Cu iubire te vindeci… cu ajutor te tratezi

Azi o să vă spun povestea a doi oameni frumoşi. Povestea va fi una care nu a mai fost abordată la mine pe blog, dar despre care am simţi că trebuie să scriu, deşi cei doi oameni frumoşi mi-au spus că Bialog-ul e prea pozitv că să scriu despre o poveste tristă… şi totuşi scriu, pentru că dincolo de tristeţe stă speranţa şi dacă există ceva chiar dincolo de speranţă, este tocmai optimismul şi veselia cu care alegem să trăim.

Cosmin o iubeşte enorm pe Mihaela şi sentimentul este reciproc. Pasul următor este întemeierea unei familii, pas pe care Cosmin l-a făcut când  a cerut-o pe Mihaela de soţie. Toate bune şi frumoase, dacă un “ceva” nu ar sta în calea îndeplinirii planului lor. Este vorba despre o problemă medicală cu care Mihaela se confruntă de ceva vreme şi pentru care până acum nu s-a găsit leacul decât într-un permanent  maraton între spitale.

Mihaela are 23 de ani şi încă de la 9 ani eşte obişnuită cu spitalele. De la o căzătură, şi mai târziu tot legat de aceasta de la o banală operaţie la şold, ea se confruntă cu o infecţie serioasă care nu o lasă să ducă o viaţă normală. Se deplasează greu şi fiecare pas este un chin înfiorător. Iniţial nu s-a ştiut care este cauza infecţiei şi care este de fapt problema fetei, însă după nenumărate intervenţii şi consultaţii costisitoare s-a depistat cauza şi s-a început căutarea remediului. Problema este că de anul trecut Mihaela se simte tot mai rău şi dacă nu face rost de cei aproximativ 9 mii de euro pentru o nouă operaţie şi o nouă proteză, ea nu se va deplasa niciodată fără dureri şi implicit nu va avea viaţa normală la care speră. O clinică privată din Braşov poate face toate acestea pentru ea în schimbul sumei menţionate mai sus. Mihaela spune cu tristeţe că dacă strângea banii pe care i-a dat pe la doctorii în toţi aceşti ani, în zadar, nu doar că ar avea banii de operaţie, dar ar avea bani şi pentru un trai decent mai apoi. Dar… familia sa a chetuit tot ce avea pentru a o ajuta cu operaţii, medicamente şi tot ce are nevoie un om bolnav, pentru o viaţă mai uşoară.

Singura alinare a Mihaelei este în aceste moment Cosmin, care este lângă ea, care luptă cot la cot cu ea şi care nici nu concepe să se de-a bătut în această luptă. Mihaela este totul pentru el şi visele lor de întemeiere a unei familii îi ţin în alertă în permanenţă. Au amânat căsătoria pentru anul viitor pentru că Mihaela se va intrena în luna martie şi va începe o altă luptă, chiar dacă este în ultimul an de facultate şi chiar dacă nu are încă banii necesari intervenţiei chirurgicale. Cosmin o încurajează, a scris despre cazul ei, a răspândit vestea şi acum aşteaptă… aşteaptă ca cineva să devină puţin mai sensibil la povestea lor şi să-i ajute să îşi ducă lupta pânâ la capăt.

Puteţi citi întreg cazul Mihaelei aici, iar dacă doriţi să faci o donaţie o puteţi face în acest cont bancar: RO 86 RNCB 0748095184040001 deschis la Banca Comercială Română Galaţi, Sucursala Port, gândindu-vă că numai cineva care nu se poate deplasa normal conştientizează cât de vital este să poţi face o acţiune atât de simplă.

Foto

Eu le doresc şi pe această cale să nu renunţe la luptă, să nu renunţe unul la celălalt şi mai ales să spere că într-o zi toate aceste vor fi doar o amintire, doar o încercare, doar un episod de povestit nepoţilor atunci când doresc să le dea un exemplu pozitiv şi o lecţie despre curaj. Baftă şi sănătate multă!

