Carti

Enzo sau arta de a pilota pe ploaie

3 comentarii

Titlu: Enzo sau arta de a pilota pe ploaie
Autor: Garth Stein
Traducere: din engleză de Doina Doru
Editura: Corint, Leda, 2008
Colecția: love & life
Nr. pag: 364
Citită în martie 2010
Preț: 25 lei în Anticariatul Socrate
Nota: 10/10
Recomandare: un DA hotărât :)
Abia am așteptat momentul în care o să mă apuc să vă vorbesc despre această carte. Iubesc animalele în limitele normalului, dar o carte despre un câine, parte din familia cuiva, o corcitură între labrador și terrier, o carte despre un cățel care filosofează despre viață și care suferă cot la cot cu stăpânul… o astfel de poveste (spusă din perspectiva câinelui) m-a emoționat foarte tare și m-a făcut să-mi privesc altfel animăluțele de prin curte, în special pe Godzi (care nu mai există). Ce să fac? Cartea asta m-a luat pe sus și m-a lăsat jos la ultima pagină…
Enzo e cățelul, Denny e stăpânul și cel mai bun prieten. Familia lor e completată de Eve, soția lui Denny și de micuța Zoe, fetița celor doi. Chiar dacă prietenia lui Enzo cu Denny pare zdruncinată inițial de apariția fetelor, Enzo le îndrăgește pe fete și de aceea atunci când totul se destramă sufletul cățelului este sfâșiat. “Dacă aș putea vorbi…”.
Dar Enzo nu e un câine oarecare, nu e doar atașat de familia lui ci și de cursele de Formula 1. Denny fiind mecanic și pilot de teste, viitoare mare speranță pe circuit, urmărea fiecare cursă la televizor cu gândul că poate într-o zi va fi el cel care va alerga pe marile circuite. Enzo pare a avea același vis ca și Denny… dar cum viața nu e ușoară, e de-a dreptul nasoală și când tragedia se abate asupra lor, Denny se vede în postura de aș abandona toate visele. NU și Enzo însă, care devine singurul sprijin al lui Denny… pentru că Enzo a înțeles că viața, la fel ca și cursele de mașini, nu înseamnă numai viteză. Folosind tehnicile necesare pe pista de curse, poți pilota cu succes printre toate problemele existenței. “O cursă nu este câștigată de la primul viraj, dar cele mai multe au fost pierdute acolo”.
Trec anii peste cei doi prieteni, iar Enzo învățând cum poți să devii o persoană plină de compasiune și de succes așteaptă cu nerăbdare următoarea viață, când este convins că se va întoarce pe pământ ca OM. Tocmai de aceea, dacă pentru Denny sfârșitul prietenului său este extrem de dureros, pentu Enzo este șansa pe care a așteptat-o în fiecare zi din viața lui de câine.
Am învățat foarte multe din acest roman scris destul de prost (Garth Stein e regizor și producător, nu scriitor), dar foarte antrenant și cu patos. Am învățat mai multe de la un câine decât poate de la mai mulți oameni la un loc. Am învățat că deși știu foarte puține despre viață în general, pot trece peste obstacole atâta vreme cât până și un câine a putut și a făcut-o atât de frumos. “Mașina merge încotro ți se îndreaptă ochii”. Mi-a plăcut felul în care viața poate fi privită ca o cursă de Formula 1, mi-au plăcut comparațiile și mai ales că s-a văzut că nimic nu a fost spus la întâmplare, nici măcar numele lui Enzo. Enzo Ferrari a fost pilot de curse iar mai apoi fondatorul echipei Scuderia Ferrari, producătorul celebrei marci de mașini, arhicunoscuta Ferrari.
Cred că știu o grămadă de persoane care ar gusta din plin această carte.

Carti

Cărți 2010: Darea de seamă

5 comentarii
Am primit de la Tomata o leapșă pe placul meu, dar genul de leapșă grea, care te pune pe făcut statistici. Se face ce trebuie să analizăm puțin lecturile de anul acesta după cum urmează:

Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

28 doar… să vedem cum va merge de acum înainte. Din păcate nu am apucat să vorbesc pe blog despre toate, eu încă sunt la scris impresii pentru cărțile din martie.

Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?

12 ficțiune, 16 non-ficțiune :D

Care e proporţia de scriitori bărbaţi vs. femei?

11 femei și 17 bărbați.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

E nedrept, nu pot răspunde la această întrebare, nu pot din 28 de cărți să aleg una, daca era așa ar fi însemnat să mă fi torturat lunile astea.

Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?

Unde esti? – Marc Levy dar nu vreau să fiu nedreaptă cu ea, că e OK, am citit-o într-o singură zi deși avea pagini destule… nu știu ce să zic.

Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?

Din fericire nu, le-am cam terminat. Asta față de anii trecuți când avem începute 2-3 odată și rar le terminam pe toate. Unele dintre acela nici nu le-am mai reluat.

Care e cea mai veche carte citită?

Ca și am de apariție, chiar nu știu și nici nu cred că are vreo relevanță.

Dar cea mai nouă?

Vezi răspunsul anterior.

Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Cel mai lung Un trecut deocheat sau “Schimbarea la față a României . Cel mai scurt Firmin.

Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?

Cea mai lungă Numele trandafirului – Umberto Eco şi cea mai scurtă Elogiu mamei vitrege – Mario Vargas Llosa.

Câte cărţi împrumutate şi /sau de la bibliotecă?

5 cărți sunt le la BCU și restul din drăguța mea bibliotecă personală.

Câte cărţi citite sunt traduceri?

18 din 28 sunt traduceri.

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Blaga, clar :D de voie de nevoie.

Ai recitit vreo carte?

Nu.

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Enzo din Enzo – sau arta de a pilota pe ploaie – Garth Stein.

Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

Din România în SUA, Austria, Franta, Italia, Grecia, Anglia, Rusia, Spania, India, Sri Lanka, Mongolia, Iran, posibil să mai fie și altele dar sincer cum îmi plac cărțile gen Jurnale de călătorie e de la sine înțeles că vizitez multe țări :)

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

Elogiu mamei vitrege – Mario Vargas Llosa și am făcut o alegere de milioane.

Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeeşti mai mult?

Francoise Sagan (am descoperit-o anul trecut într-o carte în care se scria despre ea, dar scriitura ei abia anul acesta am descoperit-o) și Mihail Drumeș :P (chiar dacă am trecut de vârsta la care trebuia citit).

E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Daaa… Alexis Zorbas – Nikos Kazantzakis

Leapșa merge mai departe către Laura, Maya, Adina și Mărgeluța.

Diverse amestecate

Cartoon yourself

9 comentarii
Prima dată am găsit ideea la Lia, apoi ieri la Mărgeluța, iar azi m-am distrat și eu puțin :))
Jur că e tare destresant, așa că cine dorește și cine poftește se poate foarte ușor transforma în personaj din South Park aici.
Fetele s-au trasformat și în personaje din The Simpsons, dar cum mie nu-mi plac fețele ălora nu mi-a ieșit deloc personajul :D

România, Travel

Hermannstadt

13 comentarii
“Știi de ce nu-mi place mie în Ardeal? Pentru că aici te îmbolnăvești de liniște.” Acesta sunt cuvintele unui domn la 50 de ani în Piața mare din Sibiu. După accent, domnul era din sud, nu pot preciza exact de unde, dar din sud și părea să-i placă orașul și piața aceea care nu era chiar moartă ci destul de animată pentru o zi de 1 Mai. M-am amuzat, dar l-am și înțeles, am fost și eu de două ori în București (care îmi place așa aglomerat cum e) :)

