Ura NU e a doua față a dragostei

E o dragoste întoarsă. O dragoste nerealizată, neprimită, refulată, care se răzbună. (Eugen Ionescu).
 
Ura este viciul sufletelor înguste; ei o hrănesc cu toate meschinăriile lor şi o folosesc ca pretext pentru tiranii josnice. (Balzac)
 
Ura e o boală, o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. Nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăştii ură. (Ileana Vulpescu)
 
Nu am simțit niciodată acest sentiment care naște în om furtuni de neoprit și nici nu-mi doresc să cunosc acest sentiment. Dar sunt foarte mulți care trăiesc astfel toată viață și nu pot decât să-i compătimesc. A urî pe cineva înseamnă a investi energie într-un sentiment care nu-ți va folosi niciodată, înseamnă a trăi o dragoste căreia nu-i poți face față și atunci o distrugi uitând că de fapt te distugi iremediabil pe tine. Ura e o pedeapsă îndreptată asupra propriei persoane. A urî e ca atunci când deși știi că nu înoți în mijlocul oceanului tot ți se pare că nu vei ajunge niciodată la mal. Ați permite să urăști pe cineva înseamnă că ai acceptat că nu ești capabil să iubești de fapt pe nimeni.

Înapoi în viitor (V)

 
7 ani de când am terminat liceul… mai exact Liceul Mihai Viteazul din Ineu, Arad.
 
Anul trecut mi-am elaborat nostalgia, am ilustrat-o și scriam asta :)
Anul acesta parcă nu mai am ce să scriu în plus… aștept întâlnirea de 10 ani… peste 3 ani :D
 
Voi când ați terminat liceul? Ați retrăi acea perioadă? Ce a însemnat liceul pentru voi? :P
Transform la fel ca și anul trecut această postare într-o leapșă și sper ca acuma să răspundă mai multă lume chiar dacă într-un comentariu și nu într-o postare separată pe blogul personal… fiecare cum dorește și cum poftește. Vă aștept să mai fim liceeni măcar puțin :*
 
P.S. Fotografia e făcută în 2003, clasa a XII a D, Filologie, 18 ani…

Ridic din umeri și beau un ceai

De la două drăguțe din blogosferă am primit lepșe pe care le-am combinat. Anca mă întreabă la ce ridic din umeri (adică la ce am o reacție gen wtf?) :), iar Just me mă face să merg să mă uit printre ceaiurile mele.
 
O să încep în sens invers, tocmai mi-am făcut un ceai… verde și în momentul de față dețin doar 3 sortimente: ceaiul verde, unul de fructe de pădure după care nu mă omor căci pur și simplu nu mă dau în vânt după ceaiurile de fructe și mai am un ceai de mentă care pe căldurile astea merge perfect…. rece.
 
Iar acum să înșir câteva lucruri la care efectiv ridic din umeri căci nu le pot explica:
 
1. Am tot spus că nu pot pricepe răutatea gratuită a oamenilor, adică acel stil de a face rău doar de dragul de-al face, de-a scoate pe cineva din pepeni fără ca tu, ca om nasol ce ești să ai ceva de câștigat din asta. Sunt atât de mulți și mă plâng de atâtea ori din cauza lor că… ridic din umeri și nu-i înțeleg.
 
2. Nu pricep cum cineva mai poate crede că în România se mai poate schimba ceva la nivel de clasă politică. Mi se pare că acești naivi care încă mai speră nu au altceva mai bun de făcut, cum ar fi să se detașeze complet de tot ceea ce înseamnă “conducerea țării” și să trăiască așa cum își aștern… singuri sau și mai bine să plece din țară.
 
3. Ridic din umeri de fiecare dată când îmi dau seama că dacă prostia ar durea unii s-ar tăvăli în chinuri. Adică mă minunez că unii pe lângă faptul că sunt mai puțin înzestrați intelectual asta că să nu le zic mai urât, mai fac și pe deștepții. Deci, ești prost și mai pui și frână (o arați cu orice preț).
 
