Search results
200 results found.
Meteo
Nu mă poate lămuri nimeni că felul în care s-a comportat “vremea” în această primăvară și acest începutut de vară este unul normal. Cred că atâtea ploi ca anul acesta nu îmi amintesc să fi încasat de când viețuiesc pe acest pământ.
Sincer, cât de normal poate să fie faptul că de la 1 mai la 1 iulie (azi-mâine) noi am avut parte de doar două săptămâni cu soare (ok, în una a fost caniculă, dar by the way… e vară)? A fost frumos de 1 mai și în săptămâna de după, iar apoi a mai fost frumos de prin 6 iunie până pe 12-13. Atât. În condițiile în care în rest a plouat aproape în fiecare zi, iar în alte câteva zile nori grei s-au luptat cu fiecare rază de soare.
În acest moment la Cluj plouă, plouă bine de câteva zile și la cum arată nu se va opri în grabă, nici azi și nici mâine. Șanțurile sunt pline cu apă, Someșul arată ca în februarie când se topesc zăpezile pe munți, iar atmosfera mohorâtă transformă orașul într-o mare și abuzivă prelată formată din umbrele.
Prefer să mă topesc la soare dimineața la 8, sau să crap de cald în mașina neagră la 4 după masa, sau să-mi vină să mă întind pe gresia din baie la 10 seară, decât să mă ascund sub umbrelă zilnic sau să mă prindă o ploaie torențială în centru când îmi era lumea mai dragă și să ajung acasă stopită până la genunchi. (Ieri m-a prins o ploaie lângă biblioteca de litere, care se afla la 10 minute de unde îmi parcasem mașina… nu vreți să știți în ce hal am ajuns la mașină cu tot cu umbrela care nu făcuse față acestei obraznice ploi “de vară”).
Vreau cod galben că trece temperatura de 30 de grade nu cod galben că va mai continua să plouă. Vreau soare care să mă facă să visez la vacanță nu ploaie care să-mi amintească că vacanța a trecut și ne pregătin de toamnă. Prefer să mă bronzez pe stradă decât să plimb pe alei ca o mâță plouată.
Vreau să văd curcubeul, dacă se poate cât mai curând :)
The American Dream cu Andreea și Călin
Știu că sunt mulți oameni care își urmează visele fără să simtă regretul și frica. Călin și Andreea sunt două dintre aceste persoane, pe care mă bucur că le-am cunoscut. De aceea vreau să-I cunoașteți și voi.
Andreea a îndrăznit să spere încă din 2004 când cu o viză J1 în buzunar a luat calea Americii aterizând exact la New Hampshire. Un an mai tărziu viața l-a adus și pe Călin tocmai acolo. Dar aceștia au fost doar primii pași spre ce avea să urmeze. În toamna anului 2007 îmi amintesc că i-am întâlni la Cluj, iar ei se pregăteau pentru marea plecare în SUA, la scurt timp planul a și ieșit și așa au petrecut mai bine de doi ani în SUA. Au muncit, au călătorit, au trăit o viață mai americană poate decât mulți americani (care mereu se mirau de ei și de poveștile de prin călătoriile lor) și nu în ultimul rând s-au autodepășit.
S-au întors în această primăvară în România și după ce am văzut “o tonă” de poze și am vorbit cu ei despre subiectul inepuizabil, America, m-am gândit să le iau și un scurt interviu.
1. Ziceți-ne ceva despre SUA, care sa ne faca sa luam primul avion încolo numai dus.
Dacă ai merge ca turist (deci round – trip)…atunci merită și numai pentru a vizita chestii de gen New York, San Francisco etc.. dacă mergi one way… nu ai mai fi așa excited…pentru că sigur nu iți permiți să locuiești în Manhattan și odată ce ajungi în suburbii….it’s not pretty.
Ca să revin la ce întrebi tu ….mai degrabă iți dau o tona de cuvinte…ca să pleci din Romania…
2. Ați străbătut foarte multe dintre state de la est la vest și înapoi. Ce ați alege între coasta de vest si cea de est?
Păi……daca ar fi să împart America…ar fi într-adevar Vest vs Est dar și Nord vs Sud. Vestul are 3 state mari și late….pe când Estul e un miriad de state de toate dimensiunile… sunt foarte diferite.
