Cinci lucruri pe care visez să le fac

Da, ştiu că viaţa nu e despre vise măreţe (şi atât) ci despre realizarea lor şi despre munca depusă pentru ca ele să prindă viaţă. De multe ori degeaba le ai dacă niciuna din acţiunile tale nu se îndreaptă spre realizarea lor. Noroc nu avem toţi, viaţa nu e dreaptă şi probabil nici nu trebuie să fie, nu e făcută în acest fel deci trebuie să te descurci cu ai, să faci o supă gustoasă cu resturile ce le mai ai în frigider. Normal că nu e plăcut, evident că e greu şi nu poţi fi sigur de rezultat. Dar ce îţi rămâne în afară de a încerca? Recunosc, că ceea ce a spus Ioana m-a scuturat puţin mai tare şi m-a îndemnat să scriu acest articol, însă dincolo de ce a spus, dincolo de ce o să spun eu acum, ideea e următoarea: “poate chiar trebuie să-ţi taie cineva craca de sub picioare ca să tu să realizezi că poţi să zbori”.

Cinci lucruri pe care visez să le fac

Să locuiesc cel puţin un an în Italia şi să văd tot ceea ce îmi trece prin cap încă din 2009 când am descoperit această ţară fabuloasă şi atât de accesibilă, pentru prima dată. Această ţară unde oamenii nu ne iubesc pentru că suntem români, unde văd că în ultima vreme o ţin tot într-un cutremur, unde nu ştiu exact ce aş putea să fac, dar unde ştiu sigur că mi-ar plăcea să trăiesc pentru o vreme… Desigur, mulţi m-ar întreba: da ce, nu ţi-e bine aici? Nu este vorba de asta dragii mei, nu! Pentru cei care înţeleg nu mai dau detalii.

Foto

Să lucrez cel puţin un an într-o agenţie de turism, să văd cum stă treaba şi apoi eventual să-mi deschid eu una (?!?). N-am studii în domeniu că m-am trezit cam târziu cred, dar oricum nişte cursuri de specialitate făcute acum ar suplini nişte ani de facultate în care m-am ocupat cu altceva. Tristeţea este că toate agenţiile care angajează în Cluj (de exemplu) îţi cer (la naiba!) experienţa de minim un an în domeniu şi cum să o faci dacă nu te angajează nimeni? E amuzant şi trist în acelaşi timp şi nu cred că ştiu cum să apuc “taurul de coarne” în direcţia asta… Cert e că mi-ar plăcea, poate aş fi dezamăgită de domeniu, dar măcar aş şti că am încercat. Idei?

Foto

Să locuiesc la casă! Mami cred că va fi cea mai mirată de treaba asta. De ce? Pentru că 20 de ani m-a auzit în fiecare zi cât de minunat ar fi ca noi să stăm la bloc, să avem un apartament cu 3 camere în care nu trebuie să facem iarna focul :) Comic, ştiu! Ei, după 5 ani de stat la bloc şi alţi 4 (cu pauze lungi) cu chirie tot la bloc (cu mutat şi alte cele), pe lângă faptul că simt că nu mai am spaţiu aici la două camere, îmi lipseşte o curte cum nu s-a pomenit! A sta acum la casă nu mai e ca în copilăria mea, dar oricum e mai bine ca la apartament (noroc că am balcon şi încă unul mare), căci în dimineţile de vară şi primăvară e super să ştii că dacă chiar te apucă, poţi să ieşi cu o carte în mană “în grădină” (noi aici chiar avem una, a vecinului cu casa din spatele blocului) :)

Foto

Să ajung la o festivitate de deschidere a Jocurilor Olimpice. Măi, da, acum la Londra chiar era o treabă, că la Rio în 2016 sigur nu ajung şi nici nu ştiu dacă vreau neaparat la Rio. Clau zice că ceva mai aiurea ca festivităţile alea nu a văzut în viaţa lui, sunt atât de lipsite de sens şi de bun gust că nu pricepe cu ce mă atrag pe mine. I-am zis odată că mă atrage “spiritul olimpic” şi niciodată LOL nu s-a potrivit mai bine :) Nu stiu, cert este că din 1992, de la Olimpiada de la Barcelona deci de… 20 de ani nu am ratat nicio festivitate, stau lipită de TV şi mi se pare în continuare ceva gradions şi ceva care face să crească inima în mine. Pierre de Coubertain ăsta o fi ştiut el ceva (haha).

