Jurnal din anul pandemiei: Bringing Paris at home*

Am avut de gând să scriu despre lucruri mai serioase, cum ar fi faptul că în perioada asta m-am spălat și dezinfectat pe mâini într-un hal de mi-am făcut răni la degete și nu mai pot purta niciun inel sau despre unele practice cum a fost Paștele, primul petrecut în bucătărie la Cluj, primul și sperăm singurul în izolare la domiciliu, ori unele nostalgice cum este privitul primăverii de la fereastră sau din spatele blocului cu gândul că anul trecut fix pe vremea asta eram pe la Atena și-n Aegina. DAR, nu știu de ce, parcă deși am petrecut un Paște minunat în 3, cum nici nu speram, deși mă ustură/mănâncă mâinile de o iau razna și deși îmi vine să răsfoiesc cu non-stop albumul primăverii grecești de anul trecut, nu-mi vine să scriu despre ele. Izolarea asta constat că s-a manifestat în ultima vreme într-un singur sens: de la “vleau pișhu’ la oliță” la “vreau o primăvară (sau barem o toamnă) la Paris“. Dacă în primul caz sărim ca arși să îndeplinim dorința, că deh e chiar posibilă și așteptată de toată familia, asta a doua cu Parisul este… cum să vă spun, alinarea mea în această perioadă griuță. Dar să dezvolt…

Iubesc tot ce ține de Italia și am suferit cumplit în perioada asta la fiecare știre înfiorătoare despre ce dezastru a săvârșit această pandemie în “țara mea de suflet” cum îmi place să-i zic, dar TOTUȘI, dacă e să mă întrebi, cum cineva chiar a făcut-o pe Instagram zilele trecute, unde mi-aș lua primul bilet de avion după ce trece nebunia cât de cât, fără multă reținere aș zice că la PARIS. Sigur că știu că și Franța a fost lovită foarte rău de pandemie, însă pe undeva rana cu Italia îmi pare mai vie. Numai că suspectez că a început înainte de pandemie gândul că n-am văzut Parisul de prea multă vreme și oricum nu făcusem nimic în direcția pasiunii mele franțuzești de ani de zile. Dar Franța e așa faină turistic și cultural vorbind că de multe ori e în mintea mea “care pe care” cu Italia. Dar să nu divagăm…

Atunci când nu eram prinsă cu grădi online (o “căruță zburătoare” cum o numea cineva), cu olița offline (o etapă însemnată din viața oricărui părinte, echivalentă cu Bac-ul, să presupunem) sau cu știrilie (de unde și bancul “dar cum v-ați îmbolnăvit? păi, m-am uitat la știri”!), așadar, când era ceva mai multă liniște la mine prin cap, deci rar, semne franțuzești veneau de nicăieri și de peste tot. Întâi a fost într-o seară, un documentar pe Digi World despre celebrul Canal du Midi pe care am avut ocazia să-l văd (un segment, normal) în Sudul Franței, apoi cineva mi-a citit articolele despre Paris și mi-a spus că i-am făcut o poftă de-am fugit și eu să recitesc din ele, altădată am făcut puțin curat pe la poze (locul în care nu voi termina curățenia niciodată) și am găsit câteva de prin 2009 la Paris de care uitasem complet. Apoi, într-o zi, am primit un newsletter de la un anticariat online și așa am ajuns să pun nu una, ci două comenzi cu cărți exclusiv despre Paris și Franța că erau la prețuri extrem de mici și n-am putut să nu. Și-a mai fost ziua de Florii când am făcut un picnic în sufragerie și am asculat Joe Dassin, că așa mi-a venit pe moment. Doar că (surpriză!), lui Albert i-a plăcut “musica aia”. De atunci Joe Dassin e coloana sonoră la picnicurile noastre. Doar nu ați crezut că s-a întâmplat picnicul o singură dată!? :)

Peste câteva zile, atunci când a venit prima comandă de la Târgul Cărții, m-am apucat rapid să citesc cartea lui  Jennifer L. Scott, Lecții de la Madame Chic – un fel de manual despre cum se trăiește la Paris. Știam de cartea asta și nu prea îmi explic cum de nu am intrat mai devreme în posesia ei, de altfel Jennifer L. Scott este cea de la butoanele blogului The Daily Connoisseur, blog despre care orice femeie trebuie să știe. Inutil să precizez cât de mult îmi place această lectură cheesy but great, pe stilul Franțuzoaicele nu se îngrașă (citită în urma cu nu mai puțin de 10 ani), cărți care te pot face realmente să te visezi frumos pe malurile Senei. Ajută la vise frumoase noaptea, mai ales dacă nu te trezește nimeni, la un strop de relaxare boemă și la planuri reale pentru atunci când vom fi nevoiți să trăim cât de normal om putea cu covidul pentre noi, așa cum o facem cu gripele, bolile copilăriei și destule incurabile.

Dar mai tare mă încântă faptul că pe noptieră, după ce a venit și a doua comandă mă mai așteaptă cărți pe alese plasate la Paris și-n Franța: Bon Courage (Redescoperirea artei de a trăi în Franța rurală, acolo unde se află adevărata viață), Aprilie la Paris, I heart Paris, It started with Paris, Provincial în Provence sau Toamna la Paris. Uitându-mă la ele, nu e greu să-mi dau seama că pe neașeptate am cam adus Parisul în casă. Și nu prea l-aș mai lăsa să plece.