3. Care a fost locul din SUA care v-a rămas lipit de suflet? Sau au fost mai multe?
Palm Desert California, dar ne place și Naples în Florida, acolo sunt niște plaje superbe.
Pentru mine personal..și New Hampshire….mai ales toamna. Statul aceasta cred ca 80 la suta e pădure și în octombrie tot ce a fost verde vara se transforma în caramiziu și galben, e superb.
4.. Dacă ar fi să ne ziceți câteva lucruri negative despre SUA care ar fi acelea?
Hmmm….generatia tanară americană….pustanii de 16-19 ani, droguri, alcool….altceva nu au în cap..bine nu pot generaliza…dar foarte multi pe care i-am intalnit au aceste tendințe.
5. Pentru cineva care nu a fost niciodată acolo, dar care planuiește să meargă, ce locuri recomandați? Ce nu trebuie ratat sub nicio formă?
Daca ajungi in America si nu mergi să vezi Grand Canyonul…ai mers degeaba.
6. Ați întalnit o gramadă de oameni prin plimbările voastre. Ce parere v-au lăsat americanii?
Oamenii sunt ca peste tot…buni și răi…..și daca ar fi să caut o diferenta majoră la americani…..nu ar fi neaparat pozitivă…fiindca mi se par de multe ori superficiali. Estul e mult mai populat, pe de altă parte sudiștii sunt mult mai laid-back, mai flegmatici, cum se zice în franceza…”laissez-faire”, pe când “nordicii” sunt parca mai aspri, mai stresați…Parca cei din nord au mai mult “sense of urgency”, ca si exemplu de cate ori am lucrat sus in nord, in New Hampshire…nu aveam voie să fiu prins in timpul serviciul doar stând și nefacând nimic…chiar dacă într-adevar îmi terminasem treaba trebuia conform gândirii lor să mă fac “busy all the time”.
7. Care a fost cel mai frumos moment al sederii voastre în SUA? Dar cel mai nasol? A existat așa ceva?
Cele mai frumoase momente le-am petrecut la Palm Desert California….Momente nasoale, din păcate au fost…au fost cu gramada.
8. Ați vizitat foarte multe și totusi au mai rămas atâtea de văzut. Ce loc nu ați reușit să vedeți și regretați?
San Diego, Dallas, Seattle si mai ales că ajungând în Las Vegas nu am apucat sa vedem fantanile arteziene de la Bellagio.
9. Ce vă place să aduceți din aceste calatorii în afară de poze minunate și amintiri de neuitat?
Sincer…cam pozele fac totul, obiectele de suvenir made in china nu ne încântă foarte tare….pozele ne trezesc cele mai vii amintiri….
10. Cu siguranță multă lume vă pune să povestiti “aventura” voastră în SUA. Ce vă vine în minte să povestiți prima dată?
Ultima noastră calatorie probabil din 2009…o aventură de 8000 de mile….facute cu mașina …traversând America de-a latul de la est la vest și invers..o iau ca și o realizare …faptul că am reușit să calatorim atât ….am văzut aproape tot ce era de văzut și acum suntem aici putând povesti despre asta.
11. Ce i-ați sfatui pe cei care vor să vă urmeze exemplul? Să se încumete spre o aventură americană?
Da, dar să se bucure de fiecare clipă fiindcă oricat de lunga ar fi calatoria…din păcate tot se termină la un moment dat…și atunci tot ce rămâne sunt amintirile…
Dezonorată
Titlu: Dezonorată
Autor: Mukhtar Mai
Editura: All, 2009
Preț: 15 lei în Librăria Humanitas
Nr.pag: 144
Citită în martie 2010
Nota: 9/10
Cred că am o slăbiciune pentru aceste așa zice “cărți adevărate” de la All. După ce toamna trecută am citit pe nerăsuflate trilogia Corinei Hofmann mi-am plănuit să citesc toată această colecție. Știu că unele cărți, cum a fost de pildă “Revedere în Barsaloi” a C. Hofmann nu se ridică la așteptările mele, sunt scrise prost și se vede la o poștă amatorismul, dar cu toate acestea au ceva ce mă atrag. Se poate ca acel ceva să fie tocmai “umanul”, poveștile sunt cu mult prea reale, sunt relatări ale unor fapte adevărate redate cosmetizat. Asta îmi place și atunci nu caut “talentul” ci scopul unei astfel de cărți. Iar scopul este de fiecare dată “exepriența”, trăiești o a altă exepriență, care cu cât este mai reală cu atât mi-e mai apropiată.
