Un om al Mării, făr’ de Mare

Pe Ana-Maria am plăcerea să o cunosc şi personal, nu doar prin intermediul blogului ei. Îmi place de ea, de familia ei frumoasă şi de faptul că se cunoaşte că este un om interesant dincolo de postările zilnice. Ce m-a frapat întotdeauna la ea a fost faptul că deşi o ştiam constănţeancă, ea s-a mutat şi trăieşte la Timişoara, departe de “casa ei” şi de Marea Neagră. Ştiu despre oamenii născuţi şi crescuţi “la mare” că dacă se îndepărtează de ea, ajung să simtă toată viaţa o lipsă acută, o lipsă fizică, care invariabil se va răsfrânge asupra întregii lor existenţe. Ştiind acestea, i-am propus să ne povestească cum îşi alină aceast dor, această lipsă… iar Ana a acceptat să ne vorbească chiar aici pe Bialog, despre dorul ei nemărginit… Când toţi ne dorim la mare în vacanţe, în veri toride şi spunem că de la un la altul ne este tot mai “dor de mare”, poate ar trebui să ne gândim că unii oameni s-au născut pe malul ei şi cu toate acestea sunt “condamnaţi” să trăiască departe de ea…
M-am nascut la Constanta, cu ceva mai multa vreme in urma. Cand ma gandesc ca mai am 7 ani si implinesc jumatate de secol de viata , am un sentiment tare ciudat , pentru ca eu traiesc intr-un corp ce nu-mi apartine , zau asa! big grin Cumva, poetic vorbind, valurile vietii m-au purtat pe ele catre partea opusa marii, in celalat capat de tara. Cand am plecat din Constanta conditia a fost sa revin in fiecare an inapoi acasa. N-a fost sa fie, in primul rand, datorita situatiei financiare si in al doilea rand multor altor probleme inerente ale vietii si ale realitatii incojuratoare.
Mi-e dor de ea, de Marea Neagra….mi-e dor sa o vad, sa o gust, sa o miros, sa o simt pe piele. Mi-e dor de ea lina, mi-e dor de ea calma, mi-e dor de ea valurita, mi-e dor de ea in ploaie, mi-e dor de ea furtunoasa, mi-e dor de ea furioasa..am incercat-o in toate starile ei. Cand e furtunoasa e  inspaimantator de frumoasa si mortala.
Marea e ceva ce iti intra in sange. Odata inhalat mirosul ei, memoria iti e scrisa pentru totdeauna. Scriu acum si adulmec in biroul asta mic, cu narile deschise, aerul sarat de alge uscate, peste, scoici moarte. Simt in pantofii astia fancy, in timp ce scriu, cum imi trec grauntele de nisip printre degetele de la picioare, iar nisipul arzandu-mi talpile cu fierbinteala sa. Mi se usuca narile si parul de la briza ce bate si ma uit in jur si constat cu tristete ca este numai aerul conditionat ce sulfa din coltul stang al biroului.
Imi lipseste….am  nevoie fizic de apa ei sa trec cu bine iarna….am nevoie de ea pentru sportul meu preferat, inotul, am nevoie de ea pentru ca o iubesc….Dar nu este, nu o am, e departe si deocamdata, atat de inaccesibila pentru mine. Sufleteste? Of, Doamne! Mi-e un dor sfasietor de ea…. 
Am vazut-o lina, ca un tau de munte… puteai numara scoicile de pe fundul ei si nisipul era usor valurit, ca o coafura de par cret. Am vazut-o plina de alge adunate la mal, putrezind incet si ingrosand malul plajii de mineralele lor. Am vazut-o in perioada cand meduzele vin la mal si mor, aduse de curentii marini ai marii. E un sentiment tare ciudat cand calci pe o meduza moarta, cand te pupi cu o meduza ce pluteste in deriva  sau cand, intentionat sau nu, cineva iti lipeste, din aruncare, o gelatinoasa pe spate. Dar e o vietate a marii si marea are viata.
Am vazut marea cand curentii se schimba si valurile sale aduceau la mal tot ce era rascolit de pe fundul ei, din larg. Am vazut marea pe furtuna si dezlantuirea ei de furie m-a fascinat si m-a facut sa o privesc ore in sir, ca intr-o hipnoza. Am vazut marea inghetata si niciodata nu as fi crezut ca marea ingheata. Am vazut marea stralucind irizant sub artificiile de Ziua Marinei si nimic nu se compara cu reflexiile acelea. Am mers pe mare in larg si fascinatia culorii ei verzi, din larg, este de neegalat pamantean, cu o alta nuanta de verde.
Imi lipseste categoric si definitiv. Imi e dor, sfasietor de dor de ea! O visez, o simt uneori si o miros, in mintea mea. Am revazut-o in Februarie 2010. Era furtuna, facea un zgomot ca de  tunet. Se izbea furioasa de tarmul Portului Tomis. Se invalmasea si stropea furibunda cu apa ei inghetata si sarata. Acoperise cu turturi sarati tot ce era in apropierea ei si se zbuciuma ca o nebuna dezlantuita si despletita in valuri albe de spuma. Era atat de fermecator de frumoasa si fascinanta! Era ca un suflet ce isi cauta necontenit linistea, fara sa o gaseasca! De atunci  au trecut doi ani. Privesc fotografiile facute atunci si oftez adanc.
Acum vreo 3 ani in urma, nici nu mai stiu, am fost la malul Mediteranei, cu copiii. Mediterana este fascinanta, dar nu e Marea Neagra si substitutul de mare ce l-am incercat a fost un adevarat fiasco, pentru mine. Cum imi alin dorul de ea? Nu stiu sa descriu corect. E un amestec de emotii si sentimente greu de descris in cuvinte. Ea este in mine si sufletul meu si sufar ca sunt departe de ea. Ma uit la fotografii, ascult si privesc cu respiratia oprita stirile de la jurnal, cu imagini de la mal de mare, citesc si privesc, ascult si visez. Uneori inchid ochii si ma intorc in timp. Ascult galagia  facuta de oamenii ce stau la plaja. Ici colo se aude, in mintea mea: “Hai la porumb fieeert! Hai la piatra de calcaieeee! Hai la namooool!” Si pe la nari imi trece un miros amesteca : porumb fiert, scoici moarte si namol. Inghit in sec saliva si am sentimentul ca intre masele imi crantane firicele de nisip.
In suflet am marea pe care o stiam cand am plecat de acasa. Pentru ca, pentru mine, acasa este acolo unde m-am nascut. Sa am palate sau sa ma aflu in locuri mult dorite si de o frumusete de te lasa fara grai, pentru mine acasa va fi intotdeauna locul in care m-am nascut, acasa e marea.  Marea e parte din mine. Eu sunt omul de la mare, fara mare. Dar marea sunt eu. Uneori.

