România necunoscută (III): Castelul Teleki din Gornești (Mureș)

Nu cred că mai este pentru nimeni un secret că anul 2020 va fi de voie și de nevoie anul în care fiecare face turism cam prin țara lui, ori hai să zicem, maxim pe la vecini. Cred că se poate considera vacanță exotică de vară una în Grecia sau în Turcia, anul acesta. Cine ar fi crezut?! Dar să lăsăm puțin virusul la locul lui, adică printre noi și să ne întoarcem la oile noastre. În cazul meu oile fiind castelele, cetățile și bisericile fortificate din Transilvania. Mă gândesc serios să fac un plan de bătaie pentru o posibilă vacanță de vară pe la aceste comori transilvănene. Mai sunt ATÂTEA de descoperit și atâtea trasee de încercat! Până atunci însă, zic să mai termin din articolele începute înainte de pandemie și să vă port la una din aceste comori, descoperite vara trecută, la mijloc de august, care sunt sigură că o să vă placă, pe cât de necunoscută este majorității: Castelul Teleki din Gornești, aflat la mică distanță de Târgu Mureș.

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei: Ocolul casei în 60 zile (ganduri la “final” de izolare)

60 de zile de pandemie, izolare, stare de urgență, ordonanțe militare, școală online, știri, știri și iar știri, amânări, anulări, teste de răbdare, declarații de deplasare și zero planuri de călătorie. O tortură pentru foarte multă lume, pentru părinții “blocați” acasă, pentru copiii hiperactivi, pentru oamenii care își pierd afacerile, pentru cei care au trebuit să stea departe de familiile lor, pentru cei care au rămas fără loc de muncă, pentru cei care n-au putut călători, pentru cei cărora li s-a modificat modul de viață cu 360degrade… ÎNSĂ, sunt cam 60 de zile de când în România lucrurile o puteau lua razna și totuși nu au luat-o. Au fost zile în care m-am întrebat: cum de? Pentru că recunosc că nu aveam încredere și e nasol când nu ai încredere, pentru că nu te poți baza, practic, pe nimic. Și totuși, pe de-o parte lucrurile n-au mers bine. S-au pierdut bunicii, părinții, copiii cuiva, sunt familii ce nu vor mai fi niciodată la fel. Și atunci ce alegem să vedem după aceste 60 de zile și mai ales, ce alegem să facem acum că am ajuns la capătul lor?

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei: Bringing Paris at home*

Am avut de gând să scriu despre lucruri mai serioase, cum ar fi faptul că în perioada asta m-am spălat și dezinfectat pe mâini într-un hal de mi-am făcut răni la degete și nu mai pot purta niciun inel sau despre unele practice cum a fost Paștele, primul petrecut în bucătărie la Cluj, primul și sperăm singurul în izolare la domiciliu, ori unele nostalgice cum este privitul primăverii de la fereastră sau din spatele blocului cu gândul că anul trecut fix pe vremea asta eram pe la Atena și-n Aegina. DAR, nu știu de ce, parcă deși am petrecut un Paște minunat în 3, cum nici nu speram, deși mă ustură/mănâncă mâinile de o iau razna și deși îmi vine să răsfoiesc cu non-stop albumul primăverii grecești de anul trecut, nu-mi vine să scriu despre ele. Izolarea asta constat că s-a manifestat în ultima vreme într-un singur sens: de la “vleau pișhu’ la oliță” la “vreau o primăvară (sau barem o toamnă) la Paris“. Dacă în primul caz sărim ca arși să îndeplinim dorința, că deh e chiar posibilă și așteptată de toată familia, asta a doua cu Parisul este… cum să vă spun, alinarea mea în această perioadă griuță. Dar să dezvolt…

Citește mai departe

O seară la Budapesta și prima dimineață de după

*Acest articol a fost început înainte de declararea pandemiei de COVID-19, apoi nu prea mi-a mai stat gândul la el (și nici la multe altele), dar regăsind ciorna și dându-mi seama că era aproape gata, m-am gândit că poate nu ar strica să intre pe blog, amintindu-ne totuși faptul că am fost suficient de norocoși să putem călători și ca în curând vom călători din nou… 