4. Bărbații care cred că o relație serioasă înseamnă că vor intra “sub papuc”. Nu pot decât să le dau un sfat: Grow Up.
 
5. Femeile care nu vor să se căsătorească și nici să aibă copii, pentru că e mai cool să fii liberă ca pasărea cerului, le e frică de certificatul ăla de căsătorie de zici el ar schimba și altceva înafară de starea civilă, iar un copil le-ar îngreuna viața iremediabil. Am avut ocazia să întâlnesc câteva.
 
Și hai să nu mă întind că pare că la prea multe ridic din umeri și risc să mă enervez… mai bine mai beau ceai. A! și cine vrea să se servească cu lepșele e invitat și încurajat să o facă… nu le dau mai departe că e luni… știu :)

Filme, pe scurt

Din lipsă de timp și de chef înșir câteva filme pe care le-am văzut în ultima vreme așa “printre picățele” (adică de pe la Paști încoace, dar nu am scris despre ele).

Crash Kids

Văzut la Pro TV cam de vreo două luni, probabil am zăcut în pat că altfel nu-mi explic cum de am văzut un film de zi (căci a fost dat ziua) la TV. Mai mult ca sigur amatorii genului Fast and Furious îl vor aprecia. E în germană, e cu teenager-și și muuuută acține.

Murder with mirrors

Un film după o carte de Agatha Christie, din seria cu Miss Marple, dar cu siguranță cartea o fi mult mai bună ca filmul pe care l-am găsit anost și destul de slab. Dar măcar mi-a adus aminte de crimele pe care le rezolva Perry Maison, iar Acasa Tv le dădea în fiecare joi de la ora 22… cam acu’ 10 ani :D

Eye for an Eye

Văzut jumate la Ineu într-o noapte în care nu am avut somn deși a doua zi trebuia să mă trezesc la 5 să plec spre Cluj, iar cealaltă jumate văzut la Cluj după ce Vulpitza m-a luminat ce film era că eu nu-l găseam nicicum. Eh… a fost OK, dar nimic mai mult decât o dramă tipic americană.

Julie and Julia

A fost un film delicious, fără să fac nicio aluzie la faptul că a fost un film despre mâncare. Personajul jucat de Maryl Streep nu mi-a plăcut chiar dacă de critici el a fost foarte apreciat. În mod cert mi-au plăcut fazele comice și faptul că fata aia tânără, adică Julie și-a făcut blog culinar. Dar tot Hădean e mai tare :)

Entre les Murs

Un film pe care toți, dar absolut toți profesorii trebuie să-l vadă. Un document despre cum ar trebui să fie un profesor și despre cum nu ar trebui să creadă toți profii de pe la noi că elevii sunt nesimțiți. Mi-a plăcut foarte mult, prea mult poate. M-am regăsit în unele aspecte și mi-am regăsit (foștii) colegii în altele. Foarte natural.

Choke

O prostie pe care am văzut-o într-o zi în care a plouat de mama focului, era sărbătoare, eram arsă de soare, cu semi insolație și febră musculară și tot ce am dorit a fost să petrec o după-amiază în vârful patului. Filmul trebuia să fie comic, dar nu a reușit să fie decât hilar. Not quite my tipe.

Scrisori din Paris

Deși sunt în urmă din nou cu recenziile, vreau să vă vorbesc totuși despre ultima carte citită (puțin impropriu spus carte pentru de fapt sunt câteva articole de 63 de pagini). E vorba de Scrisori din Paris, un cumul de articole apărute în perioada 1938-1946 în revista Viața Românească. Articolele aparțin lui Eugen Ionescu și se regăsesc momentan în volumele îngrijite de Mariana Vartic și Aurel Sasu, apărute la Humanitas în 1992 sub numele de Război cu toată lumea.

Sincer vă spun că a fost o gură de aer propaspăt luat într-o perioadă în care greu am respirat din cauza altor sudii mai mult sau mai puțin pe placul meu. Înainte de toate trebuie să precizez faptul că probabil se cunoaște aversiunea lui Ionescu pentru România și ura aproape bolnavă a ficei sale Marie France pentru țara tatălui său. Ei bine Scrisori din Paris reprezintă publicistica scrisă de Eugen Ionescu în limba română și care nu a fost cuprinsă de autor în volumul din 1934, Nu.

