Franta, Travel

Cu gândul la… Paris

17 octombrie 2010 4 comentarii

Vineri seara am adormit cu gândul la Paris după ce am văzut pozele finilor noștri proaspăt întorși de acolo. Pfoai… mi-am dat seama, dacă mai era nevoie, că mai am atât de multe de văzut în Paris și că se impune o nouă vizită cât de curând.

 

Anul trecut pe vrema asta îmi făceam planuri pentru Paris și mi se părea ceva extraordinar, abia așteptam luna noiembrie, însă acea periaoadă și vizita propriu-zisă au trecut atât de repede și așa de rapid totul s-a transformat doar într-o amintire încât acum numai nostalgia și speranța îmi mai mângâie sufletul…

 

Pentru unii poate Parisul nu e mare lucru… pentru mine însă e și tocmai de aceea îmi doresc să-l mai revăd în acestă călătorie a mea pe pâmânt :)

Diverse amestecate

Respect for Chile

15 octombrie 2010 6 comentarii

 

 

După cum spuneam și acum două zile, am fost impresionată de tot ce s-a întâmplat în Chile cu salvarea minerilor ce au stat 69 de zile sub pământ. Toate operațiunile de salvare au fost făcute cu o ardoare greu de închipuit, o dovadă în plus că pe oameni tragedia în unește mai mult decât o situație politică bună sau un confort economic sporit.

 

Nu cred că în Chile oamenii o duc bine, nu cunosc situația țării, dar acum nici nu mai contează, însă o speranță și niște gesturi de remarcabilă umanitate au făcut ca multe alte popoare ale lumii mult mai bogate și “cunoscut” evoluate să-și scoată pălăria în semn de respect pentru cei care cu o capsulă vopsită în culorile naționale chiliene au salvat viața a 33 de oameni (nu mă pot feri să nu spun că probabil la noi după 17 zile de tăcere absolută, operațiunile de salvare ar fi fost sistate, e tare trist…) A punctat și Clau, foarte bine acest aspect.

 

În Chile însă niște copii au apucat să-și mai îmbrățișeze tații, niște soții au putut sări din nou în brațele soților lor, niște mame au sărutat pământul și fruntea băieților pe care îi credeau până de curând morți… toate aceste la numai câteva luni de la un cutremur devastator care a măturat porțiuni din Chile. Oamenii nu s-au complăcut în a crede că un blestem a ajuns asupra țării lor ci au luat hotărâri care să schimbe destinul țării. Și au reușit…

 

 

Copilul acesta m-a emoționat foarte tare, este fiul primului miner salvat, a desenat săracul locul în care au avut loc operațiunile de salvare, locul care i-a adus tatăl înapoi… Micuțule, sper ca pe viitor viața să fie ceva mai blândă cu tine :)

 

Mai multe poze pe Boston Globe, merită văzute.

 

Carti

Ca apa pentru ciocolată

14 octombrie 2010 5 comentarii

Titlu: Ca apa pentru ciocolată

Autor: Laura Esquivel

Traducere: Cornelia Rădulescu

Editura: Humanitas, 2004

Colecția: Raftul întâi

Nr. pagini: 184

Împrumut BCU

Nota: 9/10

Dacă ați ști cât m-am chinuit să fac rost de această carte ați zice că sunt complet nebună, dacă vă spun că aproape jumate am xeroxat la bibliotecă și am citit-o pe unde am apucat de pe niște foi care îmi lăsau degetele gri, nebunia mi se confirmă :))

Da, citisem anul trecut o altă carte a Laurei Esquivel, intitulată la fel de sugestiv ca și aceasta, La fel de iute ca dorința și mi-a plăcut așa de tare că nici nu concepeam să nu citesc și cartea care o făcuse celebră pe Esquivel și despre care toată lumea (virtuală) zicea că e cea mai bună. Așa că atunci când am dat de ea la biblio orice sacrificiu mi s-a părut floare la ureche :D

Bunnn, acuma la drept vorbind, mie mi-a plăcut mai mult La fel de iute ca dorința, dar nici această carte nu face parte din seria “la pomul lăudat…” așa că având meritele ei am luat-o ca atare… o carte frumosă, scrisă bine, scrisă lin, cu acțiune și mai ales cu nucleu, o carte cu poveste, ca toate cărțile sud-americane.

