Titlu: Alexis Zorbas
Autor: Nikos Kazantzakis
Editura: Rombay, 1994
Traducere: Elena Lazăr
Nr. pagini: 283
Citită în martie 2010
Împrunut BCU Lucian Blaga
Nota: 10 (o carte de nota 10)
Ar fi trebuit să mă pun pe un plâns zdravăn după ce am terminat această carte, dar pentru că se pare că-mi ia ceva vreme să conștientizez că învăt câte ceva din cărțile pe care le citesc, am amânat partea cu plânsul până când o să fiu destul de coaptă la minte ca să-mi dau seama că Zobra Grecul mi-a dat o lecție de ținut minte.
Că nu am citit-o până acum se explică simplu: Nu a fost momentul ei, dacă o citeam la 17 ani probabil că m-aș fi enervat teribil în inconștiența adolescenței. Acum însă am rumegat-o. Că nu-mi dau seama încă ce mult m-a influențat e iarăși simplu: Trebuie să mă zdruncine ceva din temelii ca să apreciez la adevărata valoare cuvintele lui Zorba.
Deși am văzut ecranizarea când am fost foarte mică nu mi-au rămas în minte decât imaginile lui Anthony Quinn și a Irenei Pampas, povestea plutea așa în nuanțe de alb-negru și nu o putem descifra. Astfel că înarmată cu aceste imagini am citit cartea lui Nikos Kazantzakis, citeam și notam citate. La un moment dat am crezut că o să copiez toată cartea și am renunțat să mă opresc din citit la fiecare paragraf. Ajunsesem să citesc un roman cu stiloul în mână, ceea ce se întâmplă numai când citesc filosofie, în speță pe Eliade.
Povestea: povestea e simplă, e viață și e moarte, e iubire și e prietenie, povestea vine spre cititor prin două personaje, nu chiar în antiteză, dar suficient de diferite încât să le percepi ca unul în completarea celuilat. E naratorul, un tânăr cu perspectivă și e Zorba, un bărbat pierdut între vârste dar trăindu-le la maximă intensitate pe toate. Tânărul nostru îl cunoaște pe Zorba la momentul potrivit, iar prezența acestuia în perioada următoare îi schimbă viața pentru totdeauna. De ce? Pentru că Zorba vede viața ca nimeni altul, vede totul cu bucuria primelor clipe în priviri, simte fericirea pe deplin, iar tristețea nu a fost niciodată ceva care anulează fericirea. Are propria concepție despre clipele minunate și gândurile sale sunt îndreptate mereu spre lucrurile bune pe care le poate face și din care dragostea de viața își poate trage seva. “Fericirea înseamnă să-ți faci datoria; Și cu cât datoria e mai grea cu atât fericirea e mai mare.”
Zorba e un om încercat și m-am întrebat deseori de ce un om cu o viață grea poate simți altceva decât frustare și nedreptate. Nu am terminat bine de întrebat în sinea mea că și primit răspunsul. “Veșnicia există și în viața noastră vremelnică, numai că e foarte greu să o găsim singuri; ne înseală grijile mărunte. Doar puțini; cei aleși reușesc să trăiască, chiar și în viața asta trecătoare, veșnicia.”
Dar Zorba frapează nu doar prin dragostea de viața ci și pin dragostea față de Dumnezeu și de femeie. Am făcut alăturarea Dumnezeu-Femeie voit pentru că deși se spune ea e “dracul”, Zorba a găsit echilibrul în ea și drumul spre Dumnezeu și spre desăvârșire tot prin ea, pentru că “muierea-i o poveste fără sfârșit”.
Pentru prietenul său mai tânăr, Zorba devine din om de neînțeles în nebun și mai apoi în înger. Din nebunia lui Zorba, el a învățat că mai nebuni sunt cei fără nebunii, iar viața fiecăruia fiind atât de cu urcușuri și coborâșuri trebuie trăită cu crdeința că toate greutățile lumii vin pentru cei curajoși așa că omul nu are de ce să fie speriat de ceva, iar Dumnezeu va veghea fiecare lucru al omului. “Dumnezeu își schimbă necontenit trupul și chipul și ferice de cel care poate să-l distingă în spatele fiecărei măști.” Posibil să mă fi oprit din citit aici și să mă fi culcat. Fără să-mi mai spun rugăciunea, simțind prin toți porii că prin aceste cuvinte un Zorba, undeva s-a rugat pentru mine. Cum să nu mi se fi umplut inima de bucurie? Cum să nu cred? “Pe Dumnezeu nu pot să-l încapă cele două caturi ale cerului și nici cele șapte ale pământului; îl încape însă inima omului.”
Ce recenzii am mai citit la acestă carte, majoritatea au dus la părerea unanimă că toată lumea vrea să fie Zorba. Am stat și m-am gândit că în acest caz eu nu aș vrea să fiu Zorba, dar aș vrea să cunosc cât mai mulți Zorba, să mă înconjoare doar oameni ca Zorba și tot ei să mă poarte prin viață. Să trăiesc cu acești Zorba, să călătoresc cu ei și să mă iubesc cu ei până la sfârșitul vieții. Deocamdată știu și probabil o să duc cu mine în mormânt faptul că “de obicei nu ne dăm seama când ne cuprinde fericirea; abia după ce trece și privim în urmă abia atunci ne dăm seama brusc – uneori cu surprindere cât de fericiți am fost.”
