… despre posibilitatea unui an liber :)
Nu este ceva foarte original, multi vorbesc despre asta (chiar si eu la mine am mai amintit in unele articole) iar destul de multi chiar pun in practica aceasta idee. Înainte sa vin sa va intreb pe voi dacă v-aţi încumeta la asa o experienta (desi multi depasesc acest an, transformandu-si multi alti ani in calatorii prin lume), vreau sa expun si eu parerea mea… continuarea acestui guest post pe care l-am acceptat cu mare drag, o puteţi citi aici :)
Titlu: Franţa – Calea neuitării (în Spectacolul lumii)
Autor: Ioan Grigorescu
Editura: Neverland, 2011
Nr. pagini: 305
Preţ: 29 Ron în librariaonline.ro
Volumul despre Franţa, al lui Ioan Grigorescu (volum din seria Spectacolul lumii), nu este doar o altă carte despre Franţa, un pseudo ghid turistic de duzină ci o lucrare încântătoare despre Arta de a călători. Autorul a ales să dedice un volum întreg Franţei şi citind, descoperi şi motivul; era îndrăgostit de ţara lui Moliere şi a lui Edith Piaf, mergea până la adoraţie către patria care i-a înfiat pe Brâncuşi, Ionescu şi Cioran. Avea un respect deosebit pentru cultura franceză înţeleasă în toate formele sale.
Astfel, cartea lui Grigorescu ajunge un document foarte serios despre Franţa în deplinătatea calităţilor sale, culturale şi artistice, umane şi dincolo de substrat. Răzbat în fiecare frază vastele cunoştinţe ale autorului în toate domeniile cărora Franţa le-a adus atingere. Însă, oricât despre Franţa ar fi dorit scriitorul să fie această carte, ea , în esenţa ei, tot una despre Paris rămâne. Puţinele pagini dedicate altor regiuni (drumul vinului la Norbonne ori notele de pe Valea Loirei) nu fac decât ca, întoarcerea la Paris să fie resimţită mai puternic.
Avem rădăcini adânci în glia Parisului. Aici, sub umbra turnului care zgârie norii, îşi dorm somnul de veci Eugen Ionescu, Tristan Tzara şi Emil Cioran… Să fie oare acesta motivul principal care îl aducea atât de des şi atât de grabnic pe Ioan Grigorescu la Paris, să fie acesta oare motivul pentru care spunea că tremură de încântare căci se află abia la începutul poveştilor sale despre Paris?? Grigorescu a simţit mereu o afinitate până la înfrăţire a poporului român cu cel francez, bazat pe darurile culturale ale unei patrii faţă de cealaltă.
Calea neuitării, a pus scriitorul, subtitlu acestei cărţi şi tot ce a făcut de-a lungul celor 300 şi ceva de pagini a fost să demonstreze cât de nemuritoare sunt până la urmă sentimentele omului faţă de inima Franţei, ce bate necontenit la Paris. Timpul se scurge îndepărtând tot mai mult trecutul care ne ia cu el ca pe nişte siluete vremelnice fără contur. Parisul este o lecţie a salvării de sine. Ba mai mult: Parisul este o lecţie de nemurire!