Cartea pakistanezei Mukhtar (Bibi) Mai este o relatarea înfiorătoare a unei femei tinere în vârstă de 28 de ani care este supusă unui chin groaznic în momentul în care este “condamnată” la violul în grup. Ea nu a săvârșit niciun păcat capital pentru a primi așa o pedeapsă, ba mai mult nu făcuse chiar nimic pentru orice fel de condamnare, dar fratele ei mai mic “fusese văzut” stând de vorbă cu o tânără care aparținea altui “clan”. “Sfatul satului” se adună și dictează un astfel de verdict. Femeia este violată de 4 bărbați aparținând clanului advers, iar apoi este aruncată în stradă în vazul tuturor. La toată acestă scenă asistă și tatăl și fratele său mai mare fără să li se permită să intervină.
În acest moment viața tinerei femei ar fi trebuit să fie terminată, toată lumea așteptându-se ca după așa ceva femeia să ajungă la sinucidere. Umilită și fără nicio altă șansă în societate, fără să știe să scrie sau să citească, ea preda copiilor din sat Coranul așa cum îl învățase din auzite, dar după acest tragic eveniment era evident că nu-i mai era permis să-și câștige pâine în acest fel.
După zile întregi în care nu a mâncat nimic și nici nu a ieșit din coliba sa, Mukhtar se trezește într-o dimineața cu gândul că trebuie să se facă dreptate. Și asta nu prin violența ei ci prin înfruntarea pe cale legală a celor vinovați. Dorința ei este ca odată dreptatea ajunsă în satul lor, drepturile omului să fie respectate și femeile să aibă parte de o educație minimă. Astfel că prin curajul ei, prin declarațiile ei, cazul ajunge să fie mediatizat, iar ea dintr-o “scursură” a societății să ajungă un om de referință. Mulți alții oripilați de “apucăturile” altor culturi sar în ajutorul femeii și astfel cei de la organizațiile pentru drepturile omului fac tot posibilul ca “agresorii” să primească pedeapsa cuvenită, iar ea devine un simbol împotriva violențelor.
Interesant este faptul că ea nu fuge din satul ei, deși ar fi putut face aste lucru ci militează pentru construirea unei școli de fete, pentru că era de părere că numai prin educație oamenii pot deveni mai civilizați și numai prin educație violențele ar putea fi stopate. Numai așa considera că omul va ajunge să-și cunoască drepturile și va putea lupta pentru ele.
Nu poți spune că o astfel de carte îți place la modul la care ți-ar putea plăcea o carte de ficțiune, dar în același timp o poveste adevărată despre cum poți să te întorci la viață după ce ai zăcut în prăpastie și pe deasupra să-i mai ajuți și pe alții mi se pare remarcabilă.
Despre cititul "de plăcere"
În urma unui comentariu, care nici acum nu știu dacă a fost răutăcios sau nu, m-am hotărât să scriu o postare despre timpul pe care îl aloc eu cititului “de plăcere” și mai ales de ce fac asta acum și nu am făcut-o poate cum ar fi trebuit cu mai multă vreme în urmă. Sau de ce atunci a fost altfel.
În anii de școală (și aici desigur mă refer la perioadă de până la finalul liceului), timpul alocat cititului a fost inclus în timpul de studiu, căci am avut noroc de profesori (și vă rog să mă credeți, chiar contează) care ne-am stimulat să cititm. Aceștia au fost 3 la număr, doi de limba și literatura română și unul de engleză. Dacă pentru unii ceea ce ne puneau ei să cititm părea “lectură obligatorie” pentru mine a fost de plăcere, cu o mențiune, nu am citit decât ceea ce mi-a plăcut. Așa că marile romane ale literaturii române și ale literaturii engleze, eu le-am citit atunci.
Din păcate nu am avut parte și de un professor bun pe literatură universală, spun din păcate pentru că pe această latură nu m-a ghidat nimeni, ba mai mult, pentru acele ore nimeni nu se pregătea deloc. A fost frustrant, pentru că deși am mai citit și altceva pe lângă literatură română și engleză nu aveam cu cine să vorbesc despre asta. Ce nu aș fi dat să fi fost elevă pe vremea cercurilor de lectură. ?!?