Tita, personajul central al cărții este fata cea mai mică a unei familii de mexicani, o familie matriarhală în care din păcate mama e o ființă inumană care respectă toate tradițiile și mai presus de orice o urăște pe fiica cea mică (eu nu prea mi-am dat seama de ce). Această ură combinată cu regula ca mezina unei familii să nu se căsătorească, duc la drama Titei, dar ca într-o telenovelă Tita se îndrăgostește, însă alesul, deși o iubește cu disperare, ca să-i fie aproape în aceste condiții acceptă să se căsătorească cu sora Titei… și aici cam gata cu telenovela căci eroina nostră nu stă să plângă toată ziua ci se refugiază în bucutărie. Din pasiune și măiestrie ea face cele mai adevărate mâncăruri. Aici începe însă alt gen de film, unul din ăla de combină serialul Farmece cu Sabrina, micuța vrăjitoare :)) căci mâncărurile Titei se pare că au proprietăți magice… taaa dammmm… să vedeți ce urmează :))

Cartea e destul de subțirică, dar după ziceam e densă, vrei să vezi ce și cum, te prinde cu alte cuvinte. Unde mai pui faptul că fiecare capitol pare a fi la fel ca o rețetă, așa și este structurat. E o cărtiucă interesantă din toate punctele de vedere, are dragoste și ură, are umor și carismă, dar mai presus de toate merită savurată ca o masă copioasă, yummy…

Filosofari

Între a simți, a gândi și a face

13 octombrie 2010 3 comentarii

Două lucruri importante mă fac să scriu azi această postare. Primul și cel mai important este operațiunea de salvare a minerilor chilieni, Clau a dezvoltat puțin, sunt în asentiment cu el și nu mai detaliez, iar al doilea e “mesajul” Laurei din balonul roz, un mesaj care m-a emoționat și chiar dacă nu mereu rezonez perfect cu ea, de această dată am rezonat 100%…

 

Da, cuvintele sunt mereu frumoase, unii chiar ne uimesc cu cât de bine le aleg, iar ceea ce transmit poate fi colosal, dar eu mă întreb mereu ce gândesc de fapt cei mai mulți dintre acești oameni, oare frumosul expus este și în gândul lor și în inima lor… unde mai pui faptul că de puține ori frumosul nu se regăsește în faptele lor ?!?

 

Niște mineri ies vii dintr-o mină de cupru după mai bine de două luni, lumea ovaționează ca la fotbal… pe o plajă din Brazilia, Laura în brațe cu fiul ei își dă seamă că e timpul ca cel care simte și exprimă ceva să fie același cu cel care gândește și face acel ceva… Transpus aici pare haotic, dar dacă stăm și cugetăm aceste acțiuni sunt o înrâurire pe care oamenii într-o inconștiență apatică o fracturează.

 

Nu mă iau exemplu decât pe mine: cât din ceea ce simt se vede în ceea ce spun și în ceea ce fac? Cât? Cât de onestă sunt atunci când îmi înfățișez fizic trăirile și speranțele? Câtă autenticitate se află în acțiunile mele? Nu știu de ce de foarte multe ori mă cenzurez atât de tare încât nu mă mai recunosc… Ție nu ți se întâmplă la fel? Dacă nu ți se întâmplă la fel, cum faci de îți iese?

 

În Chile, după 17 zile în care nimeni nu mai știa nimic de cele 33 de persoane închise în întuneric, cineva încă încearcă, nu se dă bătut, iar azi, după 69 de zile, oamenii ies la lumină. Președintele țării e la gura minei cu o cască pe cap și cu nasul înegrit. Îi îmbrățișează pe fiecare… E incredibil ce se întâmplă acolo, dar de când până când a devenit speranța incredibilă?

 

Laura din Piracanga vorbește despre curajul de a fi TU, curajul acela pe care mulți îl consideră “o negare a civilizației, o rătăcire în jungla personală”, dar Laura nu mai e cea care aude judecată din exterior, ea trăiește acum doar pentru judecata interioară. Câtă liniște a dobândit această femeie? Și cât de incredibilă poate fi această liniște?