E o carte complicată, mi-e oarecum greu să scriu despre ea. Probabil o voi relua cândva, însă e o carte vizuală care merită citită după ce ai văzut deja locurile despre care scrie Grigorescu. Mă imaginez recitind din ea, într-o seară caldă de vară, pe treptele ce urcă spre Sacre Coeur, auzind în mintea mea versurile lui Nichita (rostite de acesta după un apus la porţile cimitirului Bellu): Amintiri nu are decât clipa de acum./ Ce-a fost într-adevăr nu se ştie…/ Morţii îşi schimbă tot timpul între ei/ numele, numerele, unu, doi, trei…/ Există numai ce va fi,/ numai întâmplările neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate…/ Există numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de bătrân, de piatră./ Tristeţea mea aude nenăscuţii câini,/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră./ O, numai ei vor fi într-adevăr!/ Noi, locuitorii acestei secunde/ suntem un vis de noapte, zvelt,/ cu o mie de picioare alergând oriunde…”
Cunoaşte fiecare dintre noi măcar câţiva oameni care încă de la o primă discuţie par a fi “acei oameni”. Tipologii cu care rezonezi şi cu care te poţi înţelege fără multe artificii în gândire şi vorbire. O astfel de persoană este pentru mine şi Ioana, simpatica Ioana de la I’s Blog (Be Yourself – Bolg de Travel şi Lifestyle). Cu fiecare articol, Ioana mi se descoperea mai mult şi mai mult ca o persoană deosebit de interesantă… spre fascinantă. Am urmărit cu mare interes proiectele ei, am tresărit atunci când şi-a îndeplinit visul de pleca pentru o perioadă (nouă) în Tenerife, iar acum o susţin pentru noua aventură pe care o va începe în două luni: Be a local în… ASIA.
Vă invit acum să cunoaşteţi şi voi mai bine o persoană cu vise mari şi voinţă pe măsură, Ioana Budeanu!
1. Cine este Ioana de la I’s Blog? Cât din ea cunoaşte cititorul numai parcurgând articolele superbe de pe blog?
Ioana de pe I’s Blog este o persoană sinceră, pasionată până la uitare de sine de călătorii, care iubeşte literatura, îşi găseşte refugiul în scris, care caută acel loc numit “acasă” şi care învaţă să trăiască liber. Cititorul mă va descoperi în proporţie de 90% în articolele mele. Restul de 10% este format din optimism şi îndoiala, emoţii şi nelinişti, frică şi curaj, altruism şi egoism – bine dozate.
2. Ştiu că eşti Travel Writer şi mai ştiu că ai spus cu diferite ocazii ce presupune acest job, însă aş vrea, pe scurt, să mai spui câteva cuvinte despre acest job şi pentru cititorii mei.
Nu este un job pe care l-am căutat sau la care am aspirat. A venit natural, simplu şi frumos, din îmbinarea pasiunilor mele pentru scris şi călătorii. Pare un job de vis. Doar pare… Din păcate, nu este o “meserie” clasică şi este prost platită sau… deloc. Însă nu îmi pasă. Fac ceea ce iubesc mai mult şi atunci banii nu au nicio importanţă. Cine vrea să urmeze acest drum, trebuie să ştie că un travel writer nu este un simplu călător – este în primul rând, scriitor (original, decumentat), apoi este un călător low-budget, un specialist în marketing şi vânzări, un artist şi un inovator. Pare o treabă complicată, deci trebuie facută cu multă, multă pasiune şi nu trebuie să renunţi niciodată.
3. Eşti o mare pasionată de Tenerife şi ai vorbit mult despre acest loc – ne mai poţi spune ceva despre acest “paradis”, ceva ce nu ai mai spus până acum şi mai ales te-ai mai întoarce acolo?
Sunt pasionată de Tenerife?! Probabil că da, pentru că am locuit acolo vreo 11 luni. Am scris mult despre insulă, pentru ca oamenii să înţeleagă că este o destinaţie relativ uşor de atins, fără mari eforturi financiare. Însă nu este un paradis…
Am fost “bolnavă” de dor după aceasta insulă şi am fost nevoită să mă întorc pentru a mă vindeca. Îţi intră în sânge, pentru că mirosul oceanului şi crestele înzăpezite ale munţilor, traseele întortocheate, stâncile care se revarsă în mare şi oraşele micuţe şi liniştite te acaparează total. Mi-am creat o anumită imagine despre insulă, o imagine filtrată de dor şi de dorinţa mea de libertate. Când m-am întors nu am mai găsit nimic din această imagine. Este o destinaţie de vacanţă superbă, dar ca oricare alta. Acum nu m-aş mai întoarce acolo. Însă nu spun un NU categoric niciodată.
