Pe unde umblam anul trecut pe vremea asta

Mi-e ciudă că e frig, că am trecut deja la hainele de iarnă și că anul trecut încă nu trecusem de tricouri. Mă perindam între Nîmes și Beziers pe o vreme de 20-25 de grade… și culmea, eram tristă căci se instalase deja dorul :)) Acum îmi vine să râd, dar să te plimbi singură pe aleile mărginite de platianii, cu frunzele în cădere nu e romantic, chiar dacă e cadrul perfect. Eh… oricum era mai bine ca în camera de cămin…
 
Cred că trebuie să încetez cu nostalgiile mele despre Franța, pentru că ați putea crede că trăiesc numai din amintiri, ceea ce nu-i adevărat căci, maintenant je suis un petite souris de bibliotheque, mais avec tres jolies memoires… :))
(nici nu știu dacă au francezii expresia asta) :P
 
Dar prea mi se pare că toate s-au întâmplat ieri… o fi trecând timpul chiar așa de repede? Că-mi vin în minte cuvintele lui Noica: “Călător grăbit într-o lume poate fără țintă, mai șezi puțin.”
 
 

10 insule

Uite o postare cu iz de vară și vacanță, cu iz de soare, mare și nerecomandată celor care nu și-au mai luat o vacanță de foarte multă vreme, face rău, credeți-mă, și așa… nu garantez :))
 
So… this are the dreams of this Sunday morning….
 
Categoria: sweet dreams
 
1. Hawaii
 
2. Maldives
 
3. Mauritius
 
4. Seychelles
 
 
Categoria: you never know
 
1. Creta
 
2. Rodos
 
3. Mallorca
 
4. Tenerife
5. Malta
6. Sicilia
 
 
Deci, unde ne vom petrece oare, următoarea vacanță ?!? :))

Două cărți din seria…

la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul
 

Titlu: Invitație la eșafod
Autor: Vladimir Nabokov
Traducere: Livia Cotorcea
Editura: Polirom
Colecția: Literatura rusă, Literatura universală
Nr. pagini: 256
Împrumut BCU
Nota: 7/10
 
Prima și cea mai cruntă dezamăgire vine de la Nabokov prin cartea Invitație la eșafod. Nu știu dacă pot explica clar de ce nu mi-a plăcut povestea lui Cincinatus C, dar cert e că nu am înghiți-o. O carte de dimensiuni reduse care s-a stransformat într-un mic coșmar în momentul în care am realizat că nicio frază nu mă va convinge să o termin.
 
Am luat-o mai mult ca pe o luptă personală și am dus-o la final, dar acealași gust amar a persistat și după ultima filă. Am căutat pe net mai multe informații despre ea și am aflat că e o scriere de tinerețe în care marele autor nu a adus strălucirea din romanele următoare, se zice că e un roman neșlefuit și cu o limbă “puțin” de lemn.
 
În orice caz nu mi-a căzut bine nici povestea alambicată și nici scriitura aridă.
 
 

Titlu: Ceai în Sahara
Autor: Paul Bowles
Traducere: Alex. Leo Șerban
Editura: Humanitas, 2005
Colecția: Raftul întâi
Nr. pagini: 304
Împrumut BCU
Nota: 7/10
 
A doua, nu e la fel de celebră, dar venind din “raftul” acela de cărți despre călătorii/aventuri, am avut mai mari așteptări de la ea. Am citit-o în bibliotecă strecurată printre cărți de Istoria filosofiei, am perceput-o ca pe o pauză la fiecare oră de petrecut la sala de lectură, dar cu toate acestea, Ceai în Sahara nu prea mi-a plăcut.
 
Cartea se regăsește și în recomandările Viajoa, deci contam rău de tot pe ea, dar nu a fost să fie. Personajele m-au enervat peste măsură. Erau ele fain construite, dar tipologiile, vai de mama lor, parcă au stricat toată acțiunea, pe bune, că așa ceva nu am mai simțit în nicio carte.
 
Sper să nu fiu înțeleasă greșit, poate aceste cărți au fost apreciate de lume, dar nu s-au ridicat la nivelul pe care l-am așteptat eu, eh… ce să-i faci, nici nu are cum să-mi placă chiar tot ce-mi cade în mână :)
 

Alte lucruri pe care le-am înțeles ieri

– că poate să plouă, dacă tu vrei să vezi soarele, IL VEZI
– cu o floare nu se face primăvară, dar cu un buchet superb poți să alungi cei mai grei nori
– e adevărat că cel mai bine e, decât să ai prieteni mulți și degeaba mai bine puțini și buni, doar că uneori se întâmplă să constați că ai prieteni MULȚI ȘI BUNI
– oricâte griji vei avea, mereu vor apărea altele, niciodată nu se vor rezolva toate, dar uneori e bine să le lași să treacă pe lângă tine, să te faci că NU LE OBSERVI
– poți să fii egoist și nepăsător în lumea asta nedreaptă, dar merită si fii și de treabă și altruist fără să pari UN NAIV
– se poate ca uneori anumite lucruri să nu se întâmple din vina ta, dar tu să fii prins la mijloc, aceasta e o poziție privilegiată (deși pare ingrată) pentru că e cea mai ușoară cale să POȚI AJUTA
– de multe ori nu apreciem surprizele pentru că mereu ne așteptăm la minuni, uitând că surprizele mici pot provoca de cele mai multe ori MINUNI MARI
– îmbătrânesc, ȘI CE DACĂ? :))
 