 

Aici și acum eu nu judec, dar cele două cazuri de care vorbesc m-au oprit pentru o clipă din ceea ce făceam și m-au făcut să mă gândesc dacă ceea ce făceam e ceea ce simțeam și ceea ce gândeam. Ei bine, nu era, evident că nu era… dar acum e, cel puțin în acest moment, chiar în acest moment E. Pur și simplu E…

România, Travel

Plimbărici prin București

12 octombrie 2010 8 comentarii

Încep cu scuzele și mulțumirile :D

Îi rog pe cei care mă citesc și pe care îi citesc și care probabil sperau să dau un semn de viață că ajung “pe la capitală”… să mă scuze. Am știu cât de scurt va fi timpul și nu avea rost să ne vedem pe fugă. Ar fi multe persoane pe care aș dori să le văd la București (cei mai mulți de la mine din blogroll sunt din Bucureșți), dar cu speranța că nu mă vor înjura și nici nu se vor supăra prea tare le promit că data viitoare “dau sfoară în țară” :*

Mulțumirile merg acasă la Luiza și la Vitalie, într-un apartament foarte frumos și cald, care ne-a găzduit și unde noi ne-am simțit minunat. Gazdele au fost dintre cele mai cele, ce mai, ne-a plăcut așa de mult că o să mai mergem (nu trebuia să ne tratați așa de bine) :D

Mulțumim pentru tot, dragilor :*

Deci, după cum am spus și din titlu, duminică și luni am fost Plimbărici prin București și nu oricum, ci cu ghid :) Am văzut locuri pe care le rataserăm la vizitele precedente și ne-am tras sufletele în locuri tare frumoase. Mie îmi place Bucureștiul… îmi place chiar mult.

Am fost prin multe locuri, peste tot mi-a plăcut, dar unele m-au impresioat chiar foarte mult. Am văzut “tezaurul României” de la Muzeul de istorie, clădirea C.E.C.-ului, Carul cu Bere (data viitoare vom lua și o masă aici), Palatul Cotroceni, Universitaea de Drept, am luat la rând librăriile mari de pe Magheru de unde nu am ieșit cu mâna goală, ne-am plimbat foarte mult pe jos ceea ce a fost minunat mai ales pe vremea superbă de luni etc.

Cireașa de pe tort însă, au fost cele câteva ore petrecute în fața unui cappuccino și a unor ștrudele la J.W. Marriott. Luiza e responsabilă pentru acestă surpriză minunată de care m-am bucurat maxim, pfff… și ce planuri ne-am mai făcut cu programele speciale de Crăciun și Revelion ale hotelului… of course, planuri care nu neaparat erau pentru acestă viață ci pentru aia în care amândouă am fi fost niște descendente ale unei familii de nobili :))

Una peste alta, că aș putea să povestesc până dimineață și oricum am în minus multe ore de somn (am ajuns în Cluj azi dimineața la 5 și nu m-am mai culcat), ne-a plăcu tare în capitală chiar dacă unii au venit cu treabă și alții doar ca să țină companie. Ideea e că ar fi fost bine să mai fi stat câteva zile ca să mă întâlnesc cu bucureștenii mei din blogroll și în plus mai aveam atâtea de făcut… Dar, ca la Paris am lăsat și aici lucruri de făcut și oameni de întâlnit pentru data viitoare…

Nește poze :)

Filme

6 filme în 3 idei

10 octombrie 2010 6 comentarii

Am văzut câteva filme peste vară dar tot am lungit-o și nu am vorbit despre ele. Spre deosebire de alte veri în care vedeam câte 3 filme pe zi (mai multe decât mese) :))), acestea 6 pe care le-am văzut în intervalul august-septembrie sunt cantitate neglijabilă :D

THE BOX

– văzut cu Clau care credea că filmul e o mare capodoperă SF.

– nu ne-a plăcut niciunuia, Clau a fost chiar dezamăgit

– pe alocuri mi s-a părut mai mult un horror decât un SF

SEX AND THE CITY 2

– văzut cu Adina, așa între fete cu popcorn-ul între noi :))

– mi-a plăcut mai mult primul film, a fost mai realist și mai puțin glamour ca și acesta în care totul a fost “rupt” din prezentările de modă.