În altă oridine de idei, mi-am respectat planul de prin iarnă când mi-am zis că de 1 Mai, Sibiul ar fi soluția, mai ales că anul trecut am ales 1 Mai la Sighișoara și a fost o alegere inspirată. Și anul acesta a fost poate chiar mai inspirată. Am trecut prin Sibiu de câteva ori până acum și nu am oprit niciodată, iar orașul se cerea vizitat. Acum l-am vizitat și mi-a plăcut foarte mult. Cele trei piețe centrale (Piața Mare, Piața Mică și Piața Huet) sunt foarte frumoase, spațioase și creează senzația de oraș austriac. Orașul l-am luat la pas, începând de pe pietonala Nicolae Bălcescu, trecând prin piețe și ajungând la casa în care s-a născut Hermann Oberth, în trei ore de mers fără încetare plus urcarea în Turnul Sfatului din care orașul ne-a zâmbit altfel pe un soare torit de primăvară, ni s-a făcut foame și ne-am oprit la Mara Steak House și am luat hotărârea pentru continuarea zilei.

Astfel că ziua noastră de 1 Mai s-a transformat într-o excursie culturală. Am mers spre Rășinari, acasă la Cioran și la Goga și la Schitul lui Noica de la Păltiniș. Pe un drum destul de bun ce leagă Sibiul de Răsinari și mai apoi de Păltiniș am văzut cred, cei mai mulți oameni din viața mea strânși la un grătar la iarbă verde. Marginile drumurilor erau pline ochi cu oameni, mașini, pături, corturi, grătare și copii alergând frenetic după minge, toți alergând evident după primăvara regăsită.

La întoarcerea spre Sibiu și implicit spre casă am oprit pentru 2 ore și la Grădina Zoologică de la Sibiu din Pădurea Dumbravă, acolo se află și un lac pe care te puteai plimba cu bărcuța sau hidrobicicleta. Și aici foarte multă lume, foarte multă. Copii exaziați de animalele plictisite (eu nu sunt fan nr. one al grănilor Zoo), tineri strânși la bere și mici (am servit și eu doi mici că nu am mai mâcat așa ceva de acu’ doi ani de când am fost de 1 Mai la Moneasa).

Am ajuns în Cluj pe la 22:30, 350 de km cu mașina (oboseala am resimțit-o abia azi, mereu e așa, dar e bine) și 250 de poze din care cele mai OK 30 și-au făcut loc pe Picasa. Voi ce ați făcut de 1 Mai?

Filme

Două doamne, două destine, două filme.

9 comentarii

M-am lăsat încântată de două filme absolut fabuloase, Coco avant Chanel și Precious. Cuvintele sunt cam de prisos, trebuie să le vedeți. Chiar mi-am dat seama că în ultima vreme nu am văzut filme care să nu-mi fi plăcut, hmmm…

COCO AVANT CHANEL (2009) cu Audrey Tautou și Alessandro Nivola

Povestea vieții marii legende Gabrielle (Coco) Chanel înainte de fulminantul său succes, un film la superlativ cu Audrey Tautou excelentă în rolul lui Coco și cu un șarmant “Boy” interpretat magistal de Nivola (wow, mi-a plăcut foarte mult). Un film despre o poveste de succes în spatele căreia stă ca de obicei (fir-ar al nabii) o poveste și mai tristă, cu mult prea tragică. Nu știu de ce am asemănat-o cu povestea altei franțuzoaice celebre Edith Piaf. De ce “geniul” trebuie scos la iveală numai după o mulțime de nenorociri?



PRECIOUS Based on the novell Push by Sapphire (2009) cu Gabourey Sibide, Mo’Nique, Mariah Carey, Lenny Kravitz (pe care nu l-am recunoscut în film) :)

O altă poveste tristă dar extrem de profundă despre o tânără de 16 ani pe care propriul său tată o lasă pentru a doua oară însărcinată. Un film despre viața de mizerie dintr-un cartier infect al Americii și despre puterea unui copil fără nicio șansă de a ridica ochii spre lumină. Un film despre familia pe care o poți obține când familia căreia îi aparții și-a bătut joc de tine. Un rol fantastic pentru Mo’Nique (premiat cu Oscar) și un debut extraordinar pentru tânăra Gabourey Sibide, un exemplu de reușită a unei tinere mai “altfel” într-o industrie a lui Kate Moss și ale cele asemeni ei. Nu pot decât să-i felicit pe cei care au gândit că acest film se poate realiza și mai ales că el poate fi și încununat de succes pentru critici și extrem de apereciat de public.

