Anul trecut pe vremea asta eram în Maramureș. Un an și o pandemie nefinalizată mai târziu, iată că apuc să și scriu despre asta 
Vizitarăm Maramureșul și nu oricum, ci cu ai mei, care nu mai fuseseră de ceva vreme într-o excursie/minivacanță sau cum s-o numi acea plecare pentru cei care văd altfel noțiunea de concediu. În fine, a fost îndelung plănuit acest weekend, mai ales că nu eram de capul nostru și în plus, îmi doream o experiență faină pentru ei. Plus că, normal, Albert era cu noi, acest weekend devenind de fapt prima escapadă cu bunici și nepot la care am luat parte. Am crezut că va fi o nebunie de hărmălaie, dar i-am supraviețuit în parte pentru că Albert nu intrase încă în faza de toddlerism extrem, dar pe de altă parte și pentru că excursia a avut ceva frumos de oferit pentru fiecare și asta ne-a calmat pe toți. Însă, Maramureșul, acest plai minumat și cu flori (vorba cântecului) nu este ușor de abordat, fiind o zonă vastă și efervescentă turistic. Cum ne-am organziat și ce a ieșit o să decoperiți în rândurile următoare:
10 locuri frumoase pe care le poți vedea în județul Arad
Cine nu este la prima vizită pe Bialog cunoaște deja rădăcinile mele arădene, faptul că iubesc verile caniculare din Câmpia de Vest și că orice lucru legat de orașul Ineu îmi provoacă nostagii intense. Vara aceasta, după mulți ani, să tot fie cam 8, am reușit să petrecem o mini-vacanță la Ineu, care mai nou se numește “la bunici”. Dar despre ea, poate într-un alt articol. Acesta este însă un articol izvorât tot din inspirația care mi-a venit la Ineu, căutând metode care să ne permită să mai evadăm din când în când și în altă parte, mai ales că cineva mic dorea să se plimbe uneori și cu mașina. Am realizat cu ocazia asta că județul Arad este destul de aglomerat în obiective turistice, așa redus ca dimensiuni cum pare el pe hartă. Pe multe le-am văzut de-a lungul anilor, pe altele le-am descoperit recent, iar unele probabil așteaptă să fie descoperite sau redescoperite de mână cu Albert. Virtual, azi mergem împreună la unele dintre ele… sper să vă placă și să puneți pe lista de călătorie câteva din locurile următoare, mai ales că această vară se anunță a fi pentru toată lumea bogată în călătorii în România.
Jurnal din anul pandemiei: Două obiceiuri care ne-au rămas și după izolare
Bună și izolarea la ceva. Vă rog să nu săriți cu roșii, dar dacă lăsam situația economică la o parte măcar cât citim acest articol, poate vom realiza că perioada izolării nu a avut doar părți negative. De exemplu, ne-a arătat că putem să ne schimbăm peste noapte de la priorități, rutine și pasiuni până la întreg modul de viață. Și că mai ales, am supraviețuit acestor schimbări. Ne-a pus să ne mișcăm în reluare, să nu ne mișcăm deloc sau după caz (a se citi copii) se ne mișcăm chiar foarte mult în același loc. Ne-a lăsat să vedem cum funcționăm dacă weekendul ține toată săptămâna așa cum deseori ne văitam și ne-a îndeplinit acea dorință pusă cu orice ocazie, de a ne petrece mai mult timp cu familia. Câți nu și-au spus oare în perioada asta “frate, ai grijă ce-ți dorești!”? Până la urmă au fost două luni, din fericire de primăvară în stadiu incipient, tentația lui “afară” fiind ceva mai mică decât acum. Totuși, experiența acestei perioade a venit cu diverse lecții în fiecare familie, dar optimist vorbind, sper că a și lăsat în urma sa lucruri la care pe viitor să ne putem raporta cu un zâmbet pe față.
