Fiind vară citeam în iarbă (lecturi de caniculă)

Dragi prieteni ai cărţilor, acest articol este pentru voi. Asta pentru că s-au strâns din nou câteva lecturi peste vară, lecturi despre care din motive de vacanţă şi vreme bună nu am avut timp să le povestec pe larg exact în momentul în care le-am parcurs. Dar pentru că majoritatea sunt cărţi care m-au făcut să trec mai uşor prin căldurile terbile din iunie şi până în august, am decis să le aloc un articol lor şi numai lor. Cât despre cititul în iarbă… asta este chiar o îndeletnicire de vară şi primăvară şi ştiu că mai repede de luna mai a anului viitor nu voi poposi cu o carte în braţe la firul ierbii.

Începem cu Prima mea carte, o antologie coordonată de Raluca Dincă, o carte eveniment în care îşi dau întâlnire 20 de autori contemporani şi vorbesc despre primele lor experienţe cu cărţile. Volumul este savuros, iar aventurile livreşti dintre cele mai diverse şi mai amuzante. Răspund prezent acestei idei personalităţi ca Livius Ciocârlie, Antoaneta Ralian, Mihail Vakulovski, Adela Greceanu şi chiar coordonatoarea Raluca Dincă.

Este o carte care te va face să îţi aminteşti de propriile experienţe cu cărţile, te va face să te întorci în timp exact atunci când ai decis, tu sau cartea, că este timpul să vă întâlniţi. Eu mi-am amintit de prima mea lectură: Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă şi m-am amuzat teribil amintindu-mi în ce context am citit-o. Într-o zi tati îmi citea ceva şi la un moment dat cred că s-a plictisit, căci mi-a zis: “auzi, e timpul să citeşti tu, eşti mare de’acu” :) Şi mi-a “aruncat” cartea asta din care eu singurică am ales povestirea cu nurorile. Nu o să uit în veci… Cam aşa se desfăşoara treburile şi în cartea de care vă povestec. Vedeţi că este o întreagă colecţie Prima data… din care am citit-o evident şi pe cea cu Prima călătorie în străintătate şi am dezvoltat oarecum subiectul aici.

Pentru voi care a fost Prima carte…?

Continui cu o carte pe care am început-o într-o după amiază şi am stat până seara târziu să o termin, aşa de tare mi-a plăcut. Este vorba despre cartea Claudiei Golea, French Coca Cola. Autoarea este destul de puţin cunoscută la noi, din păcate, însă şi din cauza faptului că a lipsit din România foarte mulţi ani, preferând să câştige experienţe de viaţă prin Franţa, Japonia sau Thailanda. Acest volum, foarte bine scris şi cu o doză considerabilă de umor, vine în descrierea copilăriei şi adolescenţei autoarei. Prima parte se desfăşoară în Franţa unde tatăl ei este ambasador o vreme. Franţa o fascinează, o uluieşte, îi intră în sânge şi nu-i mai iese niciodată, sunt fascinante descrierile Parisului prin ochii unui copil destul de mic şi de neastâmpărat.

Mai apoi roata se învârte, se vede nevoită să se întoarcă în ţară în cei mai crunţi ani ai comunismului. Tatăl ei este hărţuit de securitate şi toată familia se destramă. La fel ca în Trenul de Trieste, tatăl ei o pune pe un tren şi o trimite în lume iniţial cu destinaţia Franţa că acolo avea el ceva cunoştinţe care o puteau ajuta, dar viaţa este cruntă, vicleană şi parcă totul se realizează fără voia ei şi oarecum împotriva ei. Pe neaşteptate copila care mergea la şcoală la Paris, devine o pedepsită a sorţii. Viaţa nu e aşa cum ne-o imaginăm în copilărie…

Şi pentru că mi-a plăcut aşa de mult această carte, am continuat lectura cu prima carte a Claudiei Golea, ea se numeşte Vara în Siam şi descrie destul de haotic şi deseori pe şleau, anii petrecuţi de ea în Asia, mai precis în Thailanda. Cartea abundă în imagini destul de înfricoşătoare despre viaţa autoarei, care, dacă sunt adevărate, conduc la concluzia că acel copil din prima carte, cel care mergea pe la Paris, a murit sau s-a distrus iremediabil.