Dacă nu ieșiți mâine la iarbă verde să sărbătoriți 1 Mai (muncitoresc) :)) , merită să vedeți aceste două filme, vă iau împreună cam 4 ore, dar vă vor schimba ziua și poate veți învăța ceva :)

Filosofari

Între ce aș vrea și ce ar trebui

9 comentarii
M-am gândit că “ar trebui” ține mereu de celălalt și nu de mine, dar totuși “ar trebui” se răsfrânge asupra mea din cauza faptului că așa am fost crescută (vorbesc la persoana I, dar se regăsește cine vrea). Am fost crescută în “religia” lui AR TREBUI, urmată de firescul “că dacă nu…”. Nu, categoric nu au greșit părinții, ei la rândul lor au fost crescuți așa și atunci nu mă pot supăra pe ei, dar mă pot supăra pe mine că odată despinsă din cuib nu m-am luptat cu morile de vând pentru “AȘ VREA”. Și l-am pierdut iremediabil.
 
Am făcut de atât de multe ori ceea ce “a trebuit” în loc de ceea ce “aș fi vrut” că am ajuns, cred, la o suprasaturație. Însă, între “a trebui” și “a vrea” stă inevitabil ceva ce orice copil de 3 ani știe, doar că odată cu vârsta (aka educația) copilul uită și se trezește că a ajuns mare și a uitat să zică NU. Așa că între cele două stări de fapt se află miraculosul NU. Eu NU știu zice NU, iar când o zic pare că toate nenorocirile din lume se revarsă asupra mea. Zici că eu am făcut toate relele pământului așa mă știu autoflagela. Mă simt vinovată când zic NU, la orice. Un psiholg cel mai probabil ar zice că asta ține de faptul că nu am încredere în mine, un sociolog poate s-ar pune pe făcut o statistică spunându-mi că mă aflu printre cei 95% dintre oameni care nu știu zice NU. Și tot așa s-ar găsi mulți care să mă îmbete de cap cum că “alegerile sunt ale omului… bla, bla, bla…bla, bla, bla”.
 
Cei care știu să zică NU sunt cei care fac ce vor în loc de ce trebuie, a nu se înțelege că ei se rezvrătesc împotriva societății ci doar nu plâng pe la colțuri că sunt arătați cu degetul de cei care au altă viziune asupra aceleiși societăți. Ei își trăiesc pur și simplu viața, dincolo de rigori și de convenții absurde, dincolo de faptul că “ar trebui” să facă ceea ce TREBUIE “că dacă nu” vai și amar de capul lor. Până la urmă ce naiba e cu acest “vai și amar”? Ce înseamnă el? Cine hotărăște cine și de ce trebuie etichetat cu “vai și amar”? Să fie oare cei care toată viața au urmat cursul lui “ar trebui” în loc de cursul lui “aș vrea”? Aceea?
 
Cu siguranță câțiva se vor ridica și-mi vor spune că eu nu știu ce vorbesc. Cum “să vrei” să citești Kant când “ar trebui” să mergi la serviciu să-ți câștgi o coajă de pâine? sau Cum “să vrei” să mergi în Brazilia când “ar trebui” să stai în România și să-ți faci credit la casă pe 50 de ani? CUM?… ei bine, uite așa… că așa vreau… și eu care citesc Kant și merg în Brazila voi sfâtși tot acolo ca și eu care merg la serviciu și îmi fac credit pe 50 de ani. Exact tot acolo.
 
Măi frate, uite că știu al naibii de bine asta în teorie, dar în practică fac exact invers. Cine să mă mai înțeleagă? Adevărul e că între “aș vrea” și “ar trebui” pe lângă educația primită și NU-ul ce ar fi trebuit dobândit mai stă ceva… și cred că e propria-mi limită.
 
