Am primit o leapşă de la Ioana, iar tema circulă de săptămâna trecută prin blogosfera de travel şi deşi am primit-o şi eu săptămâna trecută, o onorez abia azi că prea sună a temă de weekend :) Treaba nu-i uşoară, trebuie să vă descriu o vacanţă de-a mea prin 3 fotografii. Atât, fără multe cuvinte, fără poze în plus ci doar un rezumat în 3 imagini…
M-am tot gândit ce să aleg şi m-am oprit până la urmă la Roma. Curios este că la Roma nu am fost tocmai într-o vacanţă, iar asta se întâmpla în anul de graţie 2010 :) Am stat o săptămână şi fost minunat, dar din păcate n-am prea povestit pe blog despre Roma… şi nici acum nu prea e cazul după cum vă spuneam. Aşa că, la poze :D
Piazza Navona, la 7 dimineaţa
Un apus de noiembrie peste Foro Traiano
O seară răcoroasă cu El Coloseo ;)
Mai departe leapşa merge la: Vulpitza (mai vrem 3 poze din Paris, altele) :) Liliana, Anca, Aliceee, Dia, Larisa şi Monica (mai vreau Italia, ştii tu) :* Vă rog, link dacă o rezolvaţi :)
Titlu: Spectacolul lumii
Autor: Ioan Grigorescu
Editura: Neverland, 2011
Nr. pagini: 288 (Italia, 222)
Preţ: 29 de lei în librariaonline.ro
Ioan Grigorescu a fost realizatorul uneia dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune, Spectacolul lumii, cu peste 400 de episoade, filmate în peste 50 de țări. A filmat 37 episoade în perioada 1993-1994 și 222 de episoade în perioada 1999-2005. „Regretul cel mai mare nu este că nu voi mai fi, căci asta se întâmplă tuturor… Mi-ar fi plăcut să am, poate, o viață mai sedentară, dar eu nu pot fi un călător imobil”… spunea Ioan Grigorescu.
Volumele din Spectacolul lumii, apărute la editura Neverland, reunesc textele lui Grigorescu despre Italia, Spania, Franţa, Anglia şi USA. Eu am citit numai partea despre Italia: Arta de a călători, deşi în acelaşi volum se află descrisă şi Spania: Revelaţia ireparabilei pierderi. Textele nu sunt facile, dar sunt profunde şi cuvintele sunt foarte bine alese. Am savurat Italia pe pâine odată cu fiecare frază încheiată; mici porţii vă ofer şi vouă astăzi cu îndemnul de vă procura aceste cărţi cât mai repede pentru a putea deveni aşa cum autorul şi-ar fi dorit, nişte călători sedentari, asta doar până le terminaţi de citit, căci apoi, tot ele, vă vor pune suficient foc în tălpi, încât să o luaţi din loc… Călătorie plăcută!
N-ai văzut mai nimic din Florenţa, mi-am spus, părăsind capitala Toscanei. Şi am vrut să revin, dar nu mi-a mai fost dat. Metropola de pe Arno, în care s-a aprins flacăra Renaşterii, mi-a rămas în memorie ca o făgăduinţă neîmplinită.[…] Aştept şi eu împlinirea sorocului pentru a revedea Florenţa, oraşul ce mi-a rănit inima cu o dragoste târzie, dar cu atât mai puternică.[…] Florenţa doare în amintire, ca o vrajă nedezlegată ce-ţi prinde sufletul în mrejele ei, pentru a nu te mai părăsi niciodată.
Mai multe poze aici
Nicăieri ca la Florenţa nu am simţit ce au însemnat de-a lungul veacurilor deşertăciunea puterii, chiar neputinţa puterii, seducătoarea, dar înşelătoarea ei vrajă, ameţeala provocată de ea în sufletele celor ce o deţin, în opoziţie cu incomensurabila şi veşnic dăinuitoarea forţă a artei, cea care serveşte drept hrană spiritului, sfidând neantul…
Trebuie să ai un suflet renascentist pentru a pricepe Florenţa.