Poveştile cu miros de marijuana, cu iz de viaţă trăită la limită, cu relatări ale iubirilor neîmplinite m-au dezolat destul de tare. Cartea se citeşe rapid, dar rămâi cu un gust amar după ea. Mi-a plăcut cum a vorbit în prefaţa cărţii, Lucian Vasilescu: „Proza sa povesteşte lin, fără ostentaţie şi fără patos despre o realitate pe care majoritatea dintre noi am ascunde-o sub pat şi ne-am dori s-o uităm. Sinceritatea, în cazul Claudiei Golea, devine o calitate literară. Gesturile mari, acordurile ample, strigătele stilistice şi textuale care duc către «glorie» cărţile romancierilor oficiali lipsesc din arsenalul său; povestea, spusă de ea, este lipsită de străluciri ostentative, nu-ţi «ia ochii», nu are conotaţii moralizatoare, nu forţează în nici un fel simpatia cititorului. Vara in Siam este un «fel literar» gătit dupa o reţetă originală marca Golea.” Tot el a mai spus că ea ar fi o “scriitoare blestemată… să aibă succes”… însă nu ştiu dacă l-a avut sau îl are în România.

Şi uite aşa, de aici, rămânem tot pe un teren exotic şi trecem la cartea Danielei Zeca, Demonii Vântului, o carte pe care am primit-o de la Ioana înainte să plece ea în Asia. Cartea este fabuloasă, ce a creat autoarea acolo este extraordinar, ce lume, ce culori, ce poveste! Îmi doresc mai mult ca niciodată să îi citesc şi cealaltă carte celebră Istoria romanţată a unui safari… (Cine a citit-o?)

Povestea din Demonii vântului subliniează legătura dintre lumea europeană şi lumea orientală prin istoria unui personaj complex şi fabulos Saiyed, “stăpân” al pietrelor preţioase în Dubaiul zilelor noastre. Horia-Roman Patapievici, a spus că această carte i-a adus oarecum aminte de O mie şi una de nopţi şi la drept vorbind, înainte de a citi pe internet păreri despre volumul Danielei Zeca şi mie mi-a lăsat aceiaşi impresie. Cartea surprinde prin multe aspecte ce ţin de destinul personal, de influenţa nestematelor, de moştenirea carmică şi de experienţele extrasenzoriale de care este capabilă fiinţa umană. Un roman ca un poem, superb!

Sper să vă inspire aceste cărţi, să le acordaţi o şansă de a ajunge la voi şi sunt sigură că nu o să fiţi dezamăgiţi de ele, de poveştile pe care le transmit, chiar dacă voi o să le citiţi mai degrabă la gura sobei decât undeva în iarbă. Bucuraţi-vă de carte în orice anotimp!

Final de august la Cluj (foto-eseu)

Fotografiile sunt realizate de mine, joi 30 august 2012, primele pe strada Avram Iancu (unde a şi locuit personajul în cauză o vreme), iar ultimele trei sunt realizate la apus pe Lacul de lângă Iulius Mall. Sper să mai revin şi cu alte articole (foto-eseu) de acest gen.

