Citeam cu ceva vreme in urmă la Tomata un articol despre sinucidere, articol care a creat la vremea lui multe controverse, doar toată lumea se pricepe și la asta, nu? Nu pretind că eu aș fi avut pe acolo o părere pertinentă, susțin chiar faptul că nu știu despre ce este vorba când aducem în discuție un subiect atât de delicat și de deranjant. Dar, citind “Pe culmile disperării” a lui Cioran, am găsit părerea lui și m-am cutrenurat la faptul că un băiat (practic) de 22-23 de ani, cât avea Cioran când a făcut însemnările reunite în acestă carte, a putut simți așa ceva:

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a‑şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.

Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n‑o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n‑o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să‑i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi‑a provocat decepţii. Ca atare ai dorit‑o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi‑a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n‑ar fi trăit înainte de a muri, n‑ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr‑un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a‑i căuta diverse feluri de justificări, cînd n‑o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s‑ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s‑ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a‑ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într‑o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N‑am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încîntaţi de trecut, prezent şi viitor, n‑au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realităţile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistenţă.

De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi‑e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într‑un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce‑o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într‑o nebunie de groază.