4. Aduc banii fericirea sau cel puţin ajută la întreţinerea ei, aşa cum se spune?
NU. Acesta este un răspuns categoric! Banii sunt un instrument care facilitează traiul în zona de confort. Dacă nu ieşi de aici, eşti pierdut.
5. Tocmai te pregăteşti să pleci într-o mare aventură: Thailanda! Cum ai luat hotărârea? Povesteşte-ne câteva lucruri despre acestă călătorie impresionantă şi ce înseamnă ea pentru tine.
Off, aş putea vorbi ore întregi despre astaJ). În primul rând, nu plec doar în Thailanda. Ci plec într-o mare aventură, de 8 luni de zile, prin Asia de SE. Voi începe cu Malaysia (Kuala Lumpur, Melaka, Langakwi), voi continua cu Singapore, Indonezia (Bali), apoi cu Thailanda (Phi Phi, Ko Phangan, Bangkok) şi poate ajung şi în Cambodia şi Vietnam.
Hotărârea am luat-o dupa ce am visat într-o noapte că mă aflam pe o plajă asemănătoare cu cea din filmul The Beach. Nu e o glumă. M-am trezit şi am ştiut unde voi pleca. Însă din acea dimineaţă şi până să fiu sigură de noua mea aventură au trecut vreo 4 luni – discuţii, negocieri, bilete de avion.
Mai am doar 2 luni până plec şi trec prin diverse emoţii – nu pot spune că nu-mi este puţin frică, mai ales pentru că plec cu buget zero. Nu ştiu unde voi locui, nu fac vaccinuri şi nu am asigurare medicală. Este acesta un salt mortal? Să sperăm că nu)
Cred foarte mult în univers şi în ceea ce ne oferă el. Iubesc acest pământ din tot sufletul şi sunt sigură că va avea grijă de mine. Şi mai cred că oamenii sunt în esenţă buni!
6. Cum îţi imaginezi viaţa ta peste 10 ani?
Nu mă gândesc la asta. Nu vreau s-o fac şi nu văd rostul. Prefer să îmi trăiesc ziua şi noaptea, să îmi savurez clipa. Însă recunosc că uneori imaginaţia mea o mai ia razna – şi mă văd (peste 10 ani) trăind într-o casă pe malul unei ape, alături de iubitul meu, cu un câine, o pisică, vreo 3 cărţi scrise, multe flori pe verandă şi bucurându-ne de cei 2 copilaşi infiaţi.
7. Crezi în puterea de a-ţi scrie singură destinul? Mai exact, crezi în destin şi într-un drum hărăzit?
Da, cred că avem un drum trasat deja şi că orice am face, mai devreme sau mai târziu, ne vom afla pe acel drum. Normal, încerc să trăiesc frumos, să fac lucruri bune, să fiu pasionată şi fericită, să îmi croiesc singură destinul şi să găsesc un rost în viaţă. Iar când totul merge bine, ştiu că mă aflu acolo unde trebuie, unde am fost sortită să fiu. Chiar simt aceste lucruri. Când ceva merge rau, încerc să nu mă încrâncenez, să nu mă supăr – pentru că înseamnă că acel lucru nu-mi era potrivit. Destul de simplist, dar funcţionează.
8. Ai cărţi şi filme de suflet? Recomandă-ne şi nouă câteva, unele din cele pe care dacă nu le-am citi sau vedea am fi mai săraci.
O întrebare dificilă. Sunt foarte pasionată de filme şi cărţi. Rareori se întâmplă să-mi scape vreo noutate de la Hollywood şi nicio zi din viaţa mea nu trece fără să citesc câteva pagini dintr-o carte. Ce aş putea recomanda?
Cărţi: Lust for Life, de Irving Stone; Istoria romanţată a unui safari, de Daniela Zeca; Trilogie murdară la Havana, by Pedro Juan Gutierrez; Pânza de păianjen, de Cella Serghi; Nu renunţa niciodată, de Donald Trump.
