Totul la această escapadă a venit la pachet cu o anumită familiaritate pe care nu știu încă pe seama a ce să o pun. Cred pe undeva că Franța m-a chemat înapoi pentru un scurt intermezzo, știind ca voi veni încărcată cu o doză de nostalgie sănatoasă, iar asta îmi va potența toate simțurile, ca să înțeleg mai bine ce voi vedea, ce voi trăi, dar mai ales ce am trăit cândva pe aceste meleaguri! Sau poate că, acea graniță din mintea mea, creionată pe vremuri de cei care ajungeau la Monte Carlo într-o vacanță de mare lux, a fost șocant de repede de trecut, pentru ca totul mi-a părut ATÂT de normal. Ori poate că tocmai normalul acesta o fi luxul, iar eu se pare că înțeleg abia acum cum stă treaba cu acea “simply luxurious life” și cum suntem de fapt, mereu, doar la o decizie distanță de ea. Dar înainte să merg mai departe cu povestea, vă mai spun doar că imaginea de mai jos stă de aproape două luni pe ecranul laptop-ului meu, ajutându-mă să trec de la un task la altul mai destinsă și simțind în nări parfumul unic al mării azurii ca și cum l-aș respira de pe Promenades des Anglais.