Chef şi dor de ducă; aproape oricând şi aproape oriunde

Şi primesc încă pe când eram în vacanţă o leapşă de la Kadia (măi, eu nu-mi amintesc să o fi primit şi de la altcineva, dar dacă am primit-o, vă rog să mă trageţi de mânecă, după cum ştiţi în vacanţe le mai uiţi) :D Mai apoi, dacă mai am o leapşă de la cineva şi nu am onorat-o vă rog să-mi spuneţi, din nou, cu scuzele de rigoare, nu prea îmi amintesc de viaţa online din luna august :)

1. Muntele sau marea?

O săptămână în munţi, plimbăreală şi oboseală, apoi măcar un weekend la mare, la relaxare şi dolce far niente. Dacă era să mă întrebi acu’s câţiva ani, spuneam muntele fără să stau pe gânduri, credeam că nimic pe lume nu îţi oferă privelişti mai spectaculoase, apoi s-a întâmplat să văd marea la Sete şi să-mi vină bruc să plâng, ceea ce nu prea mi s-a întâmplat, deci.., trageţi voi o concluzie :D

2. Iarnă sau vară?

Varăăăăăăă, nici nu vreau să mă gândesc la iarnă acum şi nici in ianuarie/februarie de exemplu. Dacă ar fi după mine iarnă ar trebui să fie egal cu Crăciunul. ATÂT!

3. Care e destinaţia la care visezi că vei ajunge măcar o dată în viaţă?

Măcar odată sper să ajung la Capul Nord… în rest peste tot sper să ajung de cât mai multe ori, iar dacă în unele locuri se poate întâmpla să nu ajung niciodată (evident că nu voi ajunge peste tot), asta este!

4. Care a fost cea mai frumoasă ţară pe care ai vizitat-o?

Italia, pentru că este şi ţara pe care am vizitat-o de cele mai multe ori în afară de România. Şi este foarte frumoasă, oraşele sunt deosebite, regiune de coastă este extrem de romantică, iar pizza, pastele şi cafelele bune sunt la ele acasă.

5. Care a fost cel mai frumos oraş din afara ţării pe care l-ai vizitat?

La mare concurenţă stau Parisul şi Florenţa, dar am fost în multe oraşe frumoase, pe care nu le pot compara între ele.

6. Care a fost cel mai frumos oraş din România pe care l-ai vizitat?

În România am un Top 3 dacă nu includ Sighişoara şi topul arată aşa: 1. Sibiu, 2. Braşov şi 3. Cluj… din fericire în Cluj chiar stau şi puţin, cunoscându-i cotloanele se poate să-l fi “consumat” deja, de aceea nu e mai sus în top, dar cu siguranţă este frumos răăăău.

7. Ce obiectiv turistic te-a impresionat?

În România, m-a impresiont recent Transfăgărăşanul, dar şi Sighişoara (centrul medieval) şi nu pot uita de una din marile mele iubiri din România, Castelul Peleş. Din afara ţării m-a impresionat foarte tare Toscana (toată), nu ştiu dacă este chiar un obiectiv turistic, aşa toată, dar ştiu că pentru orice călător, Toscana trebuie să fie un must.

8. Ce obiectiv turistic românesc ai recomanda unui străin?

Le-aş recomanda pe toate cele enumerate mai sus.

9. Ce oraş ţi-ai dori să vizitezi?

Foarte multe numai în Italia şi Franţa, pe care le ador sunt o sumedenie şi sper să apuc să mai ajung în viaţa asta măcar în câteva dintre ele. În România vreau să ajung la Tg. Jiu, Iaşi şi Craiova (3 oraşe mari în care nu am călcat).

10. Ce suveniruri cumperi de obicei?

Magneţi de frigider, vederi, plinate cu locurile în care ajung, ceva tradiţional, cadouri pentru cei dragi de acasă.

Vreau să trimit mai departe leapşa asta către: Rontziki, Camelia (cu poze, da? că ştiu ca ai frumoase), Ela, Mira şi Monica şi evident, cui mai doreşte şi mai pofteşte şi pentru cine cheful şi dorul de ducă se papă pe pâine :)

Transfăgărăşanul – o rută la superlativ prin România

Să tot fie 2 sau 3 ani de când ne-am propus un weekend pe Transfăgărăşan, dar el fiind aici în patria mamă, cred că a început să ni se pară cam prea accesibil, aşa că l-am tot amânat (ca şi alte destinaţii din România). Dar cum uneori pentru niste evenimente frumoase nu ai nevoie de cine ştie ce plan, ideea petrecerii primului weekend din septembrie în natură, s-a transformat într-o surpriză şi aproape nici nu am crezut când m-am trezit la poalele Carpaţilor. Îmi ieşise din cap pentru anul ăsta.