You may also like

11 comentarii

  1. big grin Multumesc , Bia!
    (ma popularizezi..hi hi hi)
    Multumesc pentru apreciere si cuvintele frumoase (intre noi fie vorba , mi s-a pus nod in gat , da? ca sa sti),multumesc pentru postare si multumesc ca ti-a placut povestea cu marea de acasa happy
    Te imbratisez , cu mult drag! happy

  2. Foarte frumos ai scris Ano! Eu nu locuiesc decat de 5 ani aproape la mal de mare si simt ca nu mai pot trai fara ea…am cunoscut-o si eu in toate perioadele posibile…eu in plus am si o alta relatie cu ea, caci saptamanal, cum stii, e “drumul” meu. Am cunoscut-o si lina si furioasa in drumurile mele…e ceva special pot sa spun. Dar un lucru e clar: daca voi ajunge sa traiesc departe de ea, am sa ii simt lipsa exact ca tine. winking

  3. O inteleg perfect. Cu toate ca nu trec sa vad marea cu saptamanile, daca lipsesc o perioada din oras, la intoarecere primul drum e pe malul marii, sa ii ascult fosnetul. E ca o umbra care e tot timpul langa tine dar tu nu esti constient de ea decat in momentul in care dispare.

  4. da, eu am stat 3 luni cu marea la 30 de minute de mine si tot mi-e dor de ea… va inteleg, dar nu perfect caci nu am cum, dar mi-as fi dorit kiss

  5. foarte frumos… eu ca turist nu pot sa inteleg complet dorul asta, dar il simt si eu, daca nu vad marea o data pe an am impresia ca ma usuc si ca n-o sa reusesc sa trec peste iarna urata de la Timisoara, desi am persoane in jurul meu care n-au vazut marea niciodata si nici nu simt nevoia, sau care “nu sunt fani mare”. adevarul e ca visez sa locuiesc pe malul marii, cu tot cu nisip, alge, scoici, valuri, vant, sare, iarna, vara, nu conteaza. si da, ii cred pe cei care spun ca le curge marea prin vene happy

  6. @Anda: la asa articol fain trebuia sa vina si un comentariu foarte, foarte sensibil, big like pentru el kiss Sa stii ca si eu visez la a locui macar o vreme la “malul marii, cu tot cu nisip, alge, scoici, valuri, vant, sare, iarna, vara, nu conteaza” happy

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.