Carti

Un român talentat, un roman cu tupeu

5 comentarii

Titlu: Soni
Autor: Andrei Ruse
Editura: Tritonic, București, 2009
Nr. pagini: 256
Nota: 7.50/10 (pentru talent, nu pentru poveste)
Preț: 32 de lei pe librariileonline.ro

Recunosc că am citit cartea lui Andrei Ruse la foc automat (am fost flodată cu informații despre ea și despre cât de minunat scrie un roman de 23 de ani). Și tot la foc automat vă spun că m-a dezamăgit într-un mare hal (nu m-am lecuit de pomul lăudat). S-a terminat execrabil, dacă i-am dat o șansă până la final a fost pentru că povestea promitea, dar finalul a stricat totul… Ah, Andrei de ce a trebuit să strici totul, mi-e așa de ciudă pe tine…

Cred că Andrei Ruse (care are ce-i drept talent de a învârti cuvintele, are mare potențial) s-a gândit: “de ce să nu transform totul în ceva, care să semene cu filmul meu preferat: Vanilla Sky? În plus poate ignoranții nu l-au văzut încă… haha”.  Andrei, nu-i așa că ți-a plăcut filmul ăla?

Aș zice că îmi pare rău că am dat banii pe carte asta, puteam cumpăra altceva mult mai valoros de 32 de lei, dar nu e așa, îmi pare bine că am citit-o, că am gustat-o, că m-am întristat și mai apoi enervat, chiar dacă nu-i prea mare lucru de zis înafară de faptul că această scriere poate fi ecranizată bine. Eu aș distribui-o pe Maria Dinulescu în rolul lui Soni, de fapt la ea m-am gândit tot timpul cât am citit cartea. Se prea poate ca transformat în subiect de film, această carte să fie salvată cumva în ochii mei. Dar nu sunt ochii mei avizați spre astfel de remarci. Dacă se va turna un film după această carte aș fi extrem de curioasă să-l văd.

Altfel spus, povestea  “cu litere mici” (n-am prins ideea), poate să placă multora. Soni, o tânără în floarea vârstei află că are cancer și toate planurile ei se duc dracului. Dar… pentru că mai nou ni se varsă pe gât în cantități, de nu le putem înghiți, rețete despre cum să trăim la maxim, căci într-o zi am putea muri, ea adoptă un stil de viață bazat de ideea: oricum mor, deci hai sa-mi bat joc de tot ce nu am avut tupeul a-mi bate pe când încă credeam că o să trăiesc veșnic. În plus o să-mi bat chiar joc de viața mea de rahat. Cum? Păi… o să o fac și mai de rahat… Logic, nu?

Dar, ca în mai toate filmele americane (stai, că nu era film american, în fine) Soni se îndrăgostește de unul care are SIDA, doar că ea fiind pe moarte își permite să nu-i pese și să…. și să, știți voi… Așa că, avem brusc în carte, doi care au SIDA… și acum vă las pe voi să judecați dacă finalul este previzibil… sunt curioasă…

Ideea ar fi că nimic din ce pare nu e așa cum pare deși după ce citești ultima linie îți dorești ca totul să pară așa cum ai crezut de la început. Era mult mai bine și mai puțin artificial. Luați de cititi și dați de știre dacă autorul v-a plăcut. Eu simt așa (în aer) că acestă carte va plăcea multora, chiar dacă eu nu am vorbit-o tocmai de bine.

Filosofari

Man in the Mirror

6 comentarii

Cred ca oamenii nu se schimbă. Adică dacă cineva a fost de mic, “intr-un fel”, nu am speranțe că odată cu trecerea anilor acea persoană se va transforma în una cu totul nouă. Consider că fizic te poți schimba mult într-un timp relativ scurt, dar psihic (deep inside) NU. Am spus și o mai spun, ceea ce ne definește nu se va schimba niciodată, indiferent de faptul că poate chiar noi ne dorim asta.

Cu alte cuvinte, după mine, lupul nu-și schimbă părul și nici oaia nu-l schimbă pe al său chiar de este, după cum bine știm, tunsă. Asta cred și nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. În fond rămânem la fel, indiferent câte trec peste noi.

Desigur, am văzut persoane pe care o tragedie le-a schimbat cu 180 de grade, pentru o vreme, apoi au devenit aceleași. Am văzut oameni schimbați de o fericire bruscă, tot așa, pentru un timp, apoi au devenit cei dinainte. Am văzut oameni pe care i-au schimbat banii, ei se numesc parveniți, dar s-au schimbat din prostie, la suprafață, ei tot niște neșlefuiți au rămas în fond. Îi știm și pe cei pe care i-a schimbat iubirea, dar tot așa, pentru o perioadă… Da, o fi posibil să te mai schimbi temporar, dar niciodată pentru totdeauna.