Transfăgărăşanul este o rută care, cu plecare din Cluj, se poate face într-o zi fără cazare undeva. Însă eu aş recomanda două zile pentru a te putea bucura mai bine de drumul de întoarcere. La dus, chiar ne-a bucurat traseul, deşi ne grăbeam. Însă a încolţit în mintea mea o vizită la Miercurea Sibiului şi prin zona aceea atât de frumoasă… pentru alt weekend, poate, cândva, tot aşa fără plan, cine ştie?

De la Cârţişoara, din judeţul Sibiu se intră pe măreţul drum, promovat intens şi de cei de la Top Gear, însă parcă, parcă îmi vine să mă întreb dacă nu cumva ar fi rute montane chiar şi mai frumoase prin lumea asta mare. Noi am ales primul popas chiar înainte de intrare pe Transfăgărăşan. Era ora 12 fix, eram în grafic, dar în sinea mea aş fi preferat să fi ajuns aici măcar cu o oră mai devreme. Şi pornim şi iniţial nu ni se pare nimic super, mega, extra spectaculos, dar totuşi să conduci zărind în soare cei mai înalţi munţi ai ţării este destul de frumos şi de benefic pentru mândria de a fi român, mândrie de care uităm prea des şi pe care unii nu o avem deloc.

Prima oprire survine oarecum repede la Bâlea Cascadă. Vedem casacada din depărtare, apoi din apropiere vedem o aglomeraţie mare. Totuşi găsim parcare în buza Cabanei Bâlea Cascadă. O luăm la pas spre curgerea de apă, dar aflăm rapid că e aproape imposibi de ajuns la ea şi că mulţi turişti s-au întors. Oricum de la distanţa la care ne aflam nu mi se părea foarte spectaculoasă, am văzut cascade mult mai faine, atât doar că asta este super înaltă, însă volumul de apă mi s-a părut mic (am avut apoi ocazia să o mai zăresc şi de pe traseu). Oprirea asta a fost destul de inutilă şi m-a iritat cumva pentru că am descoperit ce preţuri se practică pe acolo şi m-am îngrozit: 25/ron/sens telecabina până la Bâlea Lac (unde oricum aveam să urcăm cu maşina), deci la un calcul rapid pentru un cuplu ai nevoie de 100 de lei să te plimbi cu telecabina aia şi zic că nu merită deloc… Apoi preţurile la mâncare erau woooow, adică 10 lei nişte covrgi înşiraţi pe o aţă? Cum aşa ceva? Totul era frumos ambalat şi colorat, dar preţurile cred că erau pentru turiştii străni only… astfel nu-mi explic. Mai rău e cu copiii pe acolo căci e plin de dulciuri şi jucării şi îi vedeam cum le fug ochii.

Şi acum începe partea cu adevărat frumoasă, pe care dacă nu o faci, practic nu ai făcut Transfăgărăşanul: urcarea la Bâlea Lac, tronson închis în cea mai mare parte a anului din cauza dificultăţii şi a stării carosabilului. În urcarea asta am oprit de câteva ori pentru că era prea frumos peisajul ca să nu-l imortalizez. Mi-a plăcut mult şi m-am simţit aşa de bine conducând de zici că a fost (şi poate chiar a fost) unul din acele momente cheie din experienţa de şofer (neprofesionist) :) Pe cum urcam totul era din ce în ce mai incredibil, iar eu nu am mai fost la aşa înălţime şi nici nu am mai condus pe un asemenea drum la aşa înălime şi cu aşa o privelişte de la volan. Nu ştiu cum este exact pentru cei din dreapta şi din spate, dar pentru mine a fost totul o experienţă minunată.