Foto

Să scriu o carte despre o experienţă personală. Nimic original în asta, căci nu cunosc pe nimeni pasionat de citit care să nu îşi dorească să scrie şi propria carte. Dacă e să fie bazată pe propria experienţă evident mai am de aşteptat şi cine ştie, cândva poate chiar o să trăiesc ceva demn de scris şi de împărtăşit. Îmi plac enorm momentan cărţile celor care au trăit/călătorit într-o anumită parte de lume şi au descris asta în cel mai frumos şi motivant mod cu putinţă. Şi iată, cred că aţi aflat ce îmi alimentează mie visele, nu?

Foto

P.S. Pe aia cu “să fac un copil, doi, trei” (e un fel de a spune, trei) nu am pus-o aici, căci nu e din aceeaşi categorie. Oricum cel mai probabil asta va veni înaintea celor enumerate mai sus şi cel mai probabil îmi va schimba priorităţile :D

7 răspunsuri cu care eram datoare

Eram datoare cu răspunsurile la întrebările primite de la Alice cu mai bine de 2 săptămâni în urmă. Întrebările sunt drăguţe, dar nu sunt uşoare şi dacă stau bine să mă gândesc cred că asta e o leapşă destul de dificilă. Dar, văd că se lipesc astea de mine (ca şi cea cu cele 3 filme)… De data asta o trimit căci vreau să văd răspunsurile Monicăi, Anei şi Laurei.

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

CARTE: Prin praf şi vise ca să fac şi eu călătoria aceea fabuloasă în Africa. Mulţumesc Roxana Valea pentru asta!

FILM: după cum tocmai am spus cu câteva zile în urmă să fie Legends of the Fall

CÂNTEC: Piu bella cosa a lui Eros Ramazzotti pentru că a fost melodia prin care am început să-l îndrăgesc foarte mult pe Ramazzotti, pentru că versurile m-au “terminat” mereu şi pentru că videoclipul acela îndrăzneţ m-a făcut să visez la greu pe la 12 ani :)

Come cominciata io nu saprei…

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus

Măi eu ador celălalt prenume al meu. L-aş alege pe acela în loc de Bianca, este practic primul prenume. Am suferit mult pe cand eram mică că nimeni nu îmi spunea Celina. Însă tot aşteptând eu să-mi spună cineva aşa, m-am trezit că Bia (nca) e ceea ce mă defineşte şi mă va defini mereu. Am făcut astfel pace cu prenumele meu. Dar îmi place mereu când cineva mă întreabă: dar te mai cheamă şi Celina? wow, de ce nu-ţi spune nimeni aşa? :)

Dacă eram băiat, (cică ai mei nu au avut nume pregătit) mi-ar fi pus la repezeală numele Andrei sau Paul (aşa mi-a zis mami odată şi am ţinut minte). Totuşi mie mi-ar fi plăcut Lucas, deşi nimeni nu cred că mi-ar fi dat acest nume vreodată.

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?

Italia sau Franţa, din care Italia cu mai multă ardoare. De ce? Pentru că îmi place mult, turistic vorbind, dar şi ca mod de viaţă. Nu mi-ar păsă că românii sunt priviţi prost, asta este, mă identific cu ţara doar în măsura în care pot face ceva bun. Deci Italia să fie pentru cel puţin un an… am prea multe de văzut acolo!!