Tocmai de aceea este și mai inutil să crezi că cineva se va schimba pentru altcineva. Am întâlnit cupluri care au crezut că partenerul se va schimba (de dragul celuilalt), ori nu va mai bea, ori va deveni om serios (deși aici, vai de mine un neserios, așa va rămâne pentru toată viața), ori nu va mai fi violent, ori nu va mai fi cheltuitor (am folosit masculinul deși are aceeși aplicabilitate și la feminin). Și timpul îți demonstrează că degeaba ai așteptat, ea sau el sunt la fel. Dezamăgire? Păi cine e vinovat că unul sau amândoi nu a/au știut că oamenii nu se schimbă?

Sunt părinți care au niște copii foarte “răi” (inutil să spun că așa cum îl crești așa îl ai și chiar cred asta). Majoritatea acestor părinți cred că odată cu trecerea anilor, copilul lor se va schimba și va deveni mai înțelept, se va maturiza. Eu zic că nu trebuie să fii SuperNanny ca să realizezi ca dacă îl clasa a III a îl cerți zilnic că nu-și face temele, iar învățătoarea te cheamă regulat la școală, când va fi în clasa a VII va fi premiantul clasei și exemplul de dat celorlalți. Nu, dragi părinți, asta nu se întâmpla niciodată, îmi pare rău că vă dezamăgesc.

Sau exemplul clasic: un prieten sau amic din copilărie… un destrăbălat cu care ai tăi aproape că nu te lăsau să te joci de teamă că te va strica anturajul. Unde este acest amic acum? Desigur, dacă nu a intrat cumva în politică… unde este? Spuneți-mi că este bine mersi și sunt gata să șterg acestă postare.

Sau colegul de liceu șmecher și complet needucat care se lua de toti profesorii și de toți ceilalți colegi? El unde este, ce face acum? Sau iubitul/a pentru care tu ai fost a ‘nșpea cucerire? Spune-mi că are acum familia lui sau cel puțin este într-o relație serioasă și retrag tot ce am debitat aici…  Ori cineva care a fost mereu invidios… ? Și dacă va avea mai mult ca celălalt fianciar sau spiritual tot invidios va fi, pentru că invariabil va vrea mai mult și din ce are celălalt.

Dar să o luăm și altfel, cineva cu suflet de aur, cineva care nu a fost în viața lui egoist, credeți că poate deveni peste noapte, doar pentru că și-a dat el seama că egoiștilor le merge mai bine? Nu cred așa ceva… nu cred că este posibil.  Există un mechanism, psihic (cred) care nu ne lasă să ne transformăm în altceva, în altcineva diferit de cei care am fost creați. Și atunci, de ce să ne amăgim și să ne mințim singuri? Nu ne putem schimba și nici ceilalți nu se vor schimba, nici pentru ei și nici pentru noi. Ori ne luăm și îi luăm așa cum suntem/sunt ori suntem condamnați să căutăm ceva ce nu există. Și putem rătăci mult și bine în această căutare.

Dar in esentă nu asta am vrut să dezbat… și uite unde am ajuns! Ci pornind de la asta să vă întreb, totuși, dacă considerați că, oamenii se schimbă în timp? sau Dacă, credeți că o persoană care ne-a fost total antipatică ne poate deveni simpatică peste ani? În acest caz, cine s-a schimbat, eu/tu sau el/ea?

Cluj

Înfloresc grădinile

2 comentarii

Chiar dacă internetul ne zice că de săptămâna viitoare temperaturile vor scădea și că vor veni frumoasele ploi de primăvară, săptămâna aceasta Clujul s-a îmbrăcat mai subțire. Am avut parte chiar și de prima sâmbătâ (după un lung șir de 3 la număr) în care stropii de ploaie și-au făcut apariția abia pe la 7 seara când deja eram în casă. Dar și așa, mirosul de ploaie călduță mi-a prins bine… nu mai e cale de întoarcere, am scăpat de cojoacele groase. Iar la Cluj, în sezonul ce tocmai s-a încheiat, am simțit cojoacele alea, parcă mai grele ca în alt an.

Vineri, la cele 19 grade cu tentă de 20, am urcat până sus la Cetățuie, așa că într-un slalon printre musafiri și alte sarcini ale zilei. Am petrecut o oră pe bancă citind cu soarele ” în cap”, încărcându-mă ca o baterie.