Mă tem că boala-i fără leac

Atunci când eram foarte tânăr şi mă năpădea dorul de ducă, vârstnicii din jurul meu mă asigurau că, odată ajuns la maturitate, mă voi vindeca de această poftă nebună. Când am mai crescut remediul prescris era vârsta mijlocie. La vârsta mijlocie, că o vârsta şi mai înaintată îmi va calma febra de a călători şi, acum, când am împlinit 58 de ani, mă gândesc că poate numai senilitatea îmi va aduce vindecarea. Nimic n-a funcţionat. Patru semnale răguşite de sirenă trase de un vapor sunt suficiente să simt cum mi se zârlesc firele de păr pe ceafă şi încep să zdupăi din picioare. Huruitul unui avion, al unui motor care se ambalează , chiar şi numai tropotul copitelor unui cal  pe pavaj îmi trezesc acel vechi fior , simt cum mi se usucă gura, încep să privesc în gol, palmele mi se înfierbântă şi stomacul mi se frământă sus sub coaste. Într-un cuvânt lucrurile nu se schimbă deloc în bine; în şi mai multe cuvinte, odată hoinar, pe veci hoinar. Mă tem că boala-i fără leac. Am scris toate astea nu pentru a-i sfătui pe alţii, ci ca să mă dumiresc eu însumi.

Când virusul neastâmpărului pune stăpânire pe un om îndărătnic şi drumul care i se deschide în faţă apare lat, şi drept, şi atrăgător, victima trebuie să descopere mai întâi un motiv suficient de pertinent ca s-o ia la picior. Asta nu-i o problemă pentru un hoinar adevărat, are deja pregătite nenumărate argumente din care să aleagă, apoi trebuie să-şi pună la cale călătoria în timp şi spaţiu, să aleagă o direcţie şi o destinaţie. Ultimul lucru pe care îl mai are de făcut este călătoria însăşi…

Aşa începe cartea lui John Steinbeck, Călătorii cu Charley, considerată a fi una dintre cele mai bune cărţi de călătorie scrie vreodată. Am început-o dar nu am avut timp de ea, aştept un moment prielnic în care să mă aşez într-un loc ca cel de mai jos şi să evadez prin… America.

Foto

Anii de la Bangkok Hilton – Povestea Sandrei Gregory

Titlu: Uitaţi că aţi avut o fiică

Autor: Sandra Gregory cu Michael Tierney

Editura: Allfa, 2006

Colecţia: Cărţile adevărate

Nr. pag: 316

Preţ: 24.90 pe all.ro

Poveștile adevărate de la Editura Allfa mă țin cu sufletul la gură de fiecare dată. Odată cu pachetul sosit de la editură, am primit de acestă dată una din cărțile pe care nu le aveam (pentru că am aproape toată colecția, și chiar vreau să îmi mai achiziționez tot ce nu am încă), carte apărută printre primele în această colecție “Uitați că ați avut o fiică” (Anii de închisoare de la Bangkok Hilton – Povestea Sandrei Gregory).

Cred că este una dintre cele mai tulburătoare poveşti adevărate dintre toate poveștile din colecție citite până acum și una despre care voi scrie poate cel mai greu pentru că dincolo de destinul tragic oarecum al unei copile, stă destinul cu adevărat trist al unor părinți.

Sandra Gregory s-a născut în Marea Britanie și nu a fost niciodată ceea ce se poate numi un copil cuminte. Fratele ei mai mare era mândria familiei în timp ce ea era “oița neagră”. Familia bună din care făcea parte nu a putut să o cumințească, dar mai cred că nici nu a înțeles-o. Ai ei s-au mutat în USA pe când ea era adolescentă, rupând-o de prieteni şi de tot ce trăise în Anglia, mai apoi au decis să mute înpoi provocând în ea o altă ruptură. În Anglia, s-au mutat de câteva ori din cauza job-ului tatălui ei şi uite aşa avem tabloul complet al unei fete care nu şi-a găsit niciunde locul. Nu este de mirare că atunci când avea 27 de ani şi niciun rost pe lume a decis să plece în Thailanda just for fun şi mai apoi să decidă să rămână acolo în ţara pe care a iubit-o atât de mult.

Nefiind uşă de biserică niciodată şi încercând toate senzaţiile tari pe care ţi le pot oferii băutura, narcoticele şi bărbaţii, nu de puţine ori s-a aflat în mijlocul unor evenimente care spune ea nu o caracterizau, dar măcar o făceau mai inconştientă de realitatea dură. Realitatea dură care se caracteriza prin faptul că de fapt Sandra era un om singur. Pe când a realizat cu adevărat că este singură şi tristă şi-a dorit cu tot sufletul să se întoarcă în Anglia la părinţii săi (deşi deja în Bangkok ajunsese profesoară de engleză, ajunsese să predea până şi la Universitate) şi-a dat seama că nu are bani şi nici la tatăl ei nu dorea să apeleze, căci relaţia lor nu a fost niciodată una grozavă.