Și dacă tot era în casă l-am invitat și-n bucătărie :) Întâi am adus rața confiată pe masa de Paște, iar apoi a început nebunia cu tartele, mda… Profit de faptul că lui Albert încă îi place să se joace cu făină, sare, mălai și aluat, așa că în majotitatea timpului cât mă joc de-a cofetăria/patiseria îl iau cu mine. Deși nu rezistă cât timp ai avea nevoie pentru o rețetă, acele momente pe care le împărțim în bucătărie sunt neprețuite. Așa a ieșit din mâinile noastre primul Quiche Lorraine cu adevărat delicios și prima Tarte Tatin (clasica tartă franțuzească cu mere), de care mi-a fost super groază să mă apuc, dar care, ce să vezi, este chiar simplu de realizat și super gustoasă. Următorul pas va fi Tarte aux framboises care s-ar fi întâmplat deja dacă aș fi găsit framboise (zmeură) la Mega-ul de aici din zonă, unde găsesc de obicei. Dacă vă tentează aceste gustoșenii, nu uitați că la baza tuturor stă un celebru aluat la care dacă îi prinzi șmecheria nu are ce să nu-ți iasă. Pâte brisée (cel mai simplu aluat pentru tartele sărate cum este Quiche Lorraine), Pâte sucrée (pentru tartele dulci și foarte dulci cum este Tarte Tatin) și Pâte sablée (ideal pentru tartele cu cremă cum va fi Tarta cu zmeură și cremă de vanilie).

Ce ar mai lipsi din tot acest tablou parizian de pandemie? Desigur, vinul și filmul! Filmul este marea durere a perioadei, pentru că efectiv nu mai am stare de niciun film seara după ce adoarme Albert, iar dacă cumva mai apare și un pahar de vin în peisaj, adorm instant. Din acest motiv vinul nu prea apare, pentru că nu vreau imediat la somn, mai vreau să citesc câteva pagini, să mă bucur de un ceai cu miere, de optimismul unor vise de vacanță, de clătit ochii pe AirBnb (da, m-am reapucat) și în special de mine, în liniște și uite că numai atunci apuc. Totuși, am un film de văzut și el se numește Paris Can Wait (ironic, nu?), plasat în Sudul Franței, cu Diane Lane (Under the Tuscan Sun) în rolul principal. Aștept doar seara potrivită ;)

Bonus: Câteva amintiri din vizitele la Paris

• a fost o vreme superbă, cum nu cred să mai fi văzut în noiembrie (2 zile ușor mohorâte din 6)
• cea mai puternică amintire (care va rămâne cea mai puternică, indiferent dacă sau câte vizite mi se mai arată) este cea în care am văzut Turnul Eiffel pentru prima dată, sclipind în întuneric (de ani de zile aveam ca wallpaper o fotografie cu turnul exact la fel)
• din vârful turnului, de la un telefon public (probabil așezat acolo exact în scop turistic) ne-am sunat mamele și încă mă emoționez când îmi aduc minte de acele momente, poate pentru ele nu a fost mare lucru, dar știu cât a însemnat pentru mine cel puțin (Merci maman!)
• în ziua petrecută la Disneyland cred că am fost cea mai fericită fată din lume :)
• cea mai frumoasă panoramă a Parisului a fost cea văzută de sus de la Basilica Sacre Coeur, care se poate să fie de fapt și Biserica mea favorită din tot Parisul
• m-am îndrăgostit de Montmartre, boem și decadent, acest cartier este exact Parisul pe care l-am regăsit în toate romanele plasate în capitala Franței

• deși a fost început de iunie, vremea nu ne-a permis să facem un picnic așa cum ne-am dorit, dar ne-a arătat cât de frumos poate fi Parisul în doi, pe ploaie (2 zile din 4)
• cazarea din Montmartre a fost pe cât de simplă pe atât de incredibilă, vedere spre Sacre Coeur fix din vârful patului (Avenir Hotel Montmartre, camera 26!)
• micul dejun târziu, din ziua în care am aterizat la Paris pentru a doua oară, la Café des 2 Moulins (cafeneaua din unul din filmele mele preferate, Amélie)
• croaziera pe Sena de aniversarea noastră (Nunta de hârtie) ;)
• “pelerinajele” la Café Les Deux Magots și Café de Flore, n-au cum să fie trecute cu vederea, cred că sunt printre momentele de căpătâi ale faptului că de la o vreme nu mai bifezi ci te pui să savurezi, nu prea știam cum vine asta, dar pentru orice există un început și-al meu cred că pe acolo s-a petrecut
• one moment in time: intrasem să vedem aranjamentele florale celebre de la Hotelul Four Seasons și în lounge-ul hotelului, printre șeici (sau ce or fi fost după ținută) și chelneri la patru ace (îmbrăcați mult mai bine ca Trump în orice întâlnire oficială), un pianist masiv, de culoare, cânta superb My Way a lui Sinatra…

*Tilul articolului este în engleză pentru că așa mi-a plăcut cum sună. Normal că-i puteam zice “Aducând Parisul în casă”, dar spuneți voi ce “de lemn” sună, nu? În franceză, poate mă ajută cineva cum ar putea să sune ca totuși să nu ne doară urechile…