I s-a zis acestui oraş Caput Mundi şi s-a afirmat că toate drumurile lumii ar duce spre el. O urbe grea de atâta istorie, purtând în pântec o sarcină dificilă – eternitatea- imposibil de avortat. […] Piatra are o memorie indestructibilă, ea a păstrat în muţenia ei ecoul conştiinţei de sine a unei epoci, a conservat gândirea artistică, strângând în ea neuitarea. Iar Roma este oraşul unde şi pietrele prind glas.
Mai multe poze aici
Poveştile nu prea acceptă înecarea copiilor, aşa că şi de astă dată, oşteanul care a primit porunca să-i arunce în valurile Tibrului pe cei doi nevinovaţi îi va pune într-un coş de papură şi îi va lăsa să fie duşi pe undele fluviului, vii şi nevătămaţi. Şi se va ivi, ca în atâtea alte poveşti, şi salvarea. Ea este lupoaica milostivă ce şi-a pierdut puii, drept care îi va adopta pe cei doi orfani şi îi va alăpta ca o mamă. Apoi vine ciobanul, poate acelaşi care l-a salvat şi pe Oedip, va lua copiii şi îi va creşte până când vor deveni doi tineri voinici şi vor avea revelaţia obârşiei lor. Îşi vor găsi bunicul, pe Numitor, îl vor pedepsi pe uzurpatorul Amulius, iar ei înşişi vor fonda o nouă cetate aproape de locul de pe Tibru unde au fost salvaţi de lupoaică.
De ce n-am dat-o imediat cu revelionul din San Marino, căci nu mai aveam mult de povestit? Pentru că eu am simțit diferit acest revelion… și mai ales prima dimineață de după și astea meritau o postare separată. După cum vă spuneam ne-am cazat la Hotel Titano în cea mai interesantă cameră de o persoană; mică, evident, ca orice în San Marino, de la șampania micuță pe care ne-am cumpărat-o ca să ne cinstim la miezul nopții, până la cutiuțele de Tic Tac cu câte 5 drajeuri/cutie, până la Baci Perugini cu câte două bomboane, toate-s mici, pe bune, așa și camera de la Titano, dar a fost atât de drăguță, așa de intimă, așa de interesant ni s-a părut că de la geam puteam atinge podoabele de Crăciun de le stradă, încât am trecut de faptul că va trebui să împărțim un “pătuț” că pat nu pot să-i zic :) În plus era așa de bine și de cald în cameră că jur că a făcut toți banii și toată căutarea.
Pe la oare 22: 30 ora lor, 23:30 a României am ieșit în piața Santa Agata, o piață, cum altfel… micuță, din centru unde deja Magica Boooooola cânta de pe la prânz așa :) S-au mai plimbat ei prin oraș și au mai cântat cu turiștii, dar seara pe la 21 s-au retras acolo. Minunat la această piață este că poate fi văzută activitatea din ea, de undeva de sus, de pe o strada mai în pantă cu vedere spre piață. Bula Magică a făcut mare atmosferă, am coborât până lângă scenă și am stat până și-au terminat concertul, adică până pe la 23:30, când… SURPRIZĂ! în piațetă a început o discotecă în aer liber cu hit-uri din anii ’80-’90 și toată lumea, de la mic la mare s-a pus pe dans, fiecare cum știa. Deci, toți se distrau în cel mai simplu, mai uman și mai drăguț mod cu putință, nimeni nu era ofuscat că nu venise o mega vedetă intrenațională să întrețină atmosferă (nu vreau să mă gândesc cum ar fi reacționat o mulțime strânsă într-o piață din România, dacă asta ar fi fost… tot… în materie de muzică).