Sâmbătă după o dimineață care s-a prelungit până pe la 3, am petrecut o după amiază la Tarnița. Vânt călduț, apă, nori, apoi soare, apoi iar nori, dar o lumină difuză ce anunța apropierea căldurii a invadat toate pozele pe care le-am făcut. Din păcate, față de anul trecut, locul mi s-a părut parcă mai împânzit de buruieni, dar totuși frumos, inexplicabil. E minunat să ai așa un loc la 20 de minute de Cluj, un loc în care să dai o fugă total neplanificată.

Înfloresc grădinile, cerul s-ar putea să nu fie în fiecare zi ca oglinda, dar fiecare rază de soare ne aduce mai aproape de vară. Și ce mult îmi place mie vara…

Filosofari

Un strop de romantism

6 comentarii

Romantismul nu este o boală, chiar dacă mulți se comportă ca și cum ar fi. Romantismul este o parte esențială a unei iubiri, o poveste de dragoste nu poate exista fără o latură romantică prin excelență și tocmai de aceea mi se pare că a respinge din start romantismul înseamnă a rupe din paginile unei povești de iubire. Ce pierdere!

Per ansamblu iubirea nu înseamnă numai asta, evident, dar ce nu înțeleg este de ce nu ar însemna și asta, de ce unii refuză iubirea romantică?

Dacă e să mă întrebați pe mine, pană acum, după o grămadă de ani de relație, cred că cele mai frumoase amintiri le am din episoadele romantice pe care le-am trait (și pe care încă sper să le mai trăiesc). Acelea sunt părțile de povestit jurnalelor, de zâmbit pe sub mustață chiar și când te cotropește o tristețe nemărginită.

A fi romantic nu înseamnă numai ciocolată și inimioare roșii de pluș, băut cu același pai din același pahar sau ținut de mână pe sub masă, plimbat sub clar de lună, făcut dragoste pe un pat de trandafiri și trimis SMS-ul siropos in fiecare dimineață. Nici vorbă (cel puțin după mine), nu doar asta înseamnă să fii romantic.

OK și atunci voi o să vă întrebați… ce o fi însemnând, frate să fii romantic, dacă nu exact ce ne învață toate filmele americane și mai ales sud americane (aka telenovele, căci cred că de aici li s-a acrit bărbaților de romantism)?!?

Păi o iubire romatică ar putea fi aceea în care cei doi folosesc busola numai pentru a-şi măsura rătăcirea (ador acest citat din Stepa memoriei). Și mie îmi ajunge această definiție.

Foto

Carti

Moartea la Veneția

4 comentarii

Titlu: Moartea la Veneția

Autor: Thomas Mann
Traducere: A. Phillipide, A. Voinescu, L. Iliescu
Editura: Sfynx, 1991
Nr. Pagini: 104
Nota: 10/10 (simply beautiful)
Pret: 7 lei, anticariat Cluj

Ah… Thomas Mann…

Nu fac parte nici de această data dintre cei care l-au citit de Th. Mann cu abnegație și care știu pe de rost pasaje din Muntele Vrăjit sau Doctor Faustus, dar această povestire scurtă, Moartea la Veneția este fermecătoare. Este una dintre cele mai artistice povestiri pe care le-am citit.

Volumul în care este introdusă cuprinde 9 povestiri dar ea răsare între ele ca un mac roșu într-un lan de grâu. Povestea scriitorului Gustav Aschenbach, cel cotropit de dorința evadării este minunată. După îndelungi perioade de gândire alege să plece la Veneția (superbe descrieri). Ajungând acolo cu vaporul (care mereu mi s-a părut cel mai boem stil de a călători), Aschenbach îl întâlnește la hotelul în care se cazează pe El, un tânăr polonez cu trăsături deosebite (mi-l imaginam ca pe un Narcis exemplar), par blond cârlionțat, ochi albaștri limpezi, un tânăr fermecător, destul de copilandru, dar de o frumusete electrizantă. De pe margine m-am îndrăgostit și eu de el și cred că oricine ar face-o.

Bătrânul scriitor se îndrăgostește nebunește de băiat, este o dragoste tandră, dar chinuitoare pentru că de lângă tot greul sitației ei se mai lovesc și de bariera lingvistică. În plus tânărul polonez se află la Veneția cu familia sa protectoare. Scriitorul este pus în fața unei iubiri nemaiîntâlnite, o iubire pe care vrea din suflet să o respingă dar care pune stăpânire pe inima lui. Deși refuză sistematic să-și accepte sentimentele în primă instanță, întâlnirile zilnice cu chipul băiatului, care-l face să uite de tot și de toate îl transformă în tot ceea ce nu ar fi crezut că poate deveni.