În clasa a XI a am descoperit singură singurică filosofia și asta din cauza “Luceafărului” lui Eminescu în care împreună cu proful de română am găsit latura shopenhauerină și din aproape în aproape am început să-mi iau de la bibliotecă cărți de filosofie (dar nici aici nu m-a ghidat nimeni și consider că am făcut niște gafe). Apoi abia în a XII a început să studiem filosofia și am prins gustul pentru ea.
Odată cu facultatea m-am stins puțin, și asta pentru că am început să las deoparte literatura în detrimentul filosofiei. Am început să citesc și să încerc să înțeleg filosofia cu pași mici, așa cum ar fi trebuit să o fac de la început. A fost teribil de greu (încă mai este și acum după mulți ani). Normal, după o vreme am început să alternez, să revin la literatură, la poezie, la altceva… dar a durat ceva până mi-am revenit bine (m-au ajutat și fetele cu care stăteam în chirie, ambele studente la litere care aveau cărți superbe de citit în timp ce eu mă luptam cu grecii antici).
Apoi în 2007, odată cu terminarea facultății și cu intrarea în câmpul muncii mi s-a tăiat craca de sub picioare, după 10 ore la muncă, cine naiba mai avea dispoziția necesară să vină acasă la 8 seara și să citească? Eu una nu… asă că până în toamna lui 2008 am avut cea mai cruntă perioadă de post în ale cititului din toată viața mea de până acum. Citeam, dar extrem de puțin, trăgeam și o lună de o carte minusculă, se așeza praful pe ea…
În octombrie 2008, întrând din nou la școală, am intrat practic în altă etapă de viață care mi-a permis să fiu “ mai liberă” pentru o vreme și mi-am promis solemn că indifernet cât de mult mă va solicita noua postrură (în care am de citit total altceva decât cărțile sufletului meu) nu voi abandona “cititul de plăcere”. Și până acum am reușit să mă țin de promisiune și am reușit să recuperez unele cărți “pierdute” la orele de literatură universală, și am reușit chiar să recuperez unele cărți ale copilăriei (pierdute probabil din cauza faptul că nu am fost copilul cu cartea în mână ci copilul care se ajuca “mâța scunsa” și “bedminton” afară pe stradă, dar nu regeret deloc).
Și ca să răspund strict altcuiva care mi-a zis: “Mi se pare extraordinar ca mai apuci sa citesti chestii, asa, de placere. Te invidiez sincer”. Ei bine… dacă tot ce am scris mai sus nu sunt argumente solide de ce o fac, trebuie să mai spun că eu mai am multe de recuperat, nu am citit foarte multe cărți “mari” care probabil trebuiau citite cândva, așa că am viața înainte… și vreau din plăcere, nu pentru că vreau să bifez un anumit număr de cărți (chiar dacă am declarat la începutul anului că vreau să citesc măcar 80 de titluri în 2010) să le citesc și pe acelea și în plus să mai reușesc să mă relaxez cu o carte ușurică înainte să adorm.
Mi-am dat seama că depinde numai de mine cât timp vreau să aloc cititului și cât timp altor activități. Asta se poate traduce și așa: depinde de mine cât timp îmi permit să aloc lucrurilor care mă interesează cu adevărat, iar cititul e doar unul dintre ele.
UPDATE: Caravana Gaudeamus 2010 la Cluj
Ieri a debutat la Cluj, ediția a XI a Târgului de carte Gaudeamus…
Locație: Piața Unirii – Matei Corvin
Intare: liberă
Orar: de miercuri-sâmbătă (10-19) și duminică (10-14)
Am dat pe acolo ieri pe la ora 13 și cel mai probabil că am să dau și azi. Foarte aglomerat nu
mi s-a părut a fi ieri și a fost OK pentru că deși din afară cortul târgului pare mare, înăuntru standurile par înghesuite ca în fiecare an. Cum intri dai la un capăt de Nemira (oferte dintre cele mai bune, cărți de Wilde și Herbert cu 5 lei), iar la celălalt capăt Herald unde mi s-a părut aglomerat și nu am zăbovit.