Filme: The Beach, The Blind Side, Cinderella Man, Hotel Rwanda, Frida, Up in the Air, Blood Diamond, Match Point, The Descendants şi… mă opresc aici)
Cel mai important film pentru mine (acum citesc şi cartea – În sălbăticie, de Jon Krakauer) este fără îndoială Into the Wild, în regia lui Sean Penn.
9. Ce nu ai făcut până acum şi când erai mică ţi-ai imaginat că vei face? De fapt cred că vreau să te întreb dacă planul de realizarea a dorinţelor este în grafic? :D
În primul rând, nu am ajuns medic sau fashion designer, cum visam pe la vreo 10 ani. Însă începând de atunci mi-am dorit întotdeauna să citesc şi să scriu cărţi. Sunt în grafic! În plus, realitatea a întrecut de multe ori visele.
10. Crezi în întâlnirile dintre oameni? Cât din ceea ce suntem crezi că se datorează acestor întâlniri?
Da, cred că ne este dat să cunoaştem anumiţi oameni cu un scop anume. Din păcate, am fost şi sunt dezamăgită de foarte multe personaje pe care le-am întâlnit. Am puţini prieteni, spre deloc. Lumea devine din ce in ce mai agresivă, mai preocupată de sine şi de bani, mai superficială şi mai absentă. Însă am întâlnit şi oameni deosebiţi, a căror prietenie o preţuiesc enorm. Sunt o persoană foarte altruistă, foarte loială. Ceea ce admir la oameni este încrederea, onoarea, loialitatea, vederea de ansamblu a lucrurilor şi deschiderea spre univers. Sunt ceea ce sunt pentru că mi-am dozat foarte bine “întâlnirile”.
Îi mulţumesc Ioanei foarte mult pentru aceste răspunsuri frumoase, sper că sunt şi pe placul vostru, iar gândul că o să fim alături de Ioana în noua aventură mă face să cred că anul acesta la noi nu va mai veni toamna :) Ioana va pleca cand deja noi ne vom fi intors de prin toate vacantele de anul acesta :) Pana atunci vă invit la ea pe blog să aflati mult mai multe despre ASIA si… v-am pregătit şi o surpriză ;)
Titlu: Livada de mango
Autor: Robin Bayley
Traducerea: Radu Trif
Editura: All, 2010
Nr. pagini: 303
“Povestea cu aromă de mango poate fi comandată de pe site-ul www.all.ro“
Mi se pare aproape imposibil ca o carte, cu atât de multe minusuri, de scriere, de cursivitate şi plină până la refuz de truisme, să-mi placă atât de mult. Cred că este însă una din acele cărţi care te fac să conştientizezi că o poveste frumoasă, indiferent de cât de aiurea este spusă, tot o poveste frumoasă rămâne.
Am început să o citesc de trei ori, abandonând de fiecare dată la sub 30 de pagini, din motive care ţineau sau nu de mine. Vineri însă, datorită unor momente de aşteptare, am reînceput-o şi am mers bine cam până la jumătatea ei. Ieri am terminat-o triumfal, cu bucurie şi aproape cu lacrimi în ochi. M-am ferit să citesc recenzii, deşi am dat de multe ori peste ele, majoritatea pozitive încă din prima frază, şi astfel m-am putut bucura de poveste ca un copil mic. Este însă greu să zici ceva despre această carte, astfel încât să nu desconspiri parţi interesante, care ar fi frumos să i se dezvăluie cititorului în ritmul lui. Însă încerc:
Robin (autorul) pleacă în Mexic pe urmele străbunicului său, Arturo, animat de poveştile copilăriei sale, spuse de o bunică intersantă şi deschisă la minte. Deşi, Robin este un tânăr realizat la Londra, decizia de a pleca pe traseul efectuat de Arturo, devine un ţel fără de care simte că viaţa lui nu ar fi împlinită. Povestea autorului este cât se poate de reală, ceea ce o face cu atât mai savuroasă. Poveştile bunicii, dar şi scrisorile pe care bătrâna de 90 de ani i le trimite tânărului pe traseu, îl fac pe acesta să urmeze întocmai drumul străbunicului cu bune şi cu rele, descoperind în el, aventura de care nu se credea capabil. El spune că acest drum i-a dezvăluit tot ceea ce simţea că lipseşte vieţii lui normale şi aparent “aşezate”.