În timp ce lumea dansa, noi am zis că avem sub 30 de minute la dispoziție ca să ne căutăm cel mai bun loc din care să vedem artficiile… și așa din una în alta, fără să ne depărtăm mult de piață (căci doream să mai vedem și să simțim atmosfera aia încântător de simplă) am urcat efectiv pe zidurile cetății din San Marino. Nu puteam găsi un loc mai minunat în tot acel micuț stătuț :) De acolo am privit la ora 12 artificiile și nu doar cele din San Marino ci și cele din Rimini, căci vedeam departe în zare (repet, San Marino e pe munte, îți permite astfel de priveliști). Acolo, pe metereze am întâmpinat anul 2012, acolo ne-am pus dorința, acolo am desfăcut sticluța de șampanie, și ca niciodată am băut-o pe toată :)
Înainte de a pleca la hotel am mai trecut odată prin piață, unii nu încetaseră cu artificiile, era drăguț, cred că au dat cu ele după toate fusele orare. Și pentru că aveam un mare plan de dimineață, ne-am culcat în pătuțul nostru, în timp ce pe străzi lumea încă sărbătorea și forfota era încă în toi sub geamul nostru de la hotel.
În prima zi din 2012 ne-am trezit la 7, căci după calculele lui Clau pe la 7 jumate soarele trebuia să răsară și noi doream să-l vedeam, ne-am propus să vedem primul răsărit din an. Cum aveam în față Adriatica, ne-am gândit că soarele va ieși din mare (Est), dar nu a ieșit tocmai din mare, așa că locul pe care îl alesesem cu o zi înainte nu mai era potrivit. Nu eram dezamăgită că îl voi rata, dar parcă îmi și doream să-l văd, simțeam că trebuie să-l văd și se vedea asta pe fața mea mototolită de somn. Așa că din priviri ne-am înțeles să-l căutăm contracronometru, am căutat ca bezmeticii peste un sfert de oră, cel mai bun loc din San Marino în care să vedem răsăritul. Am alergat, am urcat ziduri, am sărit scări și ca într-un film de acțiune, parcă urmând să dezamorsăm o bombă sau ceva, am urcat până aproape de unul dintre turnrile celebre din San Marino, printre cele mai înalte locuri din stat și în momentul în care am zărit lumina galben/portocalie/rozalie a răsăritului am excalmat: L-am găsit! Și când mă gândesc că era cât pe ce să renunțăm la căutare… dar alergarea aceea și bătăile inimilor ultimelor 10 minute au fost cu siguranță, prima cea mai bună decizie din 2012, am început bine ;)
Și de la gara din Rimini am decis aproape pe loc să ne îndreptăm spre San Marino. Eu doream sa-l văd, Clau la fel, ne-am interesat rapid la centrul Info Turistic, la doi pași de gară, și am aflat că din fața gării un autobus ne poate duce în aproximativ o oră la San Marino. Un drum dus-intors costă 8 euro de persoană, biletele se pot cumpară din stație și pot fi folosite oricând (tocmai de aceea, noi biletul de întors, deși luat pe 31 decembrie, l-am putut folosi pe 1 ianuarie) Nu știam dacă vrem să rămânem să petrecem revelionul în San Marino, nu știam dacă ne va plăcea micuțul stat, dar având în vedere că eram pe la prânz, am zis că ne vom face rapid o idee despre San Marino și dacă nu e nimic de văzut și de făcut avem timp să venim înapoi în Rimini și apoi mergem spre Ravenna… dar curând aveam să ne dăm seama că nu este cazul…
Dacă e să o judeci în linie dreaptă San Marino e foarte aproape de Rimini, dacă e să o iei pe bune și să-ți dai seama că trebuie să urci cu autobusul realmente un munte, atunci da, chiar faci o oră pe drum. Noi ne-am bucurat la început și de faptul că autobusul spre San Marino a traversat tot Rimini-ul astfel că l-am putut vedea și noi, cât este de frumos, ce parcuri formidabile are și am văzut emblema orașului, Arcul lui Augustus.
Despre intrarea în statul San Marino ce să vă zic? Era o tăblița ca și cum ai trece la noi dintr-un județ în altul și vedeai mașinile (mici) cu număr de San Marino. Rapid aflăm și faptul că San Marino nu este un oraș stat, așa cum am crezut și că are mai multe orășele risipite pe Muntele Titano în vârful căruia se află chiar orașul San Marino, echivalentul centrului vechi (îngrădit de niște ziduri înalte și groase și străjuit de niște turnulețe).