Prostia şi naivitatea, pe care le va invoca de multe ori mai târziu, o împing pe Sandra să accepte să transporte câteva grame de heroină din Thailanda în Japonia, pentru un interesant necunoscut (Robert). Evident că este prinsă şi arestată (şi Robert odată cu ea). Aşa începe povestea ei. Pentru a încerca să scoţi droguri din Thailanda, poţi primi condamnarea la moarte sau închisoare pe viaţă. Sandra ştia cât de periculos fusese ceea ce făcuse, dar credea că cei 1000 de dolari promişi pentru transportul de heroină aveau să o aducă înapoi acasă. Tot ce s-a întâmplat în schimb a fost să o trimită în cea mai renumită închisoare pentru femei din Thailanda, supranumită şi Bangkok Hilton. Aici petrece Sandra 4 ani, timp în care este judecată şi condamnată la 25 de ani de închisoare. Tot ce se întâmplă în aceşti 4 ani este chiar demn de un roman, dar ce pare cu adevărat ireal este faptul că după aceşti ani ea este transferată în Anglia unde petrece următorii 4 sau 5 ani în alte 3 închisori poate chiar mai cumplite decât Bangkok Hilton şi de unde până la urmă printr-un ordin de graţiere al regelui Thailandei va reuşi să iasă reîntorcându-se acasă la aproape 10 ani de la arestarea ei pe aeroportul din Bangkok.

Toată transformarea prin care Sandra trece, tot ce fac părinţii ei ca să reuşească să-i reducă pedeapsa, toate ororile din închisoare, toată trauma şi toată tragedia se împletesc minunat cu felul în care este ea redată, cu tristeţe, cu regret, cu speranţă dat şi cu umor (negru). Este fără îndoială o carte interesantă.

Sandra spune că “am scris această carte pentru a găsi un răspuns referitor la motivele pentru care luasem acea teribilă decizie din viaţa mea… există şi întotdeauna va exista acea parte din mine care în secret e fericită ca a fost prinsă şi că mi s-a dat in mod curios, spaţiul şi timpul să reflectez asupra vieţii mele şi a celor din jurul meu”.

* articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL

Roxette la Cluj Arena pe 19 iulie 2012

O veste minunată a venit azi pe cale oficială de la CJ Cluj, celebrul grup pop rock suedez, ROXETTE, va concerta pe 19 iulie 2012 la Cluj Arena… Nu ştiu nimic de preţul biletelor, dar cert este că îmi doresc enorm să-i văd şi să-i ascult live. Le cunosc din copilărie toate cântecele, îmi plac la nebunie şi sunt foarte happy că o să am ocazia să-i văd la Cluj chiar anul acesta. Se pare că se tine de cuvânt CJ Cluj şi odată cu inaugurarea Cluj Arena încearcă să aducă evenimente de o asemenea amploare în “capitala” Transilvaniei.

Foto

Chono hifuno shita* (Pe sub pielea unui fluture)

Într-o zi un băieţel a găsit coconul unui fluture. L-a luat cu el şi zilnic îl privea, poate, poate va surprinde momentul în care fluturaşul va ieşi la lumina zilei. Şi iată că ziua mult aşteptată şi-a făcut apariţia. A stat băiatul nostru ore în şir pentru a privi cum fluturele încercă să iasă printr-o gaură extrem de mică.

După o vreme însă, fluturele nu a mai progresat deloc. Se pare că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ieşi, dar nu a fost de ajuns. Băiatului i s-a făcut milă şi s-a decis să îi vină în ajutor. A luat o foarfecă şi a tăiat partea care a mai rămas din cocon. Astfel fluturele a reuşit să iasă cu uşurinţă.

Dar corpul lui era umflat, iar aripile îi erau mici şi scorojite. Băiatul a continuat să privească nou născutul fluturaş aşteptând ca în orice moment să îşi ia zborul. Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat. Fluturele a fost nevoit să îşi petreacă restul zilelor târându-se de ici colo, cu un corp umflat şi aripi scorojite. Niciodată nu a fost în stare să zboare.