P.S. Nu am pornit postarea de la un fapt concret ci de la ceva la care m-am gândit de multă vreme :)

Carti

Invitație la vals

12 comentarii

 

 

Titlu: Invitație la vals
Autor: Mihail Drumeș
Editura: Art
Nr. Pagini: 273
Citită în: Februarie 2010
Preț: 11 lei, Biblioteca pentru toți, Jurnalul Național.
Nota: 9/10
Recomandare: da, cu precădere celor care apreciază romanele de dragoste, dar se poate citi și din perspectivă pshilogică.
 
“Aveam nevoie de odihnă multă și lungă, să nu se mai sfârșească. O odihnă pe care nu ți-o dă altcineva decât moartea. Căci de atâtea ori viața e mult mai grea decât moartea” – dacă așa ți-o trăiești, aș adăuga eu.
 
Deși mi-a plăcut foarte mult, romanul lui Mihail Drumeș m-a întristat peste măsură. Este un roman de dragoste extrem de trist, dar și pasional în același timp. E acaparant și fără a fi obositor te absoarbe în paginile sale. Povestea lui Tudor și a Michaelei m-a înduoișat până la lacrimi ca mai apoi să-mi pună serios nervii la încercare cu iubirea lor distructivă, o iubire de oameni mândrii și încăpățânați, maturi, dar care s-au comportat ca niște copii lipsiți de iubire, ca niște făpturi ahtiate după dragoste, dar care și-au bătut joc de acest sentiment.
 
După ce o cucerește din joacă, dar extrem de greu, pentru că “în materie de dragoste perseverența e o armă care nu da greș”, (să o impresioneze pe Michaela, devine pentru Tudor un full time job), Tudor deși nu recunoaște se îndrăgostește iremediabil de fata inabordabilă, dar pentru care, el a fost dragoste la prima vedere. Începutul romanului e marcat de scrisorile de dragoste pe care Tudor le trimite Michaelei și la care nu primește răspuns, iar el cu orgoliul rănit își propune să o cucerească cu orice preț pe “fata aceea mândră”, care odată cucerită parcă nu-l mai atrăgea atât de mult.
 
Nu am de gând să vă povestesc cartea, nu asta vreau, vreau doar să analizez acestă poveste de dragoste, din start greșită, nu ca sentimente ci ca mod de a vedea lucrurile. V-ați dat seama din ce am zis până acum că povestea de dragoste mioritică pe care am citit-o s-a desfășurat o vreme ca o jocă de-a șoarecele și pisica, iar mai apoi s-a transformat într-o idilă minunată ce părea că nu are cum să se termine prost. Și totuși… aici intervine măiestria de crearea a realității la Drumeș. Când nimic nu mai pare că ar putea fi distrus, oamenii găsesc căi nebănuite de a distruge totul, chiar și pe ei înșiși, plecând de la premisa că pasiunea nu trebuie lăsată să se urce la creier și să-ți ia mințile. “Reteaz-o încă de la inima. Cine raționează în iubire e stapânul celuilalt”.
 
Dragostea celor doi se transformă într-un coșmar odată cu hotărârea lui Tudor de a se despărți inexplicabil de Michaela și cu refuzul ei de a cere socoteală acestui fapt, deși avea tot dreptul. Mândria unei femiei rănite și orgoliul prostec al unui bărbat pe care nu l-am înțeles, ba chiar l-am urât (nu doar pe el ci tipologia lui în general) s-au întâlnit tragic în acestă relație. Probabil bănuiți oarecum firul poveștii, dacă nu sigur veți fi tentați să mergeți la carte și să-l descopeirți. Pentru mine cartea a devenit palpitantă cam de pe la acest moment al despărțirii și deși am intuit finalul, că nu se putea altfel am dorit să văd până unde poate merge omul în aș face rău cu mână lui. Și totuși nu neg că am sperat ca această poveste să nu se fi terminat cum s-a terminat.
 
“Invitatia ta la vals n-a fost decît actul de nastere al acelei iubiri negre care sfîrseste cu moarte”.
Close Menu