si asigura hrana, toate apar drept componente de bază ale unei culturi aparte. Prin magie, africanii au găsit esenţa lucrurilor în care au văzut un efect mai puternic decât realitatea.

Blaga considera totuşi expresia de gândire magică ca fiind destul de precară, pentru că el considera că nu există o gândire magică la propriu ci doar o gândire care ar uza de ideea magicului.

“Magicul nu ţine de funcţia gândirii ci de materialul ei”.

În acest eseu, polemica referitoare la cei doi filosofi ai culturii care l-au influenţat pe Blaga, deserveşte nevoia de evidenţiere faptului că magismul a primit cele mai diverse abordări de-a lungul timpului.

“Atât unul cât şi celălalt înţeleg magicul ca un atribut prin excelenţă şi exclusiv al anumitor culturi, şi amândoi învestesc magicul în aceste cazuri cu o putere decisivă şi totală de a crea stilul însuşi al acestor culturi. E de necrezut câte erori încap într-o singură propoziţiune. Să nu pierdem din vedere că Frobenius ne vorbeşte despre sufletul magic la culturii hamite, iar Spengler despre sufletul magic al culturii arabe, ca şi cum s-ar delimita cu aceasta nişte fenomene, care singure beneficiază de izvoare magice. Şi să nu pierdem din vedere că atât pentru Frobenius cât şi pentru Spengler, însuşi stilul mai mult, toate particularităţile stilistice ale pomenitelor culturi, ar fi expresia directă a magicului”.

Frobenius distinge în studiul său două tipuri de culturi, cea care are ca temei spaţiul-boltă şi cea bazată pe spaţiul-infinit. Astfel, Frobeius ilustrează cele două tipuri de culturi prin cultura hamită şi cultura etiopă.

Triburile hamite sunt conduse de alte obiceiuri şi credinţe, iar asupra dezastrului hamitul are o singură armă infailibilă: miracolul. Astfel magismul ar fi, în accepţiunea lui Frobenius, cel mai de seamă argument împotriva fatalităţii în spaţiul-boltă. Cultura hamită nu cunoaşte vreo emoţie într-un sens mai profund. De cealaltă parte, cultura etiopă este reprezentanta spaţiului infinit, iar ceea ce defineşte viaţa spaţiului infinit este comuniunea perfectă de viaţă şi moarte cu natura.

Lucian Blaga a precizat că datorită acestui aspect nu am mai avea ce să-i reproşăm lui Frobenius. El nu a făcut decât să caracterizeze două culturi din care şi-a extras seva filosofia istoriei sale, dar, Blaga a spus că din punct de vedere filosofic, studiul lui Frobenius este cel puţin suspect şi nu poate pleda în favoarea sa.

“Misticismul etiop ar fi obârşit în sentimental spaţiului infinit câtă vreme magismul hamit s-ar explica prin sentimentul spaţiului boltă. […] Să luăm bine seama: reducţia explicativă propusă de Frobenius nu este totdeauna de natură stilistică, ci uneori de natură dialectică, ba câteodată de natură forţat dialectică. (…) În orice caz metoda lui Frobenius e inoportună mai ales atunci când căutăm să reducem o cultură la temeiul ei de bază, de natură stilistică”.

Blaga are aceeaşi poziţie şi asupra gândirii lui Spengler care, nu a făcut decât să-şi însuşească teoria lui Frobenius şi să o aplice culturii arabe. Ceea ce îi deosebeşte pe cei doi, a descoperit Blaga, este doar materialul documentar: Frobenius a mers pe calea unei documentaţii etnologice, în timp ce Spengler a urmat un drum istoric de mare amploare.

Blaga nu a fost în totalitate de acord cu predecesorii săi, dar el nu duce mai departe această polemică pentru că,

“… nu e întotdeauna agreabil să umbli cu arcul după nălucile altora”.

În lucrarea Religie şi spirit, Lucian Blaga şi-a propus să demonstreze cum se construiesc valorile religioase ale spiritului uman.

“Cert, despre religie se poate scrie adoptându-se varii puncte de vedere. Din parte-ne anunţăm planul de a expune în câteva linii mari o filosofie a religiei, adică principal de-a considera fenomenul religios după metode şi sub unghiuri proprii filosofiei”.

În plan secundar se ascunde însă şi aversiunea lui Blaga faţă de religia în care a fost născut şi crescut, în familia unui preot care nu credea neclintit în Evangheliile pe care le citea în Biserică. Pe acest fundal se citeşte dorinţa lui Lucian Blaga de a defini religia şi de a o înţelege în deplinătatea ei. El nu se transformă într-un desăvârşit istoric al religiei, vrea doar să reflecteze asupra diferitelor religii existente pe pământ şi să pătrundă în adâncul fiecăreia dezvăluindu-i misterul.

“Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane în corelaţie ideală cu toată existenţa dar mai ales în corelaţie ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenţial în genere pe care omul şi le revelează sau şi le scoate relevate prin plăsmuiri de natură stilistică”.

Omul, fiind definit ca existenţă în orizontul misterului, se raportează la acest mister prin dorinţa de a-l revela. Iar aceste încercări de revelare se desfăşoară de fiecare dată în sfera unui stil.

“Prin religie fiinţa umană se autototalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestiune, cu cunoaşterea, cu afectele, cu voinţa, cu presimţirea cu intuiţia, cu imaginaţia şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar cu tot felul să de a gândi şi de a simţi magic”.

Metafizica, spune Blaga, aspiră şi ea la revelarea misterului, dar ea alege o cale mai liberă, mai degajată în raporturile sale cu omul şi urmează mai mult calea cunoaşterii.

“În creaţia metafizică nu intervine necondiţionat procesul de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane. În orice religie se stabileşte însă neapărat o corelaţie ideală între procesul de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane şi chipul sub care se face revelarea coordonatelor existenţei. Datorită corelaţiei acesteia se face că toate plăsmuirile mitice sau metafizice incluse în orice religie răspund mai mult sau mai puţin unor dorinţe, făţişe sau subconştiente, ale fiinţei umane”

Blaga a admis că misticii realizează o stare de supraconştiinţă cu o intensitate superioară tuturor celorlalte, dar nu a admis că această supraconştiinţă se realizează în aceleaşi coordonate stilistice ca şi fenomenele creatoare de cultură.

(Bibliografie: Trilogia Valorilor – Lucian Blaga, Cultura Africii – Leo Frobenius, Declinul Occidentului – Oswald Spengler)