La Bâlea Lac a fost aglomeraţie mare, iar un tip mărunţel de la parcarea cu plată spera să negociez cu el un loc de parcare. Dar eram totuşi în vârful muntelui, cum naiba să dau şpagă în vârful muntelui (?) aşa că am mai căutat şi după o mie de manvere am reuşit să las Kia undeva foarte mişto poziţionată. Apoi, peste o oră şi jumătate am admirat toată construcţia asta colosală numită Transfăgărăşan, am făcut poze, m-am închinat la culoarea splendidă a Lacului Bâlea, am mâncat în aer de munte şi cu forţe proaspete am luat-o spre Vidraru cu mai puţine opriri pentru poze căci deja parcă peisajul se stingea. Mediul antropic de la Vidraru să zicem că nu m-a împresionat, mai ales după ce văzusem deja partea de vis din traseu. Aşa că am continuat spre Curtea de Argeş, cu o oprire la cabana Sub Cetate de unde Cetatea Poienari se vede frumos de tot în lumina după amiezei şi te îmbie să îţi faci planuri pentru a o vizita şi pe ea… cândva.

La Curtea de Argeş (poze) am fost evident la mănăstire şi eu pot să spun clar şi răspicat că nu am văzut până acum în România o mănăstirea mai frumoasă şi mai interesantă ca asta (nu spun că nu există). În plus mersesem cu legenda Meşterului Manole în cap… Iar mormintele lui Ferdinad, Carol I, al reginelor Elisaveta şi Maria, mormintele întemeietorului Neagoe Basarab şi al familiei sale, toate m-au făcut să mă simt într-o Santa Croce de România. Suvenirurile aici mi s-au părut ieftine în comparaţie cu ce se găsea pe Transfăgărăşan (poze).

Întoarcerea spre Cluj am făcut-o pe valea Oltului, o zonă deosebită pe care am văzut-o în 2009 când ne-am întors de la mare de la noi. Acum a fost întuneric bine şi a fost păcat că nu am reuşit să ne bucurăm de peisaj, dar deşi am ajuns acasă la 1 nopatea, a fost ok ca duminică dimineaţa să mă trezesc în patul meu de acasă. A fost un weekend frumos, cu o vreme splendidă de vară adevărată, cu 30 de grade la Vidraru şi poate 25 la Bâlea, ne-am mai bronzat fără să vrem şi a fost o baie de soare de munte care sper eu să reziste mai multă vreme… cel puţin atât cât amintirea călătoriei :)

Între anotimpuri

Vinete coapte, ardei copt, zacuscă.

Roşii cu un miros de fum şi soare blând.

Prune fierbinţi, pocnite de coapte ce sunt, amestecate cu zahar.

Pere şi mere într-un melanj senzual ce aproape îl simt în cerul gurii.

Aşa miroase la mine acasă fix de o săptămână, de când ne-am întors la Cluj (Floreşti). Din acest punct de vedere nu mi-e dor de Ineu. Ştiu că acum şi la Ineu toate străzile adiacente străzii mele încep să miroase a bunătăţi de toamnă. Mă întreb doar cum coc vecinii mei în apartament? Nu mă deranjează, ba chiar sunt peste măsură de încântată :) Eu sunt mare fan zacuscă, îmi place mult şi mi-a plăcut mereu. Ţin minte că odată prin clasa a V a fiind eu, tati, care era responsabil cu pachetul meu pentru pauza mare, mi-a zis: “auzi, eu nu-ţi mai pun pâine cu zacuscă la şcoală că vor crede colegii tăi că nu avem ce altceva să-ţi punem” :)

Tot timpul finalul de august a avut iz de zacuscă, acasă la Ineu. Acum nu mai rămâne decât să-mi aştept cuminte un pachet cu câteva borcane care să ne ţină o vreme. Dulceaţă deja avem şi nimic nu e mai bun dimineaţa la cappuccino decât o felie de pâine de casă (am descoperit un magazinaş aici lângă noi, care aduce păine de casă coaptă pe vatră şi deja cred că am luat ce-l puţin un Kg în greutate de le ea) cu dulceaţă din tot felul de fructe… Chiar acum în timp ce scriu, mi-e o poftăăă!!