Humanitas avea un stand mic și destul de ascuns, lume multă pe acolo dar nu știu la ce, ofertele sunt cele din magazin, cărți la 5 și 10 lei la fel ca la librărie, mi-a atras atenția o singură carte pe care datorită prețului (nu de târg) nu mi-am luat-o încă.
Corint mi-au plăcut, au cărți din biblioteca clasică la 10 lei (Zola and many others), dar și din Leda (care-mi place mult) la 15 lei, mi-am luat o carte mișto pe care o vreau de ceva vreme “La pescuit de somon în Yemen”. Azi sigur mai trec pe la ei :D
Rao nu m-a convins, cărți scumpe, nimic care să te facă să vrei să cumperi de la ei, la fel și All sau Paralela 45, sorry. În schimb editurile mici m-au surprins plăcut ca și anul trecut. Edituri ca și Eikon (în plină expansiune) sau Casa cărții de știință, ori Limes sau SemnE (de unde mi-am luat cartea compusă de Mircea Oprean pe baza corespondenței cu Zoia Ceaușescu “237 de zile în mormânt”) au fost la înălțime cu lansări live, cu atutori la stand.
Marele stand al ziarului Adevărul a fost cu mult mai puțin vizitat ca și anul trecut când nu se putea străbate până la cărți, măcar acum standul arăta impecabil, ca o adevărată librărie. În contrabalans, standul Jurnalul Național nici măcar nu era amenajat încă, poate o fi azi căci îmi trebuie ceva de la ei.
Nu am putut să nu observ absența Poliromului sau :(( sau prețurile ENORME la dicționare și la ghidurile Lonely Planet :((
UPDATE: Buuun, deci am fost și azi… mai bine nu mergeam că am dat o grămadă de bani. Azi a fost lume și mai multă deși afară a fost cu mult mai urât, ploua ca toamna, așa că toată lumea s-a bulucit la târg.
Eu am plecat acasă cu 7 cărți :D. Două despre Blaga (deh, pentru școală) Mircea Popa –
Lucian Blaga și contemporanii săi și Traian Pop – Lucian Blaga, ontologia culturii, ambele de la Casa cărții de știință. De la Pro Editura (care avea azi reduceri mai mari ca ieri, sau cel puțin așa mi s-a părut mie) am plecat cu 3 cărțulii pe care le-am ochit de multă vreme: două alcătuite de Frederic Perroud despre două cupluri celebre (Kelly-Rainier și Cerdan-Piaf) și cartea lui Gilles Leroy-Alabama Song (biografia Zeldei Fitzgerald).
Și pentru azi aveau standul gata, am trecut pe la Jurnalul și mi-am luat, pentru că le ratasem la apariție, cele două volume din Noaptea de Sânziene a lui Eliade. Și astfel am ieșit rapid din târg pentru că nu mai doream să cheltui niciun leu în plus.
La ce îmi stă însă gândul? (au rămas necumpărate): Totul este iluminat – Jonathan Safran Foer și Femeia comestibilă – Margaret Atwood :(( Plec să plâng că nu le-am luat, dar asta ar fi însemnat 50 de lei (oricum aveau prețuri de librărie).
Cum nemulțumitului i se ia darul… mă mulțumesc cu atât și aștept târgul de la anul :)
PARIS jour 1, reve 1
Ceva mai harnic, Clau a început deja povestea pe Starlog, așa că puteți citi deja Paris, premier jour. Eu parcă nu mă pot aduna, mă tot gândesc ce frumos a putut fi și când mă pun să scriu, vreau să le dau afară pe toate în același timp, ceea ce nu-i posibil :D
Așa că evident încep cu ziua de joi 19 noiembrie, când la 7:20 am avut TGV-ul spre Paris. Deși aveam de parcurs 750 de km (cam ca de la Cluj la Constanța), în 3 ore jumate am fost la Paris în Gare de Lyon. Respirasem aer de Paris și în octombrie când am venit la Montpellier, dar atunci nu văzuzem decât metroul și gigantul aeroport Charles de Gaulle. Acuma m-a întâmpinat gara, absolut plină, dar senzațional de frumoasă. De afară nici nu-ți dădeai seama că este o gară.