Îl luăm la pas și repede ne spunem unul altuia că este drăguț, că ne place și că n-ar strica să rămânem și peste noapte. Însă… nu aveam cazare (noi nu plecam la drum fără să avem cazare, dar de data asta a fost o excepție). Nu-i nimic zice Clau, oricum ne plimbăm prin San Marino toată ziua, o să găsim noi un hotel în care doar să punem capul pe perină. Însă ceea ce ni se părea ușor s-a dovedit a fi destul de greu. Puținele hoteluri întâlnite în cale erau fie obscure (unul ce-i drept) fie marea majoritate ocupate complet. Poate nu o să vă vină să credeți dar singurul hotel din San Marino care avea o cameră liberă a fost chiar Hotel Titano, un hotel de 4 stele din centrul centrului vechi, însă acea camera era pentru o singură persoană, așa că am zis un asta este stăm pe străzi așa cum a fost planul inițial.
Între timp am vizitat așa cum trebuie San Marino, cu luat la rând fiecare obiectiv turistic și am intrat (gratis) până și la Muzeul Statului. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult Piazza della Liberta cu al său Pallazo Publico (foto sus). În această piață am și luat masa, care deși în buricul târgului a fost una dintre cele mai ieftine prânzuri luate vreodată prin străinătate. Da, San Marino, cea mai veche republică din lume este și o țară ieftină, mult mai ieftină ca Italia, ce să mai zic de Franța?!? Un motiv în plus să fie înțesată de turiști, în marea lor majoritate ruși (chiar nu știu de ce, dar era plin, atât de mulți ruși încât vânzătorii la magazine și tarabe te intrebau și în rusă, noi la înfățișarea noastră am fost catalogați ruși instant, fără dubii, a fost comic, foarte).
Și așa din una în alta începea să se întunece și să se facă un pic mai frig decât pe timpul zilei. Deja știam că vom merge în Piața Santa Agata să vedem concertul și artificiile, dar totuși începea să nu ne mai surâdăchiar așa ideea de a sta până dimineața pe străzi. Așa că am intrat iar la Hotel Titano și le cerem să ne arate totuși camera aceea de o persoană. Ei își făceau o mie de probleme ca e prea mică, în rest din partea lor puteam rămâne amândoi acolo, ceea ce până la urmă am și făcut, constatând că a fost și cea mai bună ultimă decizie din 2011 :)
Însă despre Revelion (tocmai pentru că este puțin diferit față de cel de la noi) și despre prima dimineața de după vă povestesc data viitoare, deși sper să nu mă prindă Paștele cu povestea neterminată :)
Oricum vă las cu toate pozele (selecție de 100 din cele 400, tot e bine)
Dap, încă mai caut și devorez cu nesaț tot ce ține de Italia, că sunt cărți, că sunt filme (ah și sunt câteva pe care urmărindu-le zici că ești pe acolo) documentare sau că sunt bloguri (la două din acestea mă voi referi azi deși am mai avut o tentativă, însă am mai găsit și altele), le rumeg pe toate și pentru că îmi plac atât de mult le împărtășesc cu voi. Sunt în engleză deci sper să le devorați și voi cei îndrăgostiți de Italia și poate mai apoi îmi spuneți și mie pe care le preferați. Pentru început de săptămână am ales două bloguri ca două cafele tari ;)
În plus poate savurați un espresso în timp ce o să colindați pe blogurile recomandate. O săptămână excelentă vă doresc!
At home in Tuscany sau povestea Gloriei:
I cannot think of a better way to describe myself than as “a born and bred Tuscan“. My whole family comes from a small village called Civitella Marittima, halfway between Siena and the coast of the Maremma, and to me this is more than just the place I come from, it’s essentially who I am: the way I talk, my habits, tastes, and knowledge depend on the fact that I was born and grew up there. That’s still the place I like to call home, even if my Canadian husband and I spend most of the week inPisa, where we work.