Cartea nu este doar despre o călătorie, aşa cum la prima vedere ar părea, ci mai repede una despre familie şi despre cât de goală poate fi viaţa cuiva, dacă simte că familia sa există în graniţele unei necunoscute. Desigur, călătoria în sine este şi ea fabuloasă (presărată cu foarte multe momente din categoria “lecţii de viaţă”). Robin pleacă din Londra, ajunge la New York, aici încearcă să afle cum şi când străbunicii săi s-au căsătorit, apoi pleacă în Guatemala unde vrea să-şi perfecţioneze spaniola înainte de a ajunge în Columbia şi mai apoi în Mexic (la destinaţie). Călătoria nu este lipsită de elementele care o fac memorabilă, de oameni care îl ajută dezinteresat, de oameni pentru care întreaga viaţă este o aventură, de oameni care evident nu-l înţeleg, iar la final de oameni pe care se pare că i-a aşteptat o viaţă întreagă.
Livada de mango (rămâne să descoperiţi de ce autorul i-a spus aşa), este o carte uşoară, lectură de weekend în adevăratul sens al cuvântului. Cele puţin peste 300 de pagini, curg ca un pârâu repede de munte, lăsându-te apoi cu fiinţa inundată de sentimentul că permanenta căutare a sinelui, te poate conduce în inima secretă a întregii existenţe a familiei tale. De cele mai multe ori, asta poate fi cea mai mare aventură a vieţii cuiva…
Mă trezesc. Întind mâna spre telefon. Văd că-i aproape 8, iar de la geam Sacre Coeur mă priveşte albă ca varul. “La mulţi ani!” îi zic :) … Mai închidem ochii câteva minute, apoi îmi amintesc că nu vreau de fapt să lenevesc ci să profit la maxim de fiecare secundă. În mai puţin de o oră suntem în Marais, nemâncaţi, dar cu pofte şi idei. Aş fi vrut un cappuccino la o terasă cu vedere la Mairie, dar mă mulţumesc cu un sandviş avec jambon et fromage, mâncat pe nerăsuflate până la gura de metrou.
Destinaţia La Defence (ca să scăpăm!). În cinci minute după ce cobor îmi zic: “dacă aşa arată America nu ştiu de ce mă gândesc la New York cu atâta frenezie!”. În următoarele secunde, Clau mă completează “Cam aşa-i la Houston!”… nu zău? Nu-i ce vreau să văd, dar mă prefac peste o oră că sunt în Manhattan şi mă bucur de tot. Însă vreau rapid să mă întorc de unde venisem, din locul meu boem şi adevărat. Şi totuşi, la întoarcere urcăm tot aproape de nori, în Montparnase, turnul, nu cimitirul… Wow, bate un vânt de ai senzaţia că eşti în avion şi s-a deschis un geam, însă Le Magnifique Tour Eiffel se vede de aici chiar spectaculos. Nu rezist vântului cât rezist priveliştii şi în 15 minute coborâm. Mi-e foame şi vreau în Cartierul Latin. După masă mergem şi ne agăţăm lacătul pe Pont des Arts. Un moment special căci ne-am adus aminte cum am uitat să facem asta în luna de miere, pe Via dell’Amore, Cinque Terre. Mă fură pentru un moment un alt lacăt, unul agăţat de un el şi o ea la sărbătorirea a 50 de ani de căsătorie… Gândurile mele sunt departe de pod, iar 50 de ani chiar mi se pare o viaţă. Cum am reperat tocmai lacătul asta din miile care încarcă podul? Clau îmi zice: “noi îi contabilizăm şi pe cei 10 de până la căsătorie, aşa că sărbătorim la 40 de ani ” :)) Îmi dă o cheie, îşi ţine şi lui una şi… la trei, doi, unu… cheile zboară în Sena…