– zicea bine Luiza, că a te uita la el seamănă cu a răsfoi o revistă de modă :)

PENELOPE

– la limita dintre comedie de dramă, adică e un film ce putea fi dramă, dar l-au făcut comedie

– povestea e frumușică, iar Christina Ricci cu boticul ăla e chiar funny :D

– bun pentru o duminică după masă rece de toamnă

MY SUPER EX-GIRLFRIEND

– a fost interesant să o văd pe Uma Thurman în așa rol :))

– din păcate a fost o comedie care pe mine nu m-a prins și abia am așteptat să se termine

– una peste alta a părut un film pentru puștani

STEP UP 3

– acesta chiar a fost un film pentru puștani, dar pe care îl recomand tuturor (poate pentr că mie îmi plac foarte mult filmele cu “dans”

– văzut în 3D cu niște super efecte

– muzică excelentă, cred că au rulat cele mai tarei hituri ale momentului

FIVE PEOPLE YOU MEET IN HEAVEN

– cel mai bun film văzut vara asta

– remarcabilă punere în scenă a cărții cu același nume a lui Mitch Albom (cartea mi-a plăcut foarte mult, filmul s-a ridicat peste așteptările mele)

– mie mi l-a recomandat Tomata cândva într-o postare despre filme, eu il recomand tututror din toată inima :*

Acum vreau neaparat să merg la cinema să văd Eat, Pray, Love după cartea omonimă a lui Elizabeth Gilbert (cartea m-a cucerit, recunosc) :)

Franta

Acu’ un an, plecam…

8 octombrie 2010 7 comentarii

Pe 8 octombrie 2009 plecam către Montpellier cu atâtea speranțe înghesuite în valize că nu mă mir că abia am cărat cele două genți după mine :)) Cam ce am făcut în Franța în cele 3 luni cât aveam să stau acolo, știți, căci am povestit tot ce se putea povesti… ce a însemnat acea perioadă pentru mine, nu știu dacă am povestit exact… pentru că este greu de descris un moment de cotitură, un moment care te schimbă chiar dacă nu îți întoarce chiar toată viața peste cap.

 

În primul rând drumul… Doamne și acum îmi vine să râd :)))) A fost o călătorie inițiatică. Îmi amintesc cum am ajuns la Paris pe o ploaie măruntă de toamnă , cum am văzut Turnul Eiffel din departare și știam că în acea zi nu am să ajung la el pentru că urma să schimb aeroportul și mai apoi avionul pentru a ajunge la peste 700 de Km de Paris, în sud, la Montpellier… Știam însă, și asta părea cel mai firesc lucru din lume, că am să mă întorc la Paris cât de curând posibil… și așa avea să fie.

 

La Montepllier am ajuns tot pe ploaie, dar de vară, de data asta o torențială care a inundat intarea de la cămin. Îmi amintesc de domnul de la poartă care a glumit cu mine spunându-mi că vorbește engleza ca și Louis De Funes :)) Și apoi mai știu că am ajuns în cameră, am făcut un duș la minut și am căzut lată… trecuseră aproape 20 de ore de drum, dar mă găseau în sudul Franței.

 

Acesta a fost începutul unui capitol frumos din viața mea, din păcate puțin cam scurt, dat foarte intens. A urmat Parisul și… restul e poveste (vezi secțiunea Franța din blog). Nu aș schimba nimic din acea perioadă, ba poate că da… aș face cumva să rămân mai mult :)

 

De atunci, am două vise care, deși acum nu-mi mai par cele mai firești lucruri din lume, știu că se vor întâmpla cândva. Vreau să ajung în sud lângă Montpellier, la Palavas les Flots, unde să stau măcar o săptămână, în vacanță, penrtu că este cea mai cochetă și minunată stațiune unde am ajuns până acum. Acolo m-am îndrăgostit de mare (eu nu eram chiar un fan number one). Și mai vreau să ajung de câteva ori la Paris unde să stau diverse perioade (sună bine, nu?), să-l văd în fiecare anotimp, să petrec zile ploioase la Paris și zile cu soare dogoritor în care să lenevesc într-una din grădinile superbe de pe malul Senei.

 

Vorba lui Eugen Simion din jurnalul său parizian: “Există un timp al trăirii și un timp al mărturisirii…”