Sometimes it takes a “foreign eye” to make you see how great what you consider simply normal is and how lucky you are, and I have to say that my husband’s enthusiasm for Tuscany and Italy in general has made me notice things that I had never noticed before.
A few years back, when most locals still thought that maybe people would not have enjoyed spending time in our small hilltop hamlet, in one of the most unspoilt areas of Tuscany, we decided that we wanted to try and share our love for this area with as many people as we could. We renovated my great-grandparents’ little house in the village, Casina di Rosa, and decided that we would try to make it a vacation rental in Tuscany.
To my great surprise – my husband never fails to remind me that “he knew it and he had told me so” – we found in fact many people who were interested in spending some time here and their often enthusiastic attitude and comments have helped me look at my home town and area with brand new eyes.
So, once again, through foreign eyes I have come to learn about my region, as well as to enjoy the everyday pleasures of life in Tuscany.
Over the years, Pisa has become a second home, and we have learnt to love that city too, and to appreciate what’s beyond the Leaning Tower.
What we wish for ourselves is to be able to keep sharing our beautiful region with visitors, to help them get the most from their vacation in Tuscany through our local experience and at the same time to learn from them.
We hope to be able to continue to welcome them and make them feel at home in Italy.
Bleeding Espresso; un blog de Michelle Fabio
Michelle Fabio, an American attorney-turned-freelance writer, moved to her ancestors’ medieval hilltop village of Badolato in Calabria (the toe of Italy’s boot) in 2003.
A year and a half later, she fell in love with Paolo (known on the blog as P) and later adopted two of the cutest, sweetest dogs in the world (Luna and Stella) and goat Pasqualina, who gave birth to Pinta in March 2010; the brood has also included hens, turkeys, ducks, rabbits, and guinea pigs at various times. Michelle enjoys the simplicity of life in the south of Italy but also really, really loves her iMac, iPod Touch, and various Apple products.
She helps law school applicants with their personal statements at Personal Statement Artist and is the official blogger for LegalZoom.com, former Guide to Law School for About.com (a New York Times company), and occasional co-host with fellow bloggers Sara Rosso and Jessica Spiegel at Eye on Italy. She is also the co-host of World Nutella Day.
Michelle’s professional writing site, including published clips, can be found at MichelleFabio.com, and her site about raising goats is GoatBerries.com. Michelle has recently been interviewed by Expat Life Coach, John Falchetto: Location Independent: From Law to Italy, La Vita E’ Bella, and The Food Channel.
Dacă vă roade și pe voi curiozitatea ca și pe mine, aruncați un ochi în lista de aici și găsiți alte și alte bloguri. Eu pe data viitoare (când mai am chef să scriu despre bloguri o sa caut în cele culinare, scrise tot… în Italia).