E ultima zi din august, dar nu consider că vara chiar se termină la 1 septembrie chiar dacă uneori încă din 15 august vin ploile. Dar nici nu consider că începe toamna aşa cum calendaristic ar fi la echinocţiu, doar din 23 septembrie. În septembrie însă ne referim la anotimp ca la toamnă, chiar de eu simt cumva că mă aflu în perioada asta între anotimpuri. Mereu m-am simţit între anotimuri la final de august şi început de septembrie, parcă fiecare an era tras la indigo, apoi începea şcoala pe 15 (şi mereu ploua, cred că pot număra pe degete în câţi ani de şcoală nu a plouat la “festivitate” ). Acum şcoala începe peste o săptămână, pe 9, nimic nu mai e cum era pe vremea mea şi chiar a părinţilor mei… Copiii se mai pot bucura de o singură săptămână de “libertate” pe care numai în vacanţa de vară o poţi simţi. Îi văd trecând pe la mine pe sub balcon şi unii au mai crescut parcă cât am plecat noi la Ineu :)

Toamna se numără bobocii, dar cât suntem între anotimpuri eu zic că se numără melancoliile, amintirile arse la soare, clipele spălate de valuri, secundele pe care ai vrut să le îngheţi dar nu puteai că afară erau 40 de grade. Le numărăm să ne iasă socoteala pe plus, le înghesuim între coperte, le aşternem pe file, le aranjăm în albume, le punem în borcane, le înşirăm pe o aţă şi apoi, curând, cineva va da foc la frunzele uscate răspândind un alt miros, al adevăratei toamne, miros ce nu va putea fi stins decât de ploile de noiembrie şi de apropierea sărbătorilor de iarnă.

Nu vreau încă să-mi acopăr inima cu nimic. E bine aşa!

Florence in a nutshell

Aţi auzit de sindromul Stendhal? E o boală (reală!) ce poate cuprinde turiştii care ajung la Florenţa, motiv pentru care mai poate fi cunoscută şi sub denumirea de sindromul Florenţa. Se manifestă prin palpitaţii, confuzie şi chiar halucinaţii sau stări de ameţeală şi totul pentru că expunearea la aşa frumuseţe poate fi de-a dreptul incredibilă pentru săracul mental uman. Aproape că nu am crezut că aşa ceva e posibil, dar uite că este şi mai e şi denumită după Stendhal, care o descrie frumos în cartea Naples and Florence: A Journey from Milan to Reggio. Ceea ce atunci părea a fi doar o metaforizare a senzaţiilor trăite de autor în faţa frumuseţilor Florenţei, s-a depistat cu timpul la mai multe persoane care au vizitat Florenţa şi incredibil, au fost fascinate în asemenea măsură încât aproape să nu facă faţă fizic şi mai ales psihic experienţei trăite.

Deci uite că se poate ceva mai mult decât un simplu şi firesc “mi-a plăcut foarte mult”, ori “e Superbă!”, adică se poate transforma totul într-o adevărată nebunie care să te răpună. Asta e Florenţa şi Cine nu înţelege pasiunea pentru un asemena loc, ştim cu siguranţă de ce, pentru că nu a văzut-o şi nu a cunoscut-o… ÎNCĂ. Căci atunci când o vezi, înţelegi şi îl înţelegi pe Stendhal şi pe toţi cei care mai că o iau razna în faţa lui David sau în faţa Domului sau în faţă la Ponte Vecchio… unde era să o iau şi eu :)