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

Aveam cam 10 ani şi este singurul vis din care m-am trezit aproape în picioare. Eram pe o plajă şi cred că eram cu tati şi alţii pe acolo. Din câte îmi amintesc nu ştiu de ce m-am trezit aşa de tulburată pentru că nu e nimic rău de care să-mi amintesc. Şi totuşi…

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

Să zicem că aş fi un pescăruş şi aş zbura deasupra mărilor. Am vizita toate mările lumii. Problema este că nu ştiu cam cât trăiesc pescăruşii… însă sper că destul încât să poată zbura cât mai departe…

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?

Grace Kelly pentru că: s-a născut în America, a fost actriţă şi a jucat cu cei mai mari actori ai lumii, a avut încă de pe atunci coloană vertebrală, s-a îndrăgostit de un prinţ, a devenit Prinţesă de Monaco (fără sânge albastru), s-a mutat la Monte Carlo, a făcut 3 copiii, s-a bucurat de viaţă, a fost veselă mereu, a murit accidental, fără să sufere şi nu a apucat nimeni să se plictisească de ea. E preţuită şi în ziua de azi. A fost modernă, a fost cosmopolită, a fost adorată, a fost iubită şi într-un final este de neuitat. Chiar o apreciez!

Foto

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

Depinde unde m-aş trezi :) Iniţial nu aş crede că sunt chiar singură pe lume şi aş pleca în călătoria vieţii mele ca să-i găsesc pe ceilalţi. Şi mai apoi aş adera la zicala “nu e singur cine-i singur ci cei care se simt singuri”.

Breakfast in bed

Mă abţin de mai bine de o săptămână de la a scrie despre acest subiect, dar ce altă dimineaţă mai potrivită pentru a-l atinge există, dacă nu o dimineaţă de sâmbătă? Nu mai ştiu cum am dat de unele din pozele pe care o să vi le arat, probabil căutând diverse variante de mic dejun, cert este că am fost cucerită de ele.

Bun, toată săptămâna m-am trezit greu şi aproape în fiecare dimineaţă am ieşit pe uşă fără să fi mâncat ceva. Normal că pe la 9 îmi era foame şi mă visam luând micul dejun undeva… departe sau chiar acasă în pat (în dimineţile ploioase nu cred că există ceva ce să-mi doresc mai mult). Şi pentru că şi weekend-ul va fi unul în care 60% voi lucra, răsfăţul să fie micul dejun atunci. Dacă şi pentru voi e aproximativ la fel, mai jos vă aşteaptă câteva impulsuri de inspiraţie.

Bună dimineaţa! ;)

Foto

Foto

Foto

Foto

Foto

3 filme în care mi-ar fi plăcut să joc

Aici e din categoria “scrii un articol şi până cauţi 3 poze el dispare ca să-ţi facă în ciudă”, şi apoi amâni. Bun, nu mai pot relua ce am zis deja, nu prea mă pot repeta, dar tot în aceleaşi 3 filme aş vrea să joc. Am primit leapşa de la Rontziki şi mi-a fost foarte greu să aleg doar 3 filme, m-am tot întrebat oare care sunt alea, unde mi-aş vedea numele pe genericul de final? :) Şi am ajuns la concluzia că… sunt muuuuulte! De aceea nu o dau mai departe, că e nebunie curată, dar dacă vă plac astfel de nebunii, vă invit să o rezolvaţi ;)

Aşadar filmografia mea (explicată) :P

1. Legends of the Fall pentru că este filmul meu preferat! (Cred) Cine nu şi-ar dori să joace în filmul său preferat, nu? Iar pe lângă asta mai avem şi o distribuţie de mare excepţie: Anthony Hopkins, Aidan Quinn şi Brad Pitt (care ar urma să se topească după mine conform scenariului, eu urmând a fura rolul Juliei Ormond). Super film, muzică, poveste, distribuţie…

Foto

2. Dirty Dancing, ok, ok, nu daţi cu roşii… ştiu că e plin de clişee şi de dulcegăraie de te bagă în comă diabetică, dar e Dirty Dancing, e cu Patrick Swayze care o învaţă pe împiedicata aia să danseze (inutil să vă spun că eu mă descurcam de 100 de ori mai bine). E filmul care m-a îndrăgostit de dans, filme cu dans, imagini cu dans şi de ideea sexy că această apropiere prin dans a fost dăruită oamenilor de nişte zei care se plictiseau şi doreau să-şi revină. Hmm, la orice oră pot auzi “Time of my life” :)