Aflat la Paris, Ionescu își va descoperi cu pași mărunți dar voioși noua lui patrie și scrie cu ardoare și cu o oarecare agitație despre fiecare experiență care îi schimbă viața. Inițial remarcă oamenii foarte diferiți față de compatrioții săi, dar nu uită de România și în permanență face referire la români ca la “noi”, ca la “ai noștrii” sau “pe la noi”, însă față de români, pe francezi îi găsește liberi și toleranți. Pentru el acesta este supremul argument că întâlnirea cu Franța îi va fi benefică deoarece ce spune el: “nimic nu mă întristează ca oamenii cuprinși de nevoile lor, de lipsa lor de libertate… socot că decadența începe atunci când oamenii pierd sensul libertății”.

Cât despre Paris, nu cred că l-am găsit undeva mai ridicat în slăvi ca la Ionescu: “Într-un singur oraș, în Paris, mă pot lăsa robit fără să sufăr. Desigur pentru că Parisul îți dă împresia că te robește libertății… Oamenii de pretutindeni par închiși în cellule. Ce-I de aici într-un parc îngrădit din motive estetice”. Siguranța că acest oraș îl va înfia și îl va îndepărta pentru totdeauna de România transpare în fiecare paragraf: “Cum să mă întorc în România când și astăzi, noaptea când visez că sunt acolo urlu în somn… Ceea ce este fermecător aici este că totul e făcut după chipul și asemănarea omului. Tărâmul de basm al Parisului este însuși tărâmul omului, realitatea spirituală a omului”.

La niciun scriitor, indiferent cât de cuprins de patimă ar fi fost (a se vedea Eugen Simion), nu am văzut o exaltare mai evidentă ca la Ionescu. El spune, și asta după o oarecare perioadă considerabilă de ședere, că dimineața când se trezește din somn trebuie să-și readucă aminte că e la Paris și instatnt inima i se umple e o bucurie inimaginabilă. Parisul dintre toate locurile în care i-au ajuns pașii, nu l-a dezamăgit niciodată și nici nu crede ar putea să-l dezamgească.

Aceasta a fost începutul lui Ionescu la Paris, dar trebuie citite aceste articole pentru o imagine de ansamblu și vă asigur că nu o să pierdeți două ore degeaba.

Întocmesc liste…

… cu lucruri ce musai vreau să le fac până la 30 de ani.
… cu locuri unde vreau să ajung până la bătrânețe (dacă o apuc).
… cu cărți pe care vreau să le citesc, anul acesta, anul viitor, peste 10 ani.
… cu filme pe care vreau să e văd la cinema/acasă/2D/3D/5D :P
… cu carți și filme pe care le-am citit/văzut deja.
… cu cărți/filme/reviste/albume pe care le dețin în colecția persoanală.
… cu locuri de văzut în următoarele destinații (sigure) de vacanță.
… cu site-uri interesante.
… cu melodii pe care le-aș asculta mereu.
… cu seriale și numărul episoadelor.
 
Chiar dacă uneori listele sunt doar în capul meu nu și pe hârtie, tot liste se numesc că sunt :D
 
Ce ziceți, e o preocupare prea de 14 ani?

Am treabă și n-am timp

Am fost plecată la Ineu weekend-ul trecut și a fost ca de obicei tare bine și tot ca de obicei am alergat între oamenii de văzut și lucrurile de făcut. Dar ca să-mi fac până la urmă pe plac am stat și în curte la soare 30 de minute numai suficient cât să mă bronzez pe mâna stângă cu urma de la ceas :))
 
În rest nu am avut timp de nimic, nici cu prietenii nu am avut timp să stau cât ar fi trebuit, iar cu mami, noroc că nopțile mi le-am petrecut acasă și am putut vorbi ore întregi (după 2 luni cam ai ce să-ți spui).
 
Azi, căldură mare, treabă multă, atmosferă epuizantă, pe mâine se anunță și mai multă și din ce în ce mai multă… dar îmi caut “vacanță”. Planul vechi a căzut :( trăiască planul nou :) și gândurile bune care mă încearcă gândindu-mă că totuși, totuși pe undeva tot plec. Dar să treacă iunie și măcar jumătate din iulie care la mine se anunță tare aglomerate… apoi îmi trag sufletul, ceea ce vă doresc și vouă.
 
Back to work.
 
P.S. O să răspund și la comentarii :)