Articolul de azi e în special pentru cei care nu au văzut-o, dar nu numai pentru ei ci şi pentru cei care cunosc nostalgia acestui oraş minunat. M-a întrebat cineva de curând dacă merită să meargă să o vadă atunci când va ajunge în Italia la mare… nu mult mi-a lipsit să mă sufoc de emoţie recomandând cu căldură acest oraş şi spunând cu la fel de mult sentiment că se poate să fie chiar cel mai frumos pe care l-am văzut (fără să se supere Parisul pe mine). În direcţia asta am nişte recomandări aici, aici şi aici şi mai apoi vă trimit să o citiţi pe Melinda Gallo cu inima ei care acum se află în două locuri, dar mai mult la Florenţa (fără să se supere Parisul pe ea, o să vedeţi de ce)…

Şi mai apoi, firesc, îmi vine şi mie să întreb, poate prea atât de des; inima mea unde se află?

Jurnalul unui călător boem sau 1001 de femei pentru nemurire

Titlu: Jurnalul unui călător boem. 1001 de femei

Autor: Ciprian Enea

Editura: Rao, 2012

Nr. pagini: 316

Preţ: într-o vreme se găsea la 15 lei cu revista Unica, în rest costă cam 40 de lei în orice librărie

Într-o zi citesc la Lili o recenzie despre o carte pe care o zărisem şi eu prin librării, dar nu am luat-o căci niciodată nu voi da 40 de lei pe o carte care are pe copertă o femeie goală când un Playboy e mai ieftin. Totuşi, vreau să citesc cartea asta căci stiu cine e autorul, un guru un materie de travel adică. I-am citit articolele prin ziare şi reviste pentru femei, ba mai mult le-am citit şi pe ale soţiei sale prin Unica (pe vremea când nu ratam niciun număr). Deci era ca şi cum o cunoştinţă a scris o carte şi indiferent de copertă (proastă alegere, coperta, oricum) vreau să o citesc. Lili îmi zice “nu o cumpăra că ţi-o aduc eu” (urma să ne vedem). Şi mi-a adus-o şi a trebuit să termin alte două cărţi ca să mă apuc de ea. Şi mă apuc şi hopaaaa, stai aşa că nu-i carte de travel (sau nu doar de travel). Ciprian e pus pe povestit şi nu pe poveşti despre cum să prinzi trenuri prin Thailanda ci despre prins multe alte chestii prin multe alte părţi.

Dar, să nu ne ascundem după palmier ci s-o spunem pe a dreaptă, la prins femei de toate felurile şi culorile se referă autorul şi transformă cartea asta în primul meu roman porno (dacă îi excludem pe japonezi care pur şi simplu nu se pot abţine şi vâră câte o chestie nerecomandată pudicilor în fiecare carte). Încă de la început suntem puşi în temă că personajul nostru principal, adică autorul, vrea să aibă cât mai multe femei ca să dobândească nemurirea, după modelul lui Mao care cică a avut peste 3500 de femei (asta ca să vedeţi ce lăudăroşi sunt bărbaţii din cele mai vechi timpuri, căci cine naiba să i le numere, corect?). Buuun, şi după modelul astuia care cică zicea că “iubind” cât mai multe femei ajungi să trăieşti cât Universul iacă şi Ciprian… Mai, să nu se înţeleagă de aici că eu am ceva cu el, să trăiască cât mai mult cu putinţă şi să se culce cu cât mai multe, dacă poate, dar cum îmi zicea un prieten, când i-am zis de carte “hai că-i tare bună fază de agăţat asta cu nemurirea”, deci e un fel de uite fata mea, dacă mă culc şi cu tine fac un pas mic pentru mine, dar mare pentru nemurirea mea :)

Aşa, şi oricât am încercat să diger cartea pe asta cu nemurirea lui găsită în peste 1000 de femei cu care nu s-a sfiit să facă dragoste (oare ce metafore să mai găsesc până la finalul recenziei?), nu am putut să o înghit (mai trebuie să folosesc şi astfel de cuvinte dacă vreau să rămân în temă şi să mă fac înţeleasă).