Foto

3. Original Sin. Punct. Cine l-a văzut o să mă înţeleagă, cine nu o să mă înţeleagă n-are decât să mă ia la 11 metri că habar nu am care sunt filmele “alea bune”. Voi credeţi că cei doi protagonişti nu şi-au dat seama că tema nu e cine ştie ce? Ei, aş… ca şi cum acest film ar fi despre o temă (hihi). Banderas e absolut seducător în acest film şi nici măcar nu-s fan, da? :)

Foto

Le fabuleux Longuedoc-Roussillon

Aş începe cu un zâmbet, se poate? :)

Ieri am devenit puţin melancolică (mă rog, la mine a deveni melancolică nu e chiar mare lucru, face parte adesea din starea mea obişnuită). Mi-am dat seama însă, cu această ocazie, că dintre toate pozele mele, care îmi umplu până la refuz spaţiu de pe laptop (am cam 100 GB de poze, ca să vă faceţi o idee) cele pe care chiar le văd şi le ştiu, sunt cele de pe Picasa, acolo e selecţia. Dar este selecţia făcută atunci, în momentul în care am fost prin anumite locuri, sau am făcut anumite lucruri şi este o selecţie atât de la cald încât eram convinsă (şi am avut evident şi dreptate) că dacă ma uit acum în albumele complete de pe laptop o să descopăr cel puţin la fel de multe fotografii care îmi plac acum, la rece, dar pe care le văd foarte rar, FOARTE, pentru că nu se regăsesc în selecţie…

Una din perioadele care mă melancolizează instant este şi cred că va fi mereu, perioada scurtei mele şederi în Franţa, în Longuedoc-Roussillon, la Montpellier. A fost de tare multă vreme, s-au întâmplat atâtea de atunci de am impresia că şederea mea acolo a avut loc într-o altă viaţă. V-am arătat albume peste albume de acolo, v-am povestit ce şi cum pe atunci şi cred că v-am mai zis şi cu alte ocazii mai apoi ce mi-a plăcut acolo… V-am tot povestit, că deh, dacă nu ai alte experienţe recente, te legi de alea pe care le-ai avut, le dezvolţi pe alea, te hrăneşti din alea şi tot ţi se pare că n-ai epuizat…

Susţin cu tărie că nu ai cum să cunoşti un loc dăcă l-ai vizitat doar pentru câteva zile. Trebuie să locuieşti acolo o vreme, să ai o îndeletnicire de rutină undeva, să simţi pentru o vreme, chiar şi scurtă, că te raportezi la un anumit loc ca la acasă, ca să pretinzi că ai ajuns să-l cunoşti… şi eu nu pot spune asta despre alt loc din afara României decât despre Montpellier şi Longuedoc-Roussillon.

Normal că privit acum de la distanţă, mamă-mamă câte aş mai avea de făcut acolo şi câte locuri din zonă aş avea de descoperit, în plus ochii de acum îmi sunt mult mai vigilenţi, sufletul mi-e mult mai deschis, mintea mi-e mult mai liberă şi într-un anumit fel sunt alt om faţă de acum 3 ani, sunt mai matură şi mai tolerantă. Şi totuşi, mereu o să am atât de multe de spus despre experienţa Montpellier, pentru că m-a schimbat, pentru că m-a lăsat o vreme doar pe mine cu mine şi ştii cu adevărat cine eşti doar atunci când faci exact ce-ţi place, singur şi de capul tău.

