Cine ești și ce dorești?
De unde ești și ce gândești?
Ce te face să zâmbești?
Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai
Uite o carte pe care dacă nu ar fi scris-o Mitch Albom, probabil în timp m-aș fi pus să o scriu eu. Răspunde simplu și frumos la următoarele întrebări: Ce este raiul? și De ce avem nevoie de rai?
Eddie este un bătrânel care mai toată viața a uns roțile mașinilor dinr-un parc de distracții. E singur și taciturn, poate nu chiar așteaptă să moară, dar știa că nici mult nu mai are. Ascultă valurile și este mai mereu melancolic. Peste toate astea este convins că viața lui nu a fost însemnată, nu a avut niciun sens și este aproape resemnat cu asta.
Până într-o zi cănd din cauza unei defecțiuni mai mult provocate un vagon de montagne russe se prăbușește, iar Eddie sare să salveze o fetiță care avea toate șansele să moară strivită. Astfel moare Eddie, fără să știe dacă a salvat fetița sau nu. Ei bine acesta este începutul cărții. ” Toate sfârșiturile sunt un fel de începuturi. Doar că nu ne dăm întotdeauna seama de asta.”
Eddie ajunge într-un loc pe care noi îl numim rai, adică un loc unde nu te mai doare nimic, unde te simți tânăr și viguros, unde regretele dispar, iar durerea nu există (adică în traducere liberă “un loc cu verdeață de unde a dispărut toată întristarea și supărarea”). Pe acest fundal autorul crează 5 personaje din viața lui Eddie pe care el le va întâlni și care practic îi vor povesti partea nevăzută a vieții lui, îi vor demonstra că viața lui a avut un sens și îi vor deschide ochi spre lucrurile pe care în viață fiind Eddie nu le-a recunoscut. Mai clar raiul este construit ca să-ți arate cât ai valorat în viață. “Oamenii cred că raiul este o grădină paradisiacă, un loc unde ei plutesc pe nori și huzuresc printre râuri și munți. Dar peisajul nu are niciun sens fără consolare. Acesta este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ți-l putea face: să înțelegi ce ți s-a întâmplat în viață. Să ți se explice. Este liniștea pe care ai căutat-o.”
De 2 ani la Cluuuuuj
7.07.2007 (zic astrologii, numerologii și alți din ăia că era cea mai norocoasă zi din an) a fost pentru mine ziua când am înghesuit în bagaje cam 10% din hainele și cărțile mele și 100% din speranțe și vise, am urcat din Sântana în singurul Intercity care venea încoace și pot să spun că din acel moment am plecat cu adevărat de acasa.
Nu știu și nu cred să mă fi gândit vreo clipă că acela era momentul în care chiar plec (Oradea a însemnat 4 ani, dar petreceam jumate din timp la Ineu+vacanțele pe care le prelungeam de bună voie), dar faptul că porneam spre un nou început conta mai mult decât orice lăsam în urmă.
Inițial planul era clar: urma o săptămână la Budapesta, apoi două de relaxare totală la Cluj și o altă săptămână în Deltă urmând ca din august să ne mutăm, să am admiterea la master și evident să mă angajez. În mare parte am urmat planul, apoi au urmat altele, unele în ritm alert, celelalte păreau să aibă tot timpul din lume.
Ce am făcut? Ce am putut? Ce mi-am dorit? Ce am primit?
Nu mi-am propus să fac un bilanț, până și la alea de sfârșit de an mă poticnesc, darămite să trag linie după doi ani destui de plini din multe puncte de vedere. Dar oricum faptul că am terminat masterul, faptul că am avut mai bine de un an un job solicitant (care m-a disciplinat și mai mult, deci tot răul spre bine), faptul că avem un loc pe care îl numim acasă (pe care l-am amenajat de la 0), faptul că am schimbat direcția spre doctorat și activitățile de la Universitate (unde nu-i ușor, defapt unde e chiar ușor?), faptul că am călătorit, fie și nu foarte departe, faptul că am cunoscut oameni noi și interesanți în compania cărora mă simt excelent, faptul că mi-am făcut alte vise și planuri (în doi), toate astea m-au îmbogățit sufletește dincolo de neplăceri și lucruri negative. Clujul mi-a adus un progres pe care poate nu-l admit de fiecare dată din simplul motiv că rădăcinile îmi sunt în altă parte, din cauză că bazele mi-au fost puse în alte locuri și din princina dorului care mă întoarce acolo unde m-am născut și am crescut. Știu că se spune astfel: “ca o casă să se poată numi acasă în ea trebuie să se nască și moară oameni”, e trist dar e adevărat, însă dacă vrei să simți cum crești trebuie să treci peste ce se spune și să ajungi la ce se face. Poate reflexivitatea nu e specifică individului ci maselor, dar măcar asta ne asigură că nu suntem singuri pe lume.
Privesc spre ușa deschisă de la balcon și văd cum plouă, simt cum plouă, aud cum plouă și știu că la Ineu plouă altfel decât aici, dar m-am obișnuit cu ploaia de la Cluj, cu soarele de aici cu viața de aici și în momentul de față probabil niciunde în lume nu mi-ar fi mai bine.
De aceea de doi ani respir un aer din Ardeal care se pare că mi-a priit și nu pot să-mi spun decât un “mulți ani înainte” care vom vedea noi cum vor veni dar nu ne rămâne decât să-i așteptăm cu inima deschisă :)
După BAC…potopul.
