Cu exact o lună în urmă, mă aflam pe plaja din Southend-on-Sea, cam la 50 de km de Londra. Pentru prima oară eram pe o plajă în februarie și tot pentru prima oară vedeam Marea Nordului, o mare mai… altfel, față de alte mări de prin țările mai sudice sau țările mai calde. Și cu asta, fascinația mea pentru Marea, iarna, a căpătat o și mai mare amploare.
Pentru că trebuiau plătite cumva temperaturile de 12 grade din ianuarie, de vineri ne “cam” ninge. Nu mult, nu, decent, dar ninge și e frumos și e bine și e iarnă. Nu o iubesc, dar e necesară. Anul trecut nu a fost iarnă deloc: a fulguit câteva zile, iar la mijloc de februarie arăta de zici că urma să vină într-o săptămână Paștele. Nu mi-a plăcut.
Cred că n-am mai scris de vreo doi ani despre un film, așa, la cald, așa, pentru că am înțeles eu că mi-a vorbit, că m-a ales acum din sutele de filme pe care probabil aș vrea să le văd… Însă, dacă un film a reușit să surprindă tot ce cred eu despre viață, atunci Boyhood e acela. Sigur că fiecare e liber să aibă o altă părere!
Am talentul de a găsi pentru ocaziile cele mai triste, cuvinte care nu pot fi rostite. E categoric frustrant, căci aș avea multe de zis, dar nu găsesc un rost. Nu pot da sfaturi, deși, culmea, am mai fost pe aici sau prin apropiere și am idei despre suferință, pe care le simt profund ale mele, dar care, atunci când doresc să le dau mai departe, nu mai au sens. Cred că în acest context se nasc pentru unii tăcerile, iar pentru alții cărțile…
Ni se dă la începutul anului o carte cu 365 de file și suntem lăsați să citim în fiecare zi doar una… Cum ar veni, dacă am respectat regula, azi am ajunge la finalul cărții și ne-a plăcut ori nu ne-a plăcut, a trecut un an între timp…
Azi se face o săptămână de când suntem la Ineu. Anul acesta am făcut o nefăcută și pe 20 deja eram “acasă de Crăciun”. Tot pe atunci mi-a dat prin cap că acesta va fi Crăciunul meu cu numărul 30 aici, acasă. E o cifră interesantă, căci deși multă lume își petrece Crăciunul în familie, uneori locația se mai schimbă, chiar dacă familia rămâne tot aia. La mine, recunosc, constată a rămas an de an, în special, locația…
Era trecut cu fix 9 minute de miezul nopții, când am citit acest articol și brusc ochii mi s-au umezit de emoție. A fost o zi obositoare ieri și abia după ce s-a terminat, pe ceas, i-am înțeles pe deplin sensul. Probabil cândva, într-un oarecare an, într-o zi de 22 ori 23 decembrie, voi intra într-o oarecare cafenea, îmi voi lua un cappuccino vienez (căci e încă soiul meu preferat de cafea) și voi trăi prin trăirile trecătorilor, cea mai frumoasă zi din an. Și da, ea nu e ziua de Crăciun…