Longuedoc-Roussillon a fost pentru mine “botezul” şi trebuie să spun că mi-am fost propriul naş la acest botez, unul exigent şi plin de responsabilităţi:

  • mi-am sărbătorit a 25 aniversare acolo şi am fost mai tristă ca niciodată, dar la scurt timp am realizat că a fost una în care m-am simţit mai iubită ca niciodată până atunci
  • am făcut fix ce mi-am dorit, am călătorit cât mai mult posibil şi am cheltuit banii pe fix ce am considerat necesar: am investit în amintiri
  • am trăit cu 20 de euro în prima săptămână acolo, bani din care mi-am cumpărat aproape numai bilete de autobuz ca să merg să văd marea sau să merg să văd orăşele cochete cum văzusem numai prin albumele mele de acasă (enciclopedii în marea lor majoritate)
  • am fost mai pe cont propriu ca niciodată şi m-am simţit foarte încrezătoare în propriile forţe
  • am întâlnit cei mai diverşi oameni din lume, am avut colegi francezi, marocani, tunisieni, egipteni, israelinei, palestinieni, olandezi etc
  • am citit nişte cărţi extraordinare acolo, exact la momentul potrivit, parcă cineva mi le tot scotea în cale (amintesc numai câteva: Singur pe lume, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Despre dragoste şi alţi demoni etc)
  • nu am întâlnit doar o altă civiliaţie ci şi un alt stil de a trăi şi privi relaţiile interumane
  • am devenit mai tolerantă şi odată cu asta mai recunoscătoare pentru tot ce am
  • mi-am reevaluat relaţiile de acasă vis a vis de prieteni şi familiei şi am făcut nişte descoperiri care mi-au schimbat viaţa
  • m-am îndrăgostit de cappuccino şi de pâine (eu am avut în trecut o perioadă în care nu mâncam pânie, aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată) :)
  • am simţit că una din vieţile mele anterioare (dacă or fi existat) le-am trăit pe străduţe înguste şi încărcate de poveşti medievale
  • m-am îndrăgostit de mare şi am ştiu asta exact în momentul în care era să-mi dea lacrimile în faţa ei, în faţa culorii ei, era să plâng pentru o culoare, atât de tare m-am emoţionat
  • am suferit în tăcere că nu am suficiente resurse financiare ca să dau o fugă şi în vecini, care vecini erau Provence la est şi Catalonia la vest
  • am învăţat să-mi fie dor de adevărata “acasă” şi că uneori e bine să ştii că îţi e dor de ceva şi de cineva

Să fie deci despre oameni, locuri, sentimente, dor, toleranţă, maturizare, descoperire! Şi ca toate acestea să poarte un nume, le-am numit “Le fabuleux Longuedoc-Roussillon” şi aşa la rece am mai compus un album cu poveşti şi amintiri… sper că o să mă iertaţi pentru asta, pentru că încă odată şi încă odată, v-am mai intoxicat cu melancoliile mele :D

Satele din Ardeal vs. Satele din Toscana

Azi mă leg de o chestie ce m-a izbit ieri stând şi aşteptând la spălătoria de maşini. Am spălat în premieră maşina la Floreşti şi nu cred că o voi mai face în grabă căci am aşteptat o grooooază de vreme… Numai că eu circul cu aparatul foto după mine, aşa că în acei timpi morţi, am scos aparatul şi mi-a ieşit o poză drăguţă cu o parte de Floreşti.

După ce m-am întors acasă (într-un final apoteotic, cu Kia strălucind) am aruncat un ochi peste pozele făcute în ultima vreme prin satele din Ardeal şi nu mică mi-a fost mirarea să găsesc câteva chiar drăguţe. Poate că ele nu au nimic în comun cu satele din regiunea mea preferată din lume (până acum), Toscana, dar mi-a plăcut să fac nişte scurte comparaţii. Iată ce a ieşit:

“Laguna albastră” (Aghireş) vs. Lago Scaffaiol

Borşa Cătun vs. San Lorenzo

Vultureni vs. Montepulciano

Floreşti vs. Val d’Orcia

Sincer, nu cred că au visat vreodată satele astea să fie comparate cu ce le-am comparat eu acum, dar spuneţi voi (despre cele din Ardeal), nu-s frumoase? :)

Toate fotografiile cu părţile de Toscana prezentate în acest articol le-am luat de aici, un site “toscanez” absolut de vis ;)