El ignoră zvonurile conform cărora în Veneția se răspândește cu repeziciune o epidemie de holeră și pe când toată lumea se pregătește să își scurteze vacanța el este decis să mai rămână atâta timp cât mai poate beneficia de prezența băiatului cu chip de înger.

Chiar în ziua când băiatul pleacă înapoi în Polonia cu familia lui, Aschenbach se stinge pe plajă chinuit de inima frântă a iubirii neîmplinite, dar și de holera care-l ajunsese. Moartea făcuse o vizită la Veneția pentru un scriitor bătrân, dar nu înainte ca viața sa-i mai ofere ceva și anume o iubire târzie, totală și inedită, poate chiar iubirea pe care a așteptat-o toată viața.

Deși am citit această carte anul trecut, parcă nu am putut să cuprind în cuvinte până acum nimic din cea aș fi vrut să zic despre ea. Și totuși faptul că am văzut de foarte curând filmul A Single Man (în care am găsit similitudini surprinzătoare cu cartea) am zis că este momenul să o abordez cât de cât. O recomand din suflet, este o povestire scurtă dar foarte frumoasă, foarte sensibilă sau cel puțin așa am găsit-o eu.

Bialog Cafe

Bialog Cafe (I)

7 comentarii

Rubrică nouă de recomandări pentru voi, un slalom printre ce mai găsesc eu pe net (chestii vechi sau noi) și merită trimise mai departe.

Meniul de azi:

Aperitiv: pasaje fenomenale din muzica clasică, ascult aceste fragmente în fiecare zi în ultima săptămână și nu mă pot sătura.

Felul principal: Imi place din ce în ce mai mult Alice Năstase…

Felul doi: Margo caută alternative. Nu-ți vine să îi urmezi exemplul?

Desertul: Trek Earth și alte minunate poze de peste tot de prin lumea asta mare și deosebit de frumoasă.

Paharul cu vin: un El iubește o Ea, într-o zi de luni. Te poti indragosti de o declarație de dragoste?

Va mai pot servi cu ceva? ;)

Foto

Cluj, Filosofari

Bârlogul lui Faust

5 comentarii

Merg susținut la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, de 3 ani de zile. Știu că ea se numește Lucian Blaga în cinstea marelui scriitor, știam povestea “exilării sale” la BCU după ce i s-a desfințat catedra de la Universitate, dar niciodată nu mă gândisem cu adevărat care a fost biroul său. De fapt mă gândeam că a fost o incăpere obisnuită care acum o fi ocupată de vreo secretară…

Reptet, merg de 3 ani, mă învârt prin Bibliotecă ca la mine acasă.. și totuși abia săptămâna trecută am zis: hai să cobor de la etajul 2 la etajul 1 prin cealaltă parte a scărilor, pe unde nu cobor de obicei (asta nu înseamnă că nu am mai coborât). Ei… la jumătarea lor (undeva pierdut între etajul 1 și 2) există o ușă mica parcă desprinsă din Alice în Țara Minunilor, pe care citesc cu litere mari “Bârlogul lui Faust”. Mă apropii și nu-mi vine a crede… văd numele lui Blaga și explicația: cum că în perioada imediat următoare destituirii de la Catedra de Filosofia Culturii, lui Blaga i se oferă un post mic la bibliotecă. Aici, pe acea ușă micuță intra marele (propiu+figurat) poet și filosof, să lucreze cât era ziua de lungă. Aici l-au vizitat foști studenți, aici este locul la care face referire în scrierile lui când vorbește de perioada bibliotecii și mai ales aici își scrie sârguincios traducerea la Faust (cea mai bună din literatura română). Aici, acolo… în Bârlogul lui Faust. N-au trecut decât 50 de ani de la moartea sa și probabil cam 60 de când cobora și urca și el scările prin același loc ca și mine.

Am găsit răspunsul și am tremurat puțin înaintea lui, acolo între “nebănuitele trepte”… chiar sub nasul meu, pe unde mă purtau mereu pașii fără să ridic puțin privirea. Nu știu dacă se poate intra acolo, dar mi-am imaginat un birou micuț și învechit (cum altfel poate fi un bârlog?).

Ușa aceea micuță, încăperea acea cu iz claustrofofic, mă fac să vă respect ceva mai mult domnule, Blaga!  Mă bucur că pașii mi-au fost “îndrumați” întracolo. A fost ceva magic.

Close Menu