La drept vorbind, dorința mea de a mă vedea la mare în decembrie, s-a împlinit prima dată la Palavas les Flots în 2009 și am fost cum se poate mai fericită bântuind pe acolo… deși singură. Așa că de această dată, am dat Mediterana mare din sudul Franței pe Adriatica văzută de pe Riviera din Emilia-Romagna. A fost o conjunctură, nu ceva premeditat, însă mulți mi-au spus că pot avea o surpriză frumoasă vizitând această regiune iarna și nu vara, ca toată lumea (normală) :)
Așa cum vă spuneam, după un drum nu foarte lung, în 30 decembrie am ajuns la Rimini și după o foccacia gustoasă rău am pornit spre hotel. De la gara din Rimini noi am crezut că în maxim 20 de minute ne vom odihni pe un pat moale în camera noastră, dar nu a fost să fie căci hotelul s-a dovedit a fi mai departe. Pe drum, că să avem motiv de “grumpysm” (de la grumpy) :) începuse și o ploicică ce numai bine mi-a zburlit toată freza, mai ales că înainte de Crăciun m-am tuns și mi-am tras un permanent pentru volum ce l-a făcut pe bunicul meu să exclame: “te-ai aranjat ca o doamnă” :)
Acest drum pe jos ne-a dat ocazia să ne lămurim cum stă treaba cu orașul Rimini (cea mai vestită “stațiune” din regiunea Emilia-Romagna). Deci Rimini este o așezare întinsă, la marea Adriatică, de care aparțin o multitudine de alte stațiuni toate legate între ele, nu știi decât din tăblița cu denumirea localității că ai intrat parctic în altă așezare. Aceste stațiuni (după cum le puteți vedea și în poza alăturată) sunt grupate în “Rimini Sud” și “Rimini Nord” (nu chiar ca și cu Eforie la noi, că-s mai multe, dar dacă vreți să vă faceți o idee, luați asta cu Eforie exemplu). Așa… deci noi trebuia conform GPS-ului să ajungem pe o anumită stradă din Rimini, care era de fapt în Rivabella. Ceea ce am și făcut… cu prețul unor picioare deosebit de obosite :D
Hotelul Houston ales pe booking.com a fost o alegere bună și prin prizma prețului, dar și a amplasării. Știți că nu dăm banii pe view, dar dacă se nimerește doar nu refuzăm. Poate și din cauză de extrasezon, nu știu, dar cert este că am primit cea mai bună cameră, la etajul 3, cu balcon și vedere la mare. Păcat că deja începea să se întunece când ne-am cazat noi, dar ne-am luat porția de privit în depărtări dimineața următoare.
Odată cazați mai trebuia să rezolvăm un lucru: cina. Hmm, asta a ajuns să fie una din părțile fermecătoare ale tuturor excursiilor noastre. De obicei nu ne ducem la restaurant ci căutăm prin zonă ceva magazine cu produse tradiționale și ne întoarcem să păpăm în cameră. Am început “tradiția” la Paris și de atunci ținem de ea. De această dată am luat-o pe faleză și în speranța că vom vedea și marea, dar și că să ne facem plimbarea de seara (măcar în excursii, că acasă, seara, ne este lene să mergem și până la magazinul de la colțul blocului). Ei, umblasem cu orele în acea zi, dar cum să nu te mai plimbi și pe faleză dacă o ai sub nas? Apoi am ajuns la un fel de măcelărie de unde ne-am luat speck, o baghetă fantastică, o brânză “locală” și niște roșii cherry (pare-se proaspăt culese le ce aromă aveau) și ne-am întors cu cina în cameră cam ca de la piață așa. Și pentru că eram obosiți am decis că mai bine ne uităm la TV la un post italian de “bucătăreală” și ne odihnim pentru maratonul ce avea să urmeze.
A doua zi ne-am trezit fresh, fără ceas și am petrecut cam o oră holbândune la mare, după care am coborât la micul dejun și am decretat că am luat cel mai divers mic dejun în Italia. Cu forțe noi am luat-o pe plajă și am descoperit cea mai mare și lată plajă de până acum (vara cred că criminal acolo). Nu, nu este și nici nu seamănă cu pitorescul din Cinque Terre, este altceva, pentru altcineva aș zice, plaja din Rivabella și cred că din toată acea zonă de litoral Adriatic este imensă și “special” pentru prăjit la soare. Ziua aceea, ultima din 2011, o scăldase într-o lumină superbă, era un soare de nu-mi puteam imagina. Dacă aș fi făcut o poză în costum de baie și nu în palton, ați crede că e 1 august, la ce soare se arăta. Oricum puteți vedea cele mai răsărite poze aici.
În continuare planul arăta așa: trebuie să ajungem la gară și de acolo să plecăm undeva (fără plan). Trebuie să luăm de această dată autobusul, mai ales că între timp aflasem care, ca să nu ne solicităm totuși picioarele în exces. Trebuie să ne bucurăm de ziua asta, de orele astea în care simțeam cum 2011 cu tot greul și farmecul său curge încet în clepsidra numită viață.