Măi să fie și să tot fie….
S-au afișat rezultatele la BAC și n-am rezistat tentației de a mă uita pe Bacalaureat.edu.ro să văd ce “acte mărețe” au făcut absolvenții. Dacă ieri pe mașină tot auzeam la radio despre plăceri și neplăceri legate de rezultate azi am rămas șocată să constat ce rezultate bune s-au obținut defapt. Am citit și pe Hotnews câteva statistici, iar apoi am vrut să văd, din curiozitate și nu altceva că oricum nu cunoșteam pe mai nimeni, ce note s-au luat la Ineu, unde cu 6 ani în urmă mi-am ros și eu unghiile (de nervi, nu uitați am prins BAC-ul grilă, primul și ultimul cu calificate în loc de note la oral, nu mai discut).
Acuma ce să zic, poate nu m-am uitat eu bine, dar cred că au căzut extrem de puțini, cea mai mare notă e fost 9.85, cea mai mică nu rețin, dar medii peste 9 au fost multe oricum, am văzut la mate (care cică le-a cam dat de furcă) note de 9.90, iar la educație fizică a cam plouat cu 10 (normal, nu?). Am mai văzut discrepanțe mari între notele de la română oral și română scris (încă nu știu cum poți lua la oral 9.50 și la scris 6.50), am văzut că lumea preferă BAC la geogra în pofida istoriei, am văzut că bio e iar populară ca discilpină de BAC (mai era pe vremuri când erau mulți “pasionați” de medicină), iar Logica sau Filosofia cred că nu le-a prea ales nimeni (asta-i realiatea).
Pe județ, Arad mă refer s-au obținut două medii de 10, ambele fete studiind într-o clasă de Știițele Naturii la Colegiul Național Moise Nicoară (unde altundeva? dăăă), oricum mă mir că numai doi de 10 de faimosul județ :)
Nu avea sens să mă fi uitat și prin alte județe, oricum îmi satisfăcusem curiozitatea și oricum trendul s-a menținut în toate județele, țara e plină de tineri deștepți, se știe, nu tre să mai vin eu să confirm :D
Concluzie: Pe an ce trece elevii par tot mai deștepți (după rezultatele obținute la BAC), 90% iau 10 la română oral, 80% dau BAC la educație fizică și iau evident 10, 75% merg pe geogra și iau multe note de 10, 60% iau peste 8 la mate, 50% dau la bio și merg în proporție mare la medicină-farmacie. OK, în aceste condiții cum se face că tinerii vorbesc extrem de prost limba română, nu citesc nimic, dar NIMIC, sunt obezi și supradezvoltați majoritatea (dacă pot să spun așa), habar nu au unde e Africa pe hartă, abia dacă mai știu să socotească fără calculator, ajung profesori care-i tâmpesc pe alții sau medici care omoară din greșală?!? CUM???
Autoritățile spuneau că se așteptau la aceste note, la această pomovabilitate extrem de bună, semn că dânșii cunoșteau valoarea reală a elevilor de liceu.
Felicitări celor care au luat notele pe bune (chiar dacă poate mai mici). Valoarea reală e cea care contează.
În rest nu mai vreau să am nicio părere. Sincer.
Ice Age 3 (3D)
Încep prin a spune că n-am văzut în viața mea la cinema mai mulți oameni ca aseară la Odeon Polus Center Cluj, deci s-au vândut bilete și pentru primul rând (nu-mi explic ce-au văzut oamenii ăia din primul rând, mai ales că era 3D). Toate locurile au fost ocupate și asta având în vedere că probabil filmul rula și la CinemaCity din Iulius Mall. În fine…
Ice Age 3 este un super desen animat, iar în 3D arată chiar foarte bine, parcă simți zăpada, aluneci alături de ei. Povestea este parcă mai interesantă decât în Ice Age 1 (foarte bun) și 2 (puțin mai slăbuț). Datorită lui Syd (evident) toată haita se trezește într-o lume paralelă în care dinozaurii încă nu dispăruseră, ba mai mult decât asta aveau și ei dizonarii lor răi. Pe lângă acestă aventură familia mamuților trebuie să se mărească, Ellie este pe cale să aducă pe lume un alt “mamuțel”, iar Diego este cât pe ce să părăsescă haita când își dă seama că l-au cam lăsat puterile. Apare și un personaj nou Buck (foarte comic cu accent englezesc). Oricum filmul e foarte amuzant, erau persoane în sală care râdeau nonstop.
Noi am ales varianta în engleză, singura pe care pot să o recomand, dar de azi filmul va rula în cinematografe și dublat în română (și pot să bănuiesc că nu va avea savoarea originală).
Have a LOVEly day!
Uneori e bine să ai prieteni psihologi că uite ce mai primesc de la ei: o povestioară frumoasă menită să-ți facă ziua mult mai bună.
“Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întalnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aseze știind că avea să mai treaca cel putin o jumatate de ora panâ să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.
Intre timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă… în asteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mica conversație. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neaparat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția.
Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povesteste că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că îrtr-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Și-atunci îl intreb mirată: “Și dvs.vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce și o mangâiere pe mana, îmi răspunde: “E-adevarat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndeparta cu pași grăbiți. Mi-am înghițit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață!… Căci, în fond, așa este dragostea adevarată ?!… nu neaparat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a întamplat. Persoanele fericite și împlinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au”.