După un asemenea moment intens şi febril am nevoie de o clipă de relaxare extremă. Îl am La Cafe de Deux Magots, de unde o sun pe Nasa, căci nu-i aşa … cine m-a înţeles mai bine cu un an în urmă dacă nu ea?! :) Desigur, poate mami, dar felicitările fuseseră deja făcute. Îmi imaginez că suntem amândouă sau toate trei acolo şi bem o cafea cu Simone de Beauvoir, am avea ce să ne spunem :)
De mâna prin Paris, prin Jardin de Luxemburg, pe Champs Elysees, apoi pe la Four Season George V să vedem unii florile, alţii Lamborghiniurile, apoi pe Pont D’Alma cu gândul la Lady Diana, la Trocadero admirând turnul mai de aproape şi de aici ne grăbim să luăm vaporaşul pentru ceea ce urma să fie ultima aventură pe ziua respectivă. La apus iese şi soarele şi plimbarea de o oră pe Sena pare schiţată brusc altfel, în culori calde, în lumină bună. Mă simt bine, e aşa cum am vrut, e romantic, e autentic, e la Paris şi turnul se aprinde în aplauzele tuturor celor de pe vapor, la ora la care cu un an în urmă trecuserăm deja, tot cu aplauze, de primul dans…
Le-am vizitat şi de data aceasta, ba mai mult chiar în prima zi. La Notre Dame am ajuns pe finalul plimbării din prima zi, când eram treji de peste 20 de ore şi sătui de vremea mohorâtă pe care am găsit-o şi la Paris. De fapt cred că a fost singura zi în care m-a deranjat vremea puţin, starea asta de disconfort venind cumva şi pe fondul oboselii. Recunosc, am venit ca să urcăm în turnuri, dar coada ne-a dezarmat, în plus se închiseseră “listele de aşteptare” pentru acea zi. Ne-am mulţumit însă să-i dăm un ocol şi apoi să ne aşezăm pe o băncuţă în spatele ei. De aici am contemplat-o în voie, amintindu-mi că de fapt asta este toată ideea, să o privelişti relaxat din orice unghi, să-ţi aminteşti că o carte a făcut-o celebră în momente în care nu prea i se mai acorda atenţie, că este totuşi colosală în existenţa ei şi o vei găsi acolo de câte ori te vei întoarce, iar a lăsa ceva de făcut sau de văzut în preajma ei e un pretext bun de a trece să o “saluţi” la fiecare vizită în Paris.
De aici ne-am întors la hotel şi după câteva momente de respiro, odată cu soarele, am ieşit să vedem apusul de la Sacre Coeur. Am urcat evident treptele, cele multe până la bijuteria albă care sfinţeşte Parisul din cel mai înalt loc al său. Parisul la apus, văzut de aici este modul ideal de a încheia o zi plină în cel mai boem oraş al lumii. Lume multă adunată pe trepte, colorată, un băiat de maxim 16 ani cântă la chitară o melodie de dragoste, un negru de vreo 20 urcă un felinar cu o minge pe cap, aşteptând la final aplauze şi câţiva cenţi, aşa îşi câştigă el existenţa la Paris, nişte americance gălăgioase blonde şi robuste, se aruncă pe jos unde nimeresc, extaziate de Paris într-un accent tăios de Texas… Apoi ajungem sub catedrală unde un bătrânel de o vârstă uşor incertă cântă la saxofon o melodie cu ritm vădit franţuzesc, ritm pe care intrăm şi noi în catedrală şi ne aşezăm cam pe unde ne-am aşezat şi cu doi ani în urmă. Mie îmi place ciclicitatea, ţin la anumite chestii care îmi păstrează echilibrul. Fascinant cum l-am găsit şi acum sub cupola de la Sacre Coeur. Nu ştiu exact dacă îmi place mai mult ca Notre Dame, dar cert e e că îmi place mult acest amestec de catolicism şi ortodoxism la un loc. Şi nici nu e vorba de apartenenţa religioasă până la urmă. Ci de linişte, de multă linişte, izvorâtă în aparenţă de undeva anume, de sus, sau poate chiar din inima mea.