De aici, pentru că aveam timp suficient până să merg la Porte Maillot să-l aștept pe Clau, am luat metroul doar până la stația Chales de Gaulle Etoile, unde știam că voi ieși exact în fața Arcului de Triumf, în capătul vestitului Champs Elysees. Când am ieșit din metrou și am văzut imensul Arc și mulțimile care se îmbulzeau spre el, când am respirat aerul răcoros de toamnă diferit de cel din sud, când am aruncat privirea spre nesfârșitul bulevard m-am simțit o furnică, mică, mică în mijlocul oceanului.
M-am învârtit în jurul arcului de câteva ori, apoi am luat-o pe jos spre Porte Maillot admirând în zare foarte modernele cladiri din La Defence, care au în mijloc și ele arcul lor. Cursa Wizz Air de la Cluj a ajuns fără întârziere în Beauvais, iar de acolo până la Port Maillot a mai trecut o oră. Am avut parte de o supriză inedită aici când după ce m-am revăzut cu Clau, m-am întâlnit și cu o fostă colegă de facultate venită cu soțul în excursie la Paris exact cu același avion ca și Clau. Din păcate nu am putut sta mult de vorbă cu ea, ca trebuia să mergem și noi să ne cazăm, era deja ora 14:30, dar m-am bucurat enorm că am văzut-o. (Pentru Claudia! Bia a fost, ce zici?)
Pentru cazare am avut de mers ceva mai mult cu metroul, dar din fericire avea stație la 200 de metri de Hotel Altona. Acest Hotel nu e chiar cel mai frumos din lume, dar pentru 2 stele și pentru cât timp aveam să petrecen noi în el a fost mai mult decât suficient. În plus, aveam micul dejun asigurat, personalul a fost prietenos, prosoapele au fost schimbate zilnic, aveam tot confortul în cameră și în baie, iar din hol aveam și internet. Dacă nu dispuneți de bani mulți și nici nu aveți pretenții, atunci Altona e de luat în seamă (plus că e la 15 minute pe jos de Sacre Coeur).
Noi doar am lăsat bagajele și ne-am odihnit 10 minute, apoi am luat-o spre centru. Obiectivul principal era Turnul Eiffel noaptea cu toate luminile alea pe el. Vreau să vă spun că atunci când am coborât din metrou și am urcat la suprafață, Turnul era chiar în fața noastră și arăta exact ca în poza de la ecranul calculatorului meu de la Ineu. Țin poza aia ca wallpaper de vreo 3 ani, când nu mi-am făcut nici cea mai mică iluzie că am să-l văd pe viu exact așa. A fost superb și spre deosebire de Clau, mie turnul mi-a plăcut enorm, de poveste. Merită din plin văzut seara cu luminile și toată atmosfera, nu e neaparat extrem de romantic, dar e de neuitat :)
Am stat la coadă să urcăm, dar fiind joi nu am stat foarte mult. Pentru 13 euro de persoană (doar copiii au reducere) am urcat cu liftul care funcționează din 1889, inițial până la nivelul 2, iar de aici până la nivelul 3, respectiv în vârf. Imaginile de sus îți taie respirația, Parisul noaptea e fenomenal, dar din păcate aparatul meu nu e foarte grozav și pozele nu au ieșit toate formidabil. Oricum trebuie să fii acolo să vezi și să simți, altfel piere tot farmecul.
Singurul impediment a fost vântul, astfel am fi zăbovit mai mult acolo cu toată oboseala. Ne-am sunat mamele din Turn și ne-am alintat o tzâră :)) Apoi am stat la coadă la lift să coborâm. De jos am mai admirat Sena și ne tot întorceam capetele spre Turn să-l mai vedem cuprins în jocurile de lumini. Primele imagini din Paris mi s-au prins cu Super Glue de retină și cu ele în față am adormit.
La lumina felinarelor
Superbă seara trecută la Montpellier, vânt slab, frig cât să nu uiți că totuși e toamnă, lume multă peste tot, un oraș animat chiar și după lăsarea întunericului.
Și totuși pe Esplanda Charles de Gaulle era liniște deplină, două-trei persoane își mai făceau alergarea de seară, sau vreun stăpân își plimba alene câinele plictisit.
În rest parcul dormea liniștit la lumina felinarelor, în mijlocul orașului și totuși departe de el.