Cap Kaliakra, un popas obligatoriu în Dobrogea bulgărească
Finalul de Mai a fost sinonim de câțiva ani încoace cu ideea de vacanță timpurie sub forma unui city break /weekend break (Lombardia 2013 sau Puglia 2015), iar de câteva ori chiar cu vacanța adevărată. Fix în urmă cu doi ani plecam în prima noastră vacanță în trei, în Creta cea de neuitat, iar anul trecut tot pe vremea asta ajungeam pentru prima dată în Bulgaria, în zona Dobrogei de la sud de Dunăre, în Cadrilaterul ce a aparținut odată României și mai ales Reginei Maria. Vacanța noastră de anul trecut de la final de Mai avea să fie ultima la mare de până în prezent și încă nu știm cum se va configura vara ce stă să vină sub imperiul unui virus ticălos ce încă “se distrează” cu și printre noi. Și totuși, a fost odată un popas la Cap Kaliakra în 31 mai 2019 și nici nu-mi imaginam că va trece exact un an până să scriu despre el…
România necunoscută (III): Castelul Teleki din Gornești (Mureș)
Nu cred că mai este pentru nimeni un secret că anul 2020 va fi de voie și de nevoie anul în care fiecare face turism cam prin țara lui, ori hai să zicem, maxim pe la vecini. Cred că se poate considera vacanță exotică de vară una în Grecia sau în Turcia, anul acesta. Cine ar fi crezut?! Dar să lăsăm puțin virusul la locul lui, adică printre noi și să ne întoarcem la oile noastre. În cazul meu oile fiind castelele, cetățile și bisericile fortificate din Transilvania. Mă gândesc serios să fac un plan de bătaie pentru o posibilă vacanță de vară pe la aceste comori transilvănene. Mai sunt ATÂTEA de descoperit și atâtea trasee de încercat! Până atunci însă, zic să mai termin din articolele începute înainte de pandemie și să vă port la una din aceste comori, descoperite vara trecută, la mijloc de august, care sunt sigură că o să vă placă, pe cât de necunoscută este majorității: Castelul Teleki din Gornești, aflat la mică distanță de Târgu Mureș.
Jurnal din anul pandemiei: Ocolul casei în 60 zile (ganduri la “final” de izolare)
60 de zile de pandemie, izolare, stare de urgență, ordonanțe militare, școală online, știri, știri și iar știri, amânări, anulări, teste de răbdare, declarații de deplasare și zero planuri de călătorie. O tortură pentru foarte multă lume, pentru părinții “blocați” acasă, pentru copiii hiperactivi, pentru oamenii care își pierd afacerile, pentru cei care au trebuit să stea departe de familiile lor, pentru cei care au rămas fără loc de muncă, pentru cei care n-au putut călători, pentru cei cărora li s-a modificat modul de viață cu 360degrade… ÎNSĂ, sunt cam 60 de zile de când în România lucrurile o puteau lua razna și totuși nu au luat-o. Au fost zile în care m-am întrebat: cum de? Pentru că recunosc că nu aveam încredere și e nasol când nu ai încredere, pentru că nu te poți baza, practic, pe nimic. Și totuși, pe de-o parte lucrurile n-au mers bine. S-au pierdut bunicii, părinții, copiii cuiva, sunt familii ce nu vor mai fi niciodată la fel. Și atunci ce alegem să vedem după aceste 60 de zile și mai ales, ce alegem să facem acum că am ajuns la capătul lor?
Jurnal din anul pandemiei: Bringing Paris at home*
Am avut de gând să scriu despre lucruri mai serioase, cum ar fi faptul că în perioada asta m-am spălat și dezinfectat pe mâini într-un hal de mi-am făcut răni la degete și nu mai pot purta niciun inel sau despre unele practice cum a fost Paștele, primul petrecut în bucătărie la Cluj, primul și sperăm singurul în izolare la domiciliu, ori unele nostalgice cum este privitul primăverii de la fereastră sau din spatele blocului cu gândul că anul trecut fix pe vremea asta eram pe la Atena și-n Aegina. DAR, nu știu de ce, parcă deși am petrecut un Paște minunat în 3, cum nici nu speram, deși mă ustură/mănâncă mâinile de o iau razna și deși îmi vine să răsfoiesc cu non-stop albumul primăverii grecești de anul trecut, nu-mi vine să scriu despre ele. Izolarea asta constat că s-a manifestat în ultima vreme într-un singur sens: de la “vleau pișhu’ la oliță” la “vreau o primăvară (sau barem o toamnă) la Paris“. Dacă în primul caz sărim ca arși să îndeplinim dorința, că deh e chiar posibilă și așteptată de toată familia, asta a doua cu Parisul este… cum să vă spun, alinarea mea în această perioadă griuță. Dar să dezvolt…