Pe la Notre Dame am mai trecut apoi în fiecare zi, fie că am văzut-o în lumina caldă a asfinţitului, ori strălucind şi părând că se înalţă din Sena, fie intrând din nou în ea pentru o tainică mulţumire la final de “vacanţă”. În acelaşi timp, Sacre Coeur mi-a vegheat fiecare somn, luminată ca în basme, de la fereastra camerei mele. În faţa ei mi-am luat rămas bun de la Paris în ultima noapte.
“Iar gustul de madlenă/Îţi va reveni, de fiecare dată/ Când îţi vei aminti…” cu siguranţă ştiţi această piesă.
Şi am fost la Paris pentru a doua oară. Bilete Wizz luate de la final de ianuarie, cazare rezolvată prin booking.com, întrebări adresate plimbăricilor mei dragi şi o dorinţă nestăvilită de a vedea Parisul primăvară (căci data trecută am fost într-o toamnă târzie). Motiv de sărbătoare am avut, de primăvara ploioasă şi românească eram sătui (ploioasă am găsit-o şi în Franţa, dar ce mai contează!?), aşa că am plecat cu o cursă de dimineaţă tare (ora 6 de zbor este perfectă), căci practic la destinaţie te aşteaptă o zi plină. În total ne-au aşteaptat 3 zile pline, plus o zi şi mai plină la întoarcere, dar asta deja e altă poveste.
Încă de acum vă spun că o să povestec în mare ce am văzut, pe unde am umblat şi câte sentimente m-au încercat, motivul fiind acela că tare le-aş mai dedica unor locuri şi momente, postări separate, însă fără a transforma Bialogul într-un blog parizian, deşi, Mon Dieu, cât mi-ar mai plăcea :) Pornind deci de la ideea că am mai avut cu 2 ani şi ceva în urmă, 5 zile la activ în Paris (dar aceea a fost o ieşire cu totul şi cu totul specială, cum numai “prima oară la Paris” poate fi), am promis solemn de acasă că o să încercăm să ajungem prin locuri nebătute data trecută, fără a uita definitv şi unele din cele ce efectiv nu pot fi trecute cu vederea la Paris, chiar daca eşti la a doua vizită sau le-ai pierdut şirul.
Cum am ajuns în Paris am luat-o direct spre hotel, în Montmartre, unde mie îmi place enorm, deşi dacă iei clasa Parisului, poţi lejer să zici că Montmartre nu-i din acelaşi roman. Aici am ales cazarea şi data trecută, aici am ales şi acum, hotelul a fost mai bun de data asta şi la propriu la doi paşi de staţia de metrou Anvers. Cazarea va avea pentru vecie o mare bilă albă, căci din pat vedeam în toată splendoarea Sacre Coeur. Din păcate nicio fotografie realizată nu poate reda felul în care chiar s-a văzut catedrala asta minunată din camera noastră. Însă vă recomand cu căldură Hotel Avenir Montmartre, camera 26 de la etajul 4… face fiecare cent priveliştea aia.