Inițial am vrut să dau nume articolului “Cina la Jamie’s Italian Budapest și prima dimineață de după“, dar apoi mi-am dat seama că trecerea noastră noastră prin Budapesta la început de ianuarie nu a fost numai despre asta, deși așa pare să fie. Ne-a venit ideea să mergem să luăm o cină la Jamie’s Italian în Budapesta când eram deja la Brno și știam că vom opri la Budapesta o noapte pe drumul de întoarcere. Ce nu știam era dacă vom mai găsi liber ceva având în vedere că era 2 ianuarie și lumea încă în vacanță de Revelion, dar am avut un fel de baftă. Adevărul este că ne place Budapesta și am spus-o mereu. Mereu, de altfel, ne găsim motive să ajungem pe acolo și simțim că sunt atât de multe de făcut și niciodată nu ne ajunge timpul, încât fiecare ocazie pare numai bună să mai recuperăm câte ceva din ce n-am apucat să facem la vizita anterioară. Budapesta are o atmosferă tare frumoasă în orice moment al anului și ne bucurăm că este atât de aproape încât să ne-o permitem mai des, deși știm cu toții că poate uneori tocmai proximitatea ne face să amânăm vizitarea unor locuri ce ne par mereu la îndemână. Așa stând lucrurile, cred că putem spune ceva foarte drăguț care să ne pună mereu un zâmbet pe față când vine vorba despre capitala Ungariei: We’ll always have Budapest! 

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei – Ce ne priește, ce ne lipsește?

Eu nu cred că am fost fericiți și n-am știut, cum am văzut adesea scris pe wall-ul meu de Facebook de două săptămâni cam în fiecare zi. Ce cred însă este că unii nu vor fi fericiți niciodată indiferent ce, iar alții vor vedea mereu luminița de capătul tunelului în ciuda oricărei situații posibil catastrofale. Nu cred că aveam nevoie de o pandemie ca să înțelegem asta, dar, iată, pandemia pare a fi acum lecția mai multor generații, lecția tuturor fericiților și nefericiților la un loc. La fel, nu cred că pandemia ar fi trebuit să ne facă să înțelegem că NU ni se cuvine totul, de la tinerețe și sănătate până la vacanțe și călătorii ori ieșiri din casă la orice oră din zi sau din noapte. Și totuși, iată cum pandemia ne face să ne fie dor de lucrurile pe care le consideram oarecum banale, să ne îngrijorăm semnificativ pentru starea noastră fizică și psihică la orice vârstă, să ne punem o grămadă de întrebări, unele chiar foarte grele, unele pe care nu ni le-am mai pus niciodată, iar asta da, probabil că asta pe mulți îi poate face nefericiți.

Citește mai departe

Jurnal din anul pandemiei – Începutul

În urmă cu o săptămână, la 11 martie 2020, OMS a declarat pandemie de COVID-19. Nebunia începuse cu vreo 3 (poate chiar 4) luni în urmă în China (știu, departe, nu ajunge la noi, frate! n-are cum), dar acum era evident ca virusul circula liber și obraznic pe toată planeta. De luni, 16 martie 2020, România este în stare de urgență. În Italia “mea” dragă situația este de-a dreptul copleșitor de tristă și nu dă semne de revenire la normal. Spania și Franța se află și ele aproape de dezastrul inimaginabil din Italia. La nivel mondial, acest virus sfidător a făcut mii de victime și nu pare să se oprească. În România oamenii trăiesc într-o stare de incertitudine pe toate planurile. Unii stau izolați în casele lor de zile bune, iar alții se gândesc cu groază că își vor petrece (cel puțin) primăvară exclusiv la domiciliu. #stamacasa nu este un trend, este o necesitate ce ne face să ne gândim că toate lucrurile normale pe care le făceam de parcă ni se cuveneau sunt acum adevărate bucurii interzise. Trăim vremuri nebune, incerte și despre care, cu puțin noroc, copiii noștri vor învăța la orele de istorie peste 10-15 ani. Cei mai mulți n-am fi crezut nici în ruptul capului că așa ceva se poate întâmpla în timpul vieților noastre. Cred că mai repede ne puteam închipui martorii unui accident nuclear decât posibile victime ale unui virus scăpat de sub control. Cine s-ar fi gândit la începutul anului că vom trece prin așa ceva chiar la începutul acestei primăveri?

Citește mai departe

Defileul Dunării în Ungaria: Szentendre – Visegrad – Esztergom

Ieri am avut o zi de primăvară timidă la Cluj, cu soare din plin și aproape 10 grade. A fost acea zi în plus a anului bisect, acel 29 februarie de care parcă niciodată nu știu să mă bucur prea bine. A fost acel 1 martie care este de fapt abia azi. Știu că primăvara nu începe la 1 martie decât în inimile noastre, ale celor care așteaptă anotimpul cald din septembrie trecut, dar totuși, oricât de multă sau de puțină iarnă am avut (și a fost tare puțină anul acesta), încă din copilărie, 1 martie a marcat pentru mine începutul primăverii. Și pentru că m-am lăsat inspirată de acest sentiment călduț dintre sezoane, am scris despre o destinație foarte potrivită primăverii, chiar dacă noi am vizitat-o în plină iarnă. Mie mi-a lăsat un ușor iz de primăvară, iar imaginile pe care o să le vedeți mai jos în articol vă vor confirma ce spun. Hai să ne plimbăm duminica asta pe Defileul Dunării din Ungaria!

Citește mai departe