În altă ordine de idei, vreau să mulțumesc tuturor celor care au făcut ca ziua de ieri, pe care mi-am petrecut-o printre stropi de ploaie și alergat cu hârtii în brațe să se termine în fața unui pahar de vin, după ce am avut casa plină de prieteni. Mulțumesc celor care printr-un mesaj, telefon sau gest m-au făcut să savurez din plin ziua în care am împlinit 26 de ani :) A fost foarte diferit, în bine, mă refer, față de la 25 de ani :D
 
Și acum că a trecut pot să mărturisesc faptul că din diverse motive parcă mi-a mai scăzut entuziasmul în acest an, parcă nu am așteptat să vină 20-ul cu așa febrilitate ca în alți ani, dar CINEVA a vrut să-mi demostreze că m-am înșelat, oferindu-mi o zi cu adevărat FRUMOASĂ. Și nu am vrut să scap prilejul de a fi fericită și să las asta să treacă ca ceva neimportant. NU, am fost fericită și AM ȘTIUT, de fapt SUNT ÎNCĂ, iar starea asta poate continua, DACĂ VREAU EU :)
 
Și, încă ceva, o prietenă mi-a atras atenția că ieri a fost 20.10. 20.10 :)) Un “numerolog” mi-ar putea spune multe :)))

26

…………………………

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasa-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasa-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp…

(din Viața mea se iluminează, de Nichita Stănescu)

Elogiul satului românesc

Am citit ieri Elogiul satului românesc, care este practic discursul de recepție pe care l-a susțiunut Lucian Blaga pentru primirea la Academia Română. Știam de el, mai citisem frânturi din el, dar ieri l-am reluat tot și l-am disecat. Îmi place la nebunie, este printre cele mai frumoase scrieri blagiene, cu siguranță o scriitură pe sufletul autorului, din sufletul autorului…
 
Niciunde nu am găsit cuvinte mai frumoase aduse satului, însă de fapt aceste cuvinte sunt aduse locului de baștină, locului cu magnetism maxim pentru autor… adorabil. “Satul era astfel situat în centrul existenței și se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie și metafizică.” Blaga vorbește despre el, copil fiind, în lumea satului și despre felul în care sunt percepute copilăriile la sat, cum numai acolo copilăriile au propria lor viață și cum acolo și numai acolo o copilărie poate atinge maximul: “la oraș copilăria nu are apogeu”. Nu am putut să nu mă gândesc la cazul meu de copil, care nu a crescut la sat pentru că din diverse motive a iubit prea mult Ineul (norocul meu că Ineul e mic, pe vremea copilăriei mele era chiar mai mic….)
 
Însă, “satul e atemporal” și tocmai de aceea se potrivește atât de bine cu spiritul copilăriei, poate toate locurile astea mai mici în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea crează o atmosferă prielnică copilăriei. Un oraș mare poate bulversa, poate tăia din rădăcină copilăria pe care un prunc o poate vedea ca o perioadă fără sfârșit. “A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.” De unde și celebra vorbă că “veșnicia s-a născut la sat” (tot de la Blaga citire)…
 
Acum dacă stau să mă gândesc, mi-ar fi plăcut să-mi fi petrecut copilăria în satul bunicilor (care e aproape de Ineu), mai ales că toți cei 4 bunici ai mei sunt din același sat, dar Ineul a fost acolo, locul magnetismului meu complet, poate pentru copilăria mea Ineul a fost “satul”, prăfuit și de multe ori fără viață, Ineul e locul copilăriei mele. Eu lui aș putea să-i fac un elogiu, aș avea ce elogia din simplul motiv că am ce iubi acolo. Până la urmă cred că despre a fost vorba, despre o prelucrare filosofico-sentimentală a universului numit “acasă”, foarte greu se schimbă acest loc. De multe ori la Cluj fiind de câțiva ani, când mă raportez la Ineu mă raportez ca la acasă, acolo încă e acasă pentru că așa cum spune Blaga acolo s-a situat pentru multă vreme “centrul existenței”. Nu există un motiv exterior propriei trăiri ci doar acea chemare a veșniciei care nu poate exista decât în anumite locuri. Pentru Blaga a existat la sat, la Lancrăm, lângă Sebeș, Alba…
 
(Biserica din Lancrăm în curtea căreia este înmormântat marele filosof român, Lucian Blaga)