Micul dejun l-am luat imediat ce am ajuns, la Cafe de Deux Moulins, celebra cafenea unde s-a filmat La Fabuleux Destin d’Amelie Poulain. O ratasem data trecută, iar acum cu Amelie propaspăt în minte numai la Creme brulee îmi stătea gândul (detalii într-un alt articol). Am dat o tură şi prin faţă pe la Moulin Rouge, dar come on, ce farmec să aibă locul ăsta, ziua ?!? De aici, am luat metroul spre Place de la Concorde. Am uitat să precizez că prima cheltuială în Paris a fost un Paris Visite de 3 zile că să ne putem mişca în voie în zonele 1-3 (aprox. 22 de euro/persoană). De departe cea mai necesară “ustensilă” în vizitarea Parisului, căci să dai bani pe bilete (oricât ai zice că mergi pe jos) nu-i o afacere. Nici în Place de la Concorde nu fusesem data trecută şi stiu şi de ce; am ajuns târziu, pe noapte la Louvre şi după ce am ieşit ameţiţi din muzeu, am intrat direct la metrou şi aşa nu văzurăm obeliscul şi celebrele fântâni din, probabil, cea mai cunoscută piaţă din capitala Franţei. Spre Louvre am luat-o prin Jardin de Tuileries, înţesată de turişti deşi vremea ne cam dădea semnale că nu e o primăvară adevărată nici chiar la Paris.
Nu, de data asta nu am mai intrat la Louvre, chiar dacă a fost prima duminică din lună şi la muzeele de stat se poate intra gratuit, de data asta am zis pas. Pe Mona, Victoria şi Venus le-am văzut data trecută în regim de under 26, cunoscători în ale artei nu suntem şi nici pasionaţi în devenire, iar pe lângă asta nu putem ţine piept valului galben venit din Asia. Pe bune, pentru 3 zile în Paris, să stai 3 ore la o coadă e blasfemie. Credeţi-mă pe cuvânt că ai lucruri mai bune de făcut în vremea asta. De o să locuiesc cândva măcar câteva luni aici o să mă duc la toate muzeele, jur, atunci îmi voi permite să petrec ore întregi la cozi din astea pentru “culturalizarea” maselor. Ca să nu mă lungesc şi acolo, atât vă spun, că istoria s-a repetat şi la Musee d’Orsay, ba mai mult aici am făcut fotografii cu cozile ce mai că dădeau în Podul Alexandre şi ne-am amuzat teribil întrebându-ne, ce şi mai ales cât, vor vedea totuşi atât de mulţi oameni acolo, vor sta la coadă şi în faţa tablourilor?? :))
Noi la Louvre am avut alta tintă, Apple Store-ul de sub muzeu cumva. Era un obiectiv important mai ales ca ne-am luat un Photo Camera Connection Kit sa putem pune sutele de poze pe iPad :D S-a dovedit a fi o alta cumpărătură inspirată căci curând aveam să constat că nu mai am loc pe card… yup, să nu îndrăznesc să zic ceva rău de japonezi la treaba asta căci nu le-ar fi ruşine cu mine.
De aici am luat-o spre Palais de la decouverte, trecând pe podul Alexandre, un pod absolut minunat, cel mai frumos al Parisului. Aşa ajungem la Palais de la decouverte, un mic rai pentru pasionaţi ai tehnicii sau pentru famiile cu copii. Eu nu am fost fascinată de acest loc, poate Clau o să-şi facă timp şi o să ne povestească. Vreau să vă spun însă că acesta nu este un muzeu de stat, aşa că intrarea a fost 8 euro/persoană, iar coadă nu era, dar cred că nu este de obicei. Mi s-a părut absolut frumoasă locaţia, Le Grand Palais, cu un interior fabulos, când am coborât scările de la Planetarium mi-am imaginat pentru o clipă că nu port blugi ci o rochie cu crinolină :D
Aşa m-a întâmpinat Parisul pentru a doua oară, însă ne oprim aici pentru acum, să rămân fix cu momentul în gând. Data viitoare mergem puţin pe Île de la Cite şi urcăm apoi dealul la Sacre Coeur să vedem apusul. Până atunci, găsiţi o selecţie de poze, aici :)