Acum printre sute de partide, unele mai explicit prezentate decât altele, omul, travel smth. de meserie, ne mai recomandă câte o ţară sau câte un film şi ne mai întoarce în copilăria şi adolescenţa lui ca să înţelegem de unde i se trag anumite lucruri. Pardon, dar mie partea cu copilăria şi adolescenţa mi s-au părut puţin plicticoase, iar partea cu prezentatul ţărilor mi s-au părut prea de ghid turistic din care am zeci spre 100 acasă, aşa că am încercat să driblez puţin cu ele ca să ajung la capătu cărţii. Nu-s Iorga să citesc pe diagonală, dar aici chiar se putea fără să ratezi nimic.

Din toată cartea, care apropo, are fix finalul la care m-am aşteptat fără să fi ştiut amănunte despre viaţa lui, câţi copii are (are doi superbi), câţi bani are (are mulţi spre foooarte mulţi) sau la ce concluzie a ajuns (normal că a ajuns la aceea că nemurirea îi este asigurată de copii şi NU de prostituatele din Bangkok), cele mai faine capitole sunt capitolele 24 şi 28, unde zice el nişte chestii foarte faine despre dragoste şi relaţii, semn că le ştie şi semn că i-au folosit la ceva bibliotecile întregi citite (căci da, dacă are o calitate imensă, aceea este că a citit mai mult decât toţi studenţii înscrişi anul asta la toate specializările, la toate facultăţile din România, dacă nu poate chiar mai mult, căci, cu foarte mici excepţii cunoscute, nu prea mă bazez pe ce citesc copiii de azi chiar de au intrat primii pe la facultăţi).

În esenţă, dacă treci de părţile care te-ar putea intriga (nu comentez relaţia autorului cu propria soţie care simt că trebuie să fie o femeie extraordinară pe care el zică că o iubeşte de i se “potrivesc toate clişeele” ), atunci o să descoperi o carte faină, deloc uşoară, scrisă de un filosof afacerist, scrisă de un om care a citit cărţi multe şi bune, dar care a ştiut că nu poate face bani între paginile lor şi s-a reprofilat pe la 27 de ani, a făcut 1 milion de dolari pe când toţi râdeau de el şi apoi l-a apucat treaba cu nemurirea şi cu femeile. De fapt el zice că a trăit visul oricărui bărbat (ei să-mi spună dacă e aşa ori ba), însă treci de asta şi vezi de fapt ce vis a trăit şi ce vis trăieşte acum.

Dacă mi-a plăcut cartea? Căci mulţi m-au întrebat… da, pot zice că mi-a plăcut. M-a amuzat, m-a delectat, mi-a mai adus aminte ce oameni şi filosofii ăştia (haha), m-a mai învăţat câte ceva că doară la aşa experienţă a autorului între aşternuturi (simbolic spus, că locurile sunt dintre cele mai diverse), n-ai cum să nu prinzi ceva “nou”. Dar, pentru că există un dar şi tre să-l spun, pornoşagul nu e ceva firesc, eroticul da, însă nu prea l-am găsit. Eroticul e astfel descris încât să te excite mental întâi, puţini îl ştiu, recunosc, cei mai mulţi cunosc excitarea bruscă a pornoşagului şi cred că ai parte de aşa ceva la fiecare 3 pagini. Sunt convinsă că această carte are succes chiar şi numai pentru asta…

Aşa că luaţi de citiţi, poate o să vă placă tare de tot, dar promiteţi-mi că nu vă apucă treaba cu nemurirea, serios, puteţi avea multe femei (sau bărbaţi) pentru motive mult mai puţin idioate. “Şi nu uitati, până data viitoare, iubiţi-vă mult”, vorba unui “clasic” în viaţă :)