Search results
200 results found.
200 results found.
Prima fotografie din articol și titlul le-am croit în ultimul weekend din luna Mai, cel în care în lumea ortodoxă s-au sărbătorit Rusaliile, firește a plouat ca în orice alt weekend din acest an (în Transilvania cel puțin), dar oamenii aveau în față un weekend lung, de care noi n-am profitat maxim, căci în joia ce-i urma o luam spre Creta (sigur asta s-a petrecut tot anul acesta?) :) Poate fix din acest motiv, poza și titlul au rămas doar un draft bine dosit. Nu, nu mai am alte drafturi în acest moment, duse sunt și acele vremuri, însă din moment ce totuși îmi dorisem să scriu despre acel weekend și chiar mă pornisem timid, înseamnă ca treaba n-ar strica să fie dusă până la capăt chiar dacă, iată, suntem deja în august, s-au strâns alte povești din această vară, iar toamna chiar aș zice că se află după colț și din anumite puncte de vedere bine ar fi să glumesc :)
La început de februarie am plecat într-un day trip la Târgu Mureș. Aș zice că a fost prima ieșire de acest fel cu bebelușul ca pasager, dar adevărul este că am mai făcut două drumuri Ineu – Timișoara, dus/întors (în aceeași zi) la început de ianuarie. Dar pentru că atunci, am făcut drumurile strict ca să-l ducem și să-l luăm pe Clau de la aeroport, deci nu ca să ajungem în oraș, să ne plimbăm și eventual să luăm masa pe undeva, o să considerăm prima călătorie de agrement cu copilul această ieșire la Târgu Mureș. Sigur, acesta nu este și cel mai lung drum cu mașina al lui Albert, căci el mai are la activ 2 drumuri de Ineu, dus/întors, dar în zile diferite (drumul Cluj – Ineu ajunge la peste 5 ore cu tot cu opriri), prima dată la două luni (pentru Botez) și a doua oară la trei luni (pentru vacanța de iarnă). Albert este foarte încântat de drumul cu mașina, cel puțin până acum, drumurile mai sus menționate au fost foarte lejere și dacă ne menținem așa mi-e că l-aș cataloga drept plimbăreț de pe acum, dar să nu ne hazardăm. Însă, ne doream tare mult să vedem cum se comportă la o excursie de o zi, care nu înseamnă doar moțăit în scoică și privit pe fereastră, așa că “i-am dat o zi liberă” să vedem cum “se descurcă”. :)
Cum îmi este de obicei Noiembrie? Să fiu sinceră, destul de mohorât, mai puțin în toamna petrecută în Sudul Franței și toamna aceasta în care nu prea a contat ce și cum se vede pe geam :) Oricum, în România, fără dubiu, de la jumătatea lui Noiembrie și până la Sărbătorile de iarnă avem, din punct de vedere al vremii, cea mai întunecată perioadă din an: zile foarte scurte, multă ploaie mocănească, ceața groasă din depresiuni (ghiciți unde se poziționează Clujul), frigul ce se instalează bine de la o zi la alta și un miros de iarnă tot mai puternic…
La mijlocul lui octombrie, toamna devine acea primăvară proverbială când, după cum se spune, orice frunză devine o floare. Recunosc că îmi place această idee, căci niciodată toamna nu arată mai bine ca în octombrie, atunci când, cu puțin noroc (cum a fost anul acesta), soarele strălucește sublim de sub frunzele colorate, temperaturile nu sunt înspăimântătoare încă, zilele nu s-au scurtat drastic (până nu trecem la ora de iarnă), sezonul rece pare, deși nu e, destul de departe, încă ne place să ne plimbăm pe la soare și prin natură, iar sentimentul unui sezon etern călduț ne încolțește prin inimă. Nu degeaba, autorul Literei Stacojii, Nathaniel Hawthorne, descrie Octombrie atât de complet și de poetic: There is no season when such pleasant and sunny spots may be lighted on, and produce so pleasant an effect on the feelings, as now in October.
Anul acesta, ca în niciun alt an, încă din primele lui zile, AM AȘTEPTAT! Dacă în ianuarie așteptarea asta ni s-a părut cu o bătaie foarte, foarte lungă, așa de lungă că nici nu puteam să ne imaginăm vara, luna august, iar septembrie părea la ani lumină, acum, de vreo două luni de zile, lucrurile ni s-au părut că au escaladat foarte, foarte repede… Zicala aceea “mult a fost și puțin a rămas” ne-a răsunat în urechi mai ceva ca o sirenă trecându-ne prin toate stările, pentru că tot ce va urma, cel mai probabil, nu ne va schimba din temelii, dar cu siguranță va da alte valențe vieților noastre. Vreau să spun că ar fi fost ultima vară în doi, dar știu că a fost, de fapt, ultimul an în care ne-am raportat planurile, fericirile ori nefericire, temerile și speranțele doar la noi doi, iar asta, uitându-mă în urmă, mi se pare cu adevărat marea schimbare în tot ce am clădit până acum.
Câteva zile mai liniștite și mai întunecate și iată că am ajuns și la povestea zilei cu Nunta de fier, cea în care făcurăm și noi 6 ani de căsătorie și sărbătorirăm în premieră cu o plimbare prin România. Nu mă întrebați de la ce vin toate denumirile astea ale aniversărilor și ce înseamnă mai exact, dar se poate ca lumea să le țină minte mai ușor așa după denumire… că odată cu trecerea anilor… mai greu cu cifrele :) Vă povesteam în articolul dedicat weekendului săsesc că el s-a terminat fix pe 4 iunie cu ziua de la Colțești, programată cu mai bine de două săptămâni în avans ca să fim siguri că nu mai intervine nimic, cele trei tentative anterioare soldându-se cu câte un eșec…
În acest “mirobolant” anotimp, eu tot între sezoane mă simt. Categoric o să-mi ziceți că altă treabă n-am decât să o tot țin cu vremea rea în sus și-n jos. Se poate să n-am probleme reale de fapt… :) Dar altceva vreau să vă spun. La fel m-am simțit și în noiembrie/decembrie. De altfel, la început de decembrie (fiind în urmă rău cu orice povestire din acele vremuri) am prins un fel de weekend cu 3 sezoane pe care l-am petrecut astfel: o zi închisă de primăvară la Cisnădie, o după amiază feroce de iarnă la Slimnic și o seară de toamnă apăsătoare la Axente Sever. Toate astea în Transilvania, în apropiere de Sibiu și de 1 decembrie. Apropo, știe cineva ce anotimp ar trebui să fie în decembrie? Sau în mai? Numa’ întreb…