Băiatul, în bunătatea şi mila lui, nu a înţeles că acel chin de a trece prin găurică mică a coconului îi era vital fluturelui. Era modalitatea prin care fluidul din corp era forţat să ajungă în aripi pentru ca acestea să fie pregătite pentru zbor imediat ce va reuşi să se elibereze din cocon. Fluturele nu şi-a câştigat astfel niciodată dreptul de a-şi lua zborul…

*Aluzie la romanul lui Mari Akasaka

Foto 

British Council vă invită să descoperiţi muzica contemporană britanică

O altă invitaţie de la British Council pentru cititorii mei bucureşteni. Am mai primit una în decembrie şi chiar aş fi mers cu cea mai mare plăcere dacă eram în Bucureşti (unde se întâmplă cele mai faine evenimente din România, ori ne place, ori nu ne place). Aşadar pentru cine vrea să petrecă o seară interesantă în compania muzicii, anunţul de mai jos poate fi de interes.

Aflată la a doua ediţie, Stagiunea de Compoziţie Britanică prezintă, în premieră în România, un program construit în jurul creaţiei muzicale a celor mai importante compozitoare din Marea Britanie, în cadrul unei serii de patru concerte lunare – 16 decembrie 2011, 26 ianuarie 2012, 23 februarie 2012, 29 martie 2012. Selecţia cuprinde lucrări care îmbină elementele clasice cu elementele multi-media ale tehnologiei moderne şi a fost realizată de compozitorul Philip Cashian, conducătorul catedrei de compoziţie a Academiei Regale de Muzică din Londra.

Joi, 23 februarie 2012 British Council vă invită să descoperiţi muzica contemporană britanică începând cu orele 19:00 la Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română” (strada Gutenberg Johann, nr.19), în cel de-al treilea concert al Stagiunii de Compoziţie Britanică.

Acest concert aduce o selecţie de lucrări pentru diverse orchestraţii – instrumente de suflat, coarde, percuţie, pian, parcurgând un registru stilistic larg, axat mai cu seamă pe un sunet bogat, puternic, în care violenţa şi delicateţea devin repere de necontestat în traducerea melodicului şi armonicului în piese precum „Carillon” a lui Martin Butler sau „Trezeşte-ţi vocea neîmblânzită” a lui Judith Weir.

 Interpretează Ansamblul “Archaeus” – dirijor: Liviu Dănceanu

 În program

Helen Grime – „A privi cerul verii” (vioară, violă)

Martin Butler – „Carillon” (clarinet, vibrafon, piano forte)

Philip Cashian – „Cântece dintr-o lume nemişcată” (clarinet)

Tansy Davies – „Acvatic” (CAng, percuţie)

Judith Weir – „Trezeşte-ţi vocea neîmblânzită” (fagot, violoncel)

Mark-Anthony Turnage – „O scurtă procesiune” (vioară, violoncel, piano forte)

Julian Anderson – „Bach Machine”

 Durată: aprox. 70 de minute

Intrarea este liberă.

Înapoi în viitor: Poiana Mărului ’87

Aia mică de abia se vede în poză de slabă şi mică ce era (numai gura era de ea, la propriu) sunt eu. Fotografia e făcută la Poiana Mărului în prima şi singura excursie (cred) făcută cu naşii mei de botez. În fotografie de la stânga la dreapta e Naşa (cu Paul cu burtică), tati (cu mustaţa de concediu), mami (cu “freza” secolului, îţi place, nu mami?) :) iar jos e Diana (fiica naşilor de botez care este cu vreo 5 ani mai mare ca mine), şi eu care nu aveam 3 ani încă (se vede!) :)

Partea ciudată este că deşi cu un an înainte fusesem la mare şi am de acolo o groază de amintiri de care v-am zis, de la Poiana Mărului am puţine amintiri (poate că am stat puţin, un weekend, nu mai ştie nimeni). Îmi amintesc de anumite faze mai mult din poze şi daaa… de un câine mare şi alb care nu ştiu al cui era dar era tare frumos.

La vremea acestei vacanţe eu am atins apogeul perioadei mele de “ţânţar”, am fost atât de slabă că în unele poze dacă mai cădea câte o rază de soare pe mine, nu mă vedeai :) Şi normal din moment ce nu mâncam aproape nimic, nu-mi plăcea nimic pe lumea asta ce putea fi păpat, ceea ce l-a făcut pe naşu să exclame: “cred că asimilează ceva din aer copilul ăsta, astfel nu-mi imaginez cum supravieţuieşte!”. Ai mei şi-au amintit multă vreme această remarcă…

De atunci n-am mai revenit la Poiana Mărului, dar cam aşa arată ea astăzi, e frumos